© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
PS Virgil Bercea despre hirotonirea sa în clandestinitate[2016-12-15]15.12.2016, Oradea (Catholica) - Ultimul număr al revistei Catholic Market include un amplu interviu cu PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea. Din acest interviu am selectat în continuare primele întrebări, în care prelatul vorbeşte despre cum a primit hirotonirea întru preoţie în vremea regimului comunist, părinţii săi aflând despre aceasta doar în 1990, după reintrarea în legalitate a Bisericii Române Unite.– La 25 de ani aţi luat jugul lui Cristos. – Da, în 1982, după o lungă pregătire, Preasfinţitul Alexandru Todea m-a chemat la preoţie. În perioada aceea unchiul era urmărit de Securitate. Părinţii mei, cei care mă învăţaseră să mă rog, cunoscând foarte bine această situaţie, nu credeau că eu voi îmbrăţişa vreodată preoţia şi mai ales celibatul. Aşa că mama, săraca, m-a rugat în genunchi să nu mă fac preot pentru că ştia ceea ce poate să mi se întâmple. Apoi l-a trimis şi pe tata să-mi spună acelaşi lucru. Asta mi-a provocat destulă nelinişte şi m-a întors pe dos. Eu eram un tânăr care, ca toţi tinerii, credeam că totul este posibil în lumea asta. Stabiliserăm deja data hirotoniei pentru 15 august 1982. M-am dus la PS Todea şi i-am spus că în data respectivă nu se mai poate pentru că sunt foarte tulburat. Dânsul mi-a spus că nu trebuie să îmi fac probleme şi să lăsăm totul în voia Domnului. Aşa s-a ajuns ca hirotonirea să fie săvârşită pe 9 decembrie, într-o joi, de Sf. Ana. La terminarea programului, am plecat de la lucru şi am mers acasă la Preasfinţitul, la Reghin, unde erau două camere iar într-una dintre ele avea altarul. Au fost de faţă PS Guţiu, care la data respectivă era preot, părintele Roşca, care şi dânsul fusese în puşcărie, sora Olga de la Sighet, o călugăriţă care, de asemenea, fusese închisă, şi dna. Moldovan de la Reghin, care fusese şi dumneaei 11 ani în temniţă. A doua zi m-am întors la serviciu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Părinţii mei nu au mai ştiut că sunt preot şi au aflat abia în 1990. Ştiau că băiatul lor este inginer, lucram în cercetare la Sângeorgiu de Mureş, şi asta mi-a dat posibilitatea să fu aproape, geografic, de mulţi credincioşi de-ai noştri. Chiar dacă mulţi îi cunoşteau pe mama şi pe tata, nu le-au spus nimic. PS mi-a şi spus la hirotonie: „Nu am nimic să îţi dau, nici parohie, nici măcar ornate. Îţi cer doar, ca dacă Bunul Dumnezeu îţi va cere, să mori pentru Cristos şi pentru Biserică!” Liturghia am celebrat-o atunci într-un pahar. La data respectivă nu visam să pot purta vreodată reverenda şi cu atât mai puţin să devin Episcop, ci să fiu doar un simplu preot clandestin. – Eraţi pregătit să faceţi asta? – Nu ştiu exact, niciodată nu suntem pregătiţi. Totuşi… cred că eram… – Eraţi un preot fără parohie şi fără reverendă. La propriu. – Nu aveam voie să o port şi nici nu avem de unde. În fiecare dimineaţă, la ora 7 semnam condica la serviciu… timp de 8 ani după hirotonie. – Când mergeaţi prin Târgu Mureş pe stradă şi vedeaţi un frate ortodox sau unul catolic, în reverendă, ce sentimente vă încercau? – Sincer vă spun: Aveam o durere şi un dor şi nici măcar nu gândeam că voi putea vreodată să mă arat public. Eu am iubit întotdeauna preoţii şi preoţia. Oriunde îi vedeam mă fascinau. – Cum vedea viitorul tânărul inginer Bercea, prin ochii