Dimensiunea religioasă a operei lui Dimitrie Cantemir

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Dimensiunea religioasă a operei lui Dimitrie Cantemir

[2016-03-22]

Prelegerea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Universităţii Creştine ,,Dimitrie Cantemir” din Bucureşti (22 martie 2016):
Dimitrie Cantemir – principe român şi cărturar de talie europeană
Prin grija tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir, copilul Dimitrie a beneficiat de timpuriu de o formare intelectuală prin care au fost cultivate darurile sale înnăscute pentru cunoaştere. Când evocă viaţa tatălui său, Dimitrie Cantemir îşi exprimă recunoştinţa pentru formarea primită, pentru că i s-a îngăduit să înveţe şi să aprofundeze latina, greaca şi slavona. Totodată, este evidenţiată dimensiunea religioasă existentă încă dintru început în formarea sa. Astfel, Dimitrie Cantemir îşi aminteşte de nopţile de iarnă petrecute în palatul de la Iaşi, când tânăr fiind, îi traducea tatălui său din cărţile sfinte scrise în slavonă şi îi citea predicile Sfântului Ioan Gură de Aur. Este relevant faptul că în fosta bibliotecă Lenin din Moscova s-a găsit un exemplar din Biblia tradusă şi tipărită pentru prima dată integral în română în anul 1688, în Muntenia, care îi aparţinuse până în anul 1693 bătrânului Constantin, ulterior trecând în posesia fiului său Dimitrie. Acesta o va păstra de-a lungul întregii sale vieţi, constituind o bogată şi vie sursă de inspiraţie pentru reflecţiile sale.
Dimitrie Cantemir îşi continuă formarea la Constantinopol, unde începe apoi şi redactarea operei sale. Între anii 1693 şi 1710 sunt redactate aproape 2000 de pagini. Performanţa ca autor nu constă doar în numărul şi diversitatea operelor, ci şi în originalitatea remarcabilă pentru epoca respectivă. Este semnificativ faptul că primele lucrări încearcă să valorifice potenţialul limbii române.
Există o strânsă legătură între erudiţia sa impresionantă şi preocupările politice ale acestui ilustru principe român şi cărturar european, membru al Academiei din Berlin. Între opera istorică, ilustrată prin lucrările Descrierea Moldovei, Istoria Imperiului otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Viaţa lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, Cercetarea naturală a monarhiilor, şi demersurile politice ale lui Dimitrie Cantemir există o strânsă legătură, reflectată prin aspiraţiile puternice de dobândire a independenţei în raport cu Imperiul otoman. Atât scrisul său, cât şi acţiunea sa explicit politică sunt pentru Dimitrie Cantemir manifestări ale slujirii sale faţă de ţară, într-un efort consecvent de întărire a demnităţii şi culturii naţionale.
În acest sens, istoricul Alexandru Zub menţionează: „Cărturar de vast orizont şi domn cu înalte răspunderi, Cantemir semnifică în durata noastră forţa intelectuală şi cutezanţa politică. Amândouă i-au asigurat priorităţi ce nu pot fi trecute cu vederea. Una l-a dus la creaţii remarcabile în multiple domenii, plasându-l pe calea regală a unui enciclopedism românesc; cealaltă l-a prefăcut în simbol al luptei pentru eliberarea patriei, pusă mai presus de orice vanităţi personale. Este ceea ce l-a întărit pe principele cărturar în acţiunea din 1711, al cărei sens avea să-l fixeze chiar el, lapidar şi obiectiv, ca într-un epitaf: Lăsând toate măririle şi foloasele pentru o singură mărire, a trecut cu oştile sale de partea creştinilor (Descrierea Moldovei). Mărirea căutată atunci era demnitatea ţării, libertatea ei, o mărire pe care, după neizbânda de la Prut, Cantemir avea să o servească doar cu mijloacele erudiţiei”[1].
Repere filosofice ale operei lui Dimitrie Cantemir
În anul 1700, Dimitrie Cantemir redactează în şase luni o lucrare intitulată Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre şi un an mai târziu, opusculul denumit Prescurtare a sistemului logicii generale. Din nefericire, ele nu au fost publicate imediat, ci doar în secolul 19, respectiv 20. Autorul ilustrează în aceste lucrări filosofice nu doar o temeinică erudiţie în istoria ideilor filosofice, ci şi o capacitate de analiză dublată de subtilitatea unei exprimări structurată prin imagini metaforice.
Dimitrie Cantemir depăşeşte deopotrivă atitudinea filosofilor din antichitate care elogiau puterea raţiunii în domeniul cunoaşterii, precum şi poziţia filosofiei empirice a modernităţii care exacerbează rolul „simţurilor” în epistemologie. Totodată, el critică teoria dublului adevăr, dezvoltată de gândirea scolastică, sintetizează şi exprimă duhul Tradiţiei, exprimat în evlavia şi ethosul Bisericii, într-o manieră lipsită de complexe în faţa diferitelor teorii filosofice. Arătând simplitatea şi profunzimea Adevărului, întemeiate pe o credinţă de nezdruncinat în Adevărul Hristos şi întărită printr-o viaţă de evlavie şi de rugăciune, însoţită de lectura Sfintei Scripturi, Dimitrie Cantemirrespinge cu fermitate eroarea teoriei dublului adevăr afirmând: „Nu e deloc aşa. Căci simplu e Dumnezeu, simplu e cuvântul lui Dumnezeu şi simplu e adevărul care nu se găseşte în altă parte decât în simpla lui Dumnezeu ştiinţă”[2].
După publicarea lucrării sale Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, în anul 1698, lucrările imediat următoare manifestă interesul lui Dimitrie Cantemir faţă de filosoful flamand Jan Baptist van Helmont (1580-1644). Acesta era deopotrivă fizician şi medic. Cantemir îi atribuie lui Van Helmont meritul de a fi arătat falsificarea adevărului prin scolastică sub influenţa filosofiei greceşti din antichitate. Însă pe Dimitrie Cantemir nu-l preocupă principiile fizice dezvoltate de filosoful Van Helmont, ci teoriile sale despre nemurirea sufletului, în concordanţă cu învăţătura creştină.
Pe această linie, Cantemir va redacta în latină lucrarea Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago). În această lucrare, Cantemir arată că o cunoaştere autentică nu provine din raţiune, aşa cum au susţinut în principiu filosofii greci, nici din simţuri, cum pretind ,,învăţaţii secolului acestuia care proclamă în gura mare că toată ştiinţa omenească pleacă de la simţuri”. Adevărul este relaţionat cu lumina imaterială, prin care omul poate să contemple în parte slava lui Dumnezeu Care a creat lumea şi o transcende. În aceste sens, autoritatea adevăratei cunoaşteri se întemeiază pe Revelaţie.
Există o solidaritate între concepţia lui Cantemir şi cea a lui Van Helmont, însă abordările şi motivaţiile sunt diferite. „Pe câtă vreme Van Helmont urmăreşte o descătuşare faţă de scolastică şi ştiinţa în forma ei aristotelică deductivă în vederea promovării unor interpretări ştiinţifice de un tip nou, bazate pe experiment şi pe intuiţie, Cantemir se străduieşte ca, asigurându-şi ajutorul aceleiaşi ştiinţe de tip nou a veacului său, să consolideze credinţa religioasă şi s-o sustragă influenţei scolasticii vetuste şi sterile”[3].
Dimensiunea religioasă a gândirii lui Dimitrie Cantemir, reflectată în lucrarea Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul
În prima sa lucrare intitulată Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul scrisă în doar câteva luni (decembrie 1697 – iunie 1698), Dimitrie Cantemir exprimă într-un mod existenţial perspectiva evanghelică a cunoaşterii care subliniază distincţia dintre Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii. Sunt oferite repere concrete care să-i ajute pe oameni în identificarea priorităţilor autentice, astfel încât printr-o viaţă evlavioasă şi prin cultivarea sau practicarea virtuţilor să dobândească viaţa veşnică. Lucrarea este structurată în trei părţi: în prima parte se evidenţiază dialogul cu tendinţe polemice, purtat între înţelept şi lume. În a doua parte este dezvoltată viziunea înţeleptului, aplicată la situaţii concrete de viaţă şi argumentată prin texte vetero şi nou-testamentare. În cea de-a treia parte este tradus tratatul de etică al teologului Andreas Wissovatius, intitulat Îndemnul la virtute, frână împotriva păcatului (Stimuli virtutum, fraena peccatorum). Ediţia bilingvă (română-greacă) a Divanului a fost publicată la 30 august 1698 la tipografia domnească din Iaşi.