părintelui Virgil? – Părintele Virgil stătea cuminte, ascuns, iar în toată duminica celebram la credincioşi de-ai noştri. Mă duceam civil acasă la ei, în apartamente de bloc. Dădeam radioul destul de tare în camera alăturată, nici nu aprindeam lumânarea, ca să nu se simtă miros de fum. De tămâie nici nu se putea vorbi. Era un altar improvizat, o masă şi un antimis, trimis de PS Vasile Cristea de la Paris, hirotonit în vremea Papei Ioan al XXIII-lea în timpul Conciliului Vatican II, pentru românii din exil. Din aproape în aproape am făcut rost de un potir. Încă mai am epitrahilul, care este la sora mea la Reghin. Şi, aşa celebram în fiecare duminică între 3 şi 5 Sfinte Liturghii în diverse case pentru credincioşii noştri. – Spovedeaţi, oficiaţi botezuri? – Am făcut cununii în casă, spovedeam, am celebrat toate tainele. Ce mai grea zi era luni dimineaţa, când mergeam la serviciu, cu gândul că vine Securitatea să mă aresteze. Aşa am trăit 8 ani. Era crimă de înaltă trădare faptul că celebram Sfânta Liturghie. – Aţi mers la CNSAS după 90? – Da, dar nu am un dosar mare. Cred că legăturile fireşti, de rudenie, cu PS Todea m-au salvat. Mergeam la dânsul cel puţin o dată pe săptămână şi dânsul era cel urmărit. În schimb, când am făcut armata la Sighet, mergeam la nişte călugăriţe şi există o foaie de urmărire, pentru că ei mă depistaseră că merg acolo. Şi apoi inclusiv când am ajuns la Târgu Mureş, la serviciu ştiu că am fost urmărit, dar nu ceva în mod deosebit. Eu nu am fost membru de partid şi ei au încercat foarte mult să mă convingă. Era de neconceput pentru cei care lucrau în cercetare să nu fie membri de partid. Am fost repartizat în cercetare pentru că am avut note bune la facultate şi încă de atunci începuseră să mă convingă să devin membru de partid, dar nu au reuşit. – Aveaţi o oarecare autoritate morală, să spunem. – Se crease o amiciţie foarte frumoasă între colegi. Am rămas prieten de-o viaţă cu toţi colegii şi fete şi băieţi. Ne mai scriem, avem telefoanele, vorbim. O prietenie nu se păstrează uşor dar îţi încarcă sufletul. – Aşadar, nici părinţii şi nici colegii de serviciu nu au ştiut 8 ani că au un preot printre ei. – Aşa este. Într-una din duminicile din ianuarie 1990, P.S. Alexandru Todea a celebrat la Târgu Mureş o liturghie în aer liber, pentru că nu aveam biserică. Şi m-a întrebat dacă aş vrea să vin şi eu, pentru că era prima dată când ieşeam în public. Acolo erau şi mama şi tata şi o doamnă i-a spus: „Uite ce bine seamănă părintele acela cu Virgil”. Şi mama i-a răspuns: da, este chiar el. A doua zi a apărut ştirea în ziare iar când m-am dus la serviciu, colegii, mi-au spus că înţelegeau de ce m-am comportat aşa cu ei. În toată această perioadă când am lucrat, la mine în birou veneau toţi colegii, aproape ca la spovedanie şi ştiau că îmi pot spune orice probleme aveau, pentru că aveau un sentiment de siguranţă. Eram un colectiv de prieteni foarte buni. Cu trei zile înainte de a pleca la Roma am mers ca să îi salut şi directorul a spus să ne întâlnim la ora 13 în bibliotecă: toţi am plâns şi ei şi eu iar directorul mi-a spus că mă pot întoarce oricând. Eu sunt în legătură şi acum cu colegii mei şi avem relaţii de prietenie. Pe 5 octombrie a.c. am avut la Cluj întâlnirea de 35 de ani. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1091, Ultimul acces: 2026-10-27 12:15:58
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