Tipărită în anul 1698, copiată aproape din deceniu în deceniu până în anul 1846, retipărită în anii 1865, 1878, 1969, 1974, analizată în diferite manuale sau studii, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir rămâne o mărturie semnificativă a umanismului românesc. De la apariţie şi până la mijlocul secolului 19, Divanul face parte dintr-un fond literar circulant, fiind citită şi prin manuscrise copiate. Ea îndeplineşte o funcţie de operă etică, valorificând aspectele educaţiei religioase şi ale reflecţiei filosofice. Prin republicarea lucrării, în anul 1865, Bogdan Petriceicu Haşdeu redescoperă importanţa Divanului pentru istoriografia culturală şi pentru filologia română. Iar retipărirea Divanului în anul 1878 se face în contextul reeditării întregii opere a lui Dimitrie Cantemir de către Academia Română.
Este de semnalat caracterul complex al Divanului, o mărturie reprezentativă a gândirii româneşti din secolul 17, care-şi păstrează actualitatea atât în domeniul etic-religios, filosofic, precum şi pentru cercetarea filologică. În acest sens, istoricul şi teologul Virgil Cândea preciza: „Divanul este o operă de gândire, şi sub acest raport interesează pe cercetătorii filosofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba română într-o formă artistică – ceea ce îi justifică atenţia filologiei şi istoriografiei literare – şi totodată, unul dintre izvoarele preţioase de informaţie asupra cunoştinţelor variate ale cărturarilor români din secolul al XVII-lea şi ale cititorilor lui. El interesează deci, în egală măsură, istoria culturii române vechi. Această întreită valoare a Divanului îi îndreptăţeşte pentru totdeauna preţuirea iubitorilor de cultură şi atenţia cercetătorilor”[4].
Divanul se încadrează perfect în genul lucrărilor focalizate pe disputa dintre suflet şi trup, existente din antichitatea târzie şi continuând în Evul Mediu. Aceste lucrări au apărut atât în lumea apuseană (Boethius, Bernard de Clairvaux, Hidelbert), cât şi în cea răsăriteană (Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul). Trebuie precizat însă că înţeleptul ilustrat în Divanul nu optează pentru o retragere din lume, pentru o asceză solitară, ci pentru rămânerea în viaţa lumii şi transfigurarea acesteia prin trăirea virtuţilor propovăduite de Evanghelia lui Hristos.
Prin contribuţia sa specifică se poate afirma că: „...Divanul a marcat un însemnat pas înainte pentru tânăra literatură de limbă română. Acesta constituia prima carte originală de gândire etico-religioasă, mult mai interesantă pentru public decât tot ce se publicase în veacul XVII. Şi acest lucru este dovedit fără putinţă de tăgadă de succesul înregistrat de opera lui Cantemir în cele două secole succesive, în care a cunoscut o largă difuzare în tot spaţiul românesc (inclusiv în Transilvania), atât sub formă tipărită, cât şi manuscrisă”[5].
Pe lângă operele din tradiţia antică şi medievală care au constituit posibile surse de inspiraţie pentru Dimitrie Cantemir în redactarea Divanului, poate fi semnalată şi lucrarea Cercetarea ştiinţelor (Venatio scientiarum) scrisă de Jan Baptist van Helmont, autor preferat al cărturarului moldovean. În lucrarea respectivă este prezentată disputa dintre două personaje alegorice: Sufletul şi Raţiunea. Însă în Cercetarea ştiinţelor abordarea temei se realizează în plan gnoseologic, pe când în Divanul discuţia e purtată într-o perspectivă etică. Se poate face o apropiere între cele două lucrări prin aparatul formal şi procedeul utilizat, nu însă prin conţinut, întrucât perspectivele de abordare sunt diferite.
Încă de la prima sa lucrare, se observă predilecţia spre filosofie a lui Dimitrie Cantemir. În acest sens, Dan Bădărău afirmă: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, prima scriere a lui Dimitrie Cantemir, dovedeşte, ca şi lucrările imediat următoare, că problemele filosofice generale au fost cele dintâi care l-au atras pe învăţatul moldovean. Ea nu este o carte bisericească, ci o carte a unui laic, scrisă pe poziţiile eticii creştine şi stoice în scopuri educativ-morale în cadrul societăţii feudale. Ea este cea dintâi încercare în domeniul eticii făcută de un cugetător român în limba română, potrivit cu împrejurări socotite specifice societăţii româneşti din acele vremuri, această critică a moralei lumeşti fiind şi o critică transparentă a egoismului şi a lăcomiei boierimii”[6].
Dimitrie Cantemir îşi asumă în mod explicit şi cu mândrie identitatea creştin-ortodoxă a credinţei sale. La începutul Divanului el adresează un cuvânt de laudă fratelui său Antioh. În acest context, Dimitrie Cantemir „...se mândreşte în primul rând că nu este păgân, ci creştin, în al doilea rând că nu altei Biserici, ci a Răsăritului este următor; iar în al treilea rând este o fericire pentru el că se trage dintr-un părinte şi-o maică cu Antioh”[7].
Dimensiunea morală a lucrărilor lui Cantemir şi vocaţia unei sinteze între Răsărit şi Apus
Lucrarea Divanul evidenţiază la Dimitrie Cantemir capacitatea unei reflecţii filosofice şi vocaţia realizării unei sinteze creatoare între tradiţia culturală a Răsăritului şi cea a Apusului. Spirit enciclopedic şi analist fin, Dimitrie Cantemir manifestă o vocaţie certă a asumării dimensiunii universale a culturii, dar care se întrupează concret într-o sinteză specifică rezultată prin capacitatea de articulare a tradiţiilor distincte din Orient şi din Occident.
Rezumând elogiile aduse lui Dimitrie Cantemir de mari oameni de cultură români, academicianul Eugen Simion arată că Haşdeu îl consideră pe Dimitrie Cantemir cel dintâi istoric al românilor; Blaga îl numeşte ca fiind „întâiul spirit al nostru de dimensiuni europene”, Iorga remarcă la el „nesfârşita tinereţe de suflet”, iar George Călinescu îl denumeşte „Lorenzo de Medici al nostru”. Constantin Noica vede în Cantemir un înaintaş în „cercetarea cuvântului”.
Indiferent de accentul specific care defineşte o anumită lucrare a lui Cantemir, se distinge în ansamblul său dimensiunea morală a operelor sale, precum şi dorinţa eruditului principe de a stabili punţi de legătură între tradiţia culturală a Orientului şi cea a Occidentului. În acest sens, academicianul Eugen Simion precizează: „...observăm că autorul Divanului este, înainte de orice, un bun moralist. Orice ar scrie (o istorie a Imperiului otoman, o biografie, un roman alegoric sau un eseu pe teme religioase), el gândeşte şi se exprimă ca un moralist, adică un observator atent al vieţii oamenilor şi un spirit care meditează la destinul omului în scurta trecere pe pământ. Un moralist născut, crescut şi format intelectual în spaţiul de întâlnire dintre mai multe culturi: cultura sud-est europeană (balcanică), cu o puternică cultură bizantină, cultura Orientului apropiat, cultura propriu-zis a estului (Rusia) şi, prin intermediul lecturilor şi al contactelor cu oamenii din Franţa şi Germania, cultura Occidentului european”[8].
În cartea sa Divanul, Dimitrie Cantemir realizează o meditaţie amplă, în duhul Sfintei Scripturi, dar fără să se limiteze doar la citarea unor texte biblice. El foloseşte şi autori greci şi latini, cu precădere pe stoici. Citează des din Cicero, Seneca, Epictet, Fericitul Augustin. Autorul merge pe linia Sfintei Scripturi, însă interiorizează textul în cadrul unor reflecţii personale remarcabile. Firul călăuzitor al gândirii din lucrarea Divanul este dat de afirmaţia Ecleziastului din Sfânta Scriptură prin care se subliniază că lumea se laudă cu trufia ei, cu bogăţia şi frumuseţile sale. Însă, înţeleptul, cu luciditate, exprimă caracterul trecător sau efemer al realităţilor percepute în duh lumesc, materialist. Dialogul dintre lume şi înţelept se poartă cu argumente şi subtilităţi.
Dimitrie Cantemir exprimă prin vocea înţeleptului că avuţiile lumii sunt fum, bunurile au devenit praf, iar desfătările s-au transformat în „pulbere de vânt ridicate”. Inclusiv cinstea şi slava lumii devin „ocară şi defăimare”. Totodată, înţeleptul mărturiseşte că numai prin lumina credinţei se ajunge la adevăr, ca sens ultim al existenţei, depăşindu-se întunericul ignoranţei. În acest sens, pentru a trăi cu dreaptă măsură, omul trebuie să reflecteze în mod consecvent la trei realităţi: moartea, învierea şi dreapta judecată. Se poate observa în Divanul tendinţa lui Cantemir de a parafraza epistolele Sfântului Apostol Pavel, structurând lucrarea sa într-un fel de manual de morală practică.
Academicianul Eugen Simion semnalează actualitatea meditaţiei din lucrarea Divanul pentru cititorul contemporan care poate aprecia în această lucrare capacitatea „...de a cuprinde şi de a da o explicaţie a lumii, pornind de la adevărurile biblice, şi de a construi, în cele din urmă, o etică a omului virtuos. O etică bazată pe preceptele religiei creştine răsăritene şi, totodată, în funcţie de modelul lumii medievale. În centrul lui se află omul cumpătat şi virtuos, nu retras din lume, ci înţelept şi moral în mijlocul unei lumi în care mişună poftele necurate şi voinţa crâncenă de înavuţire şi putere. Este, apoi, în dialogul cantemiresc ceva ce place la lectură şi este demn de admirat: fineţea gândului şi simţul creaţiei. Acesta este semnul cel mai puternic al talentului de moralist în scrierile acestui moldovean ivit la locul de întâlnire a mai multor culturi”[9].
În lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir evidenţiază conflictul dintre: Lume şi Înţelept, Trup şi Suflet care exprimă două realităţi: cea hedonistă şi cea ascetică. Personajele care polemizează în cartea lui Cantemir sunt Lumea şi Înţeleptul. Înţeleptul denunţă trufia şi vremelnicia lumii. Lumea îşi descrie avantajele sale, în logica ţintuită de o filosofie a lucrurilor pământeşti. Înţeleptul, bazându-se pe autoritatea Sfintei Scripturi, pe autori patristici şi pe anumiţi filosofi (în mod special pe cei stoici) dezvoltă o amplă şi nuanţată pledoarie care îi dă câştig de cauză în faţa lumii.
Prin lucrarea Divanul, Dimitrie Cantemir se înscrie într-o continuitate de gândire cu tradiţia bizantină şi cea medievală. Ca model al Divanului a fost indicată cartea Dioptra a monahului bizantin Filip Solitarul din secolul 11. În acea lucrare, dialogul polemic se purta între trup şi suflet. Însă Divanul are o dezvoltare proprie, deoarece Cantemir nu oferă ca soluţie ieşirea din lume şi practicarea unei asceze solitare, ci promovarea unui mod de viaţă cumpătat şi virtuos în interiorul vieţii cetăţii. Divanul a fost relaţionat şi cu o altă lucrare, intitulată Personificările atribuită lui Mihail Choniates, un autor din secolul 12.
Academicianul Virgil Cândea evidenţiază, pe de o parte, continuitatea gândirii lui Cantemir cu tradiţia medievală, pe de altă parte, elementele înnoitoare, cu accent modern, prezente în cartea Divanul. În acelaşi timp se poate observa încă din această primă lucrare vocaţia lui Dimitrie Cantemir de a realiza o sinteză creatoare între tradiţia culturală a Orientului şi cea a Occidentului.
În acest sens, Virgil Cândea precizează: „La hotarele dintre două gândiri, cea tradiţională a Orientului ortodox şi a Occidentului medieval, pe de o parte, cea nouă a zorilor raţionalismului, pe de alta, Divanul ajută la reconstituirea fizionomiei cărturarului român şi, în general, sud-est european, de la sfârşitul secolului al XVII-lea... Opera învăţatului moldovean rămâne un preţios document, atât prin contactele dintre două mari zone de cultură, cât şi pentru epoca – decisivă în evoluţia civilizaţiei europene – de afirmare a raţionalismului în interiorul vechii gândiri medievale”[10].
Divanul nu reprezintă doar o lucrare semnificativă pentru cultura română, ci are o dimensiune europeană şi constituie totodată, o mărturie a întâlnirii diferitelor tradiţii din Orient şi Occident. Virgil Cândea menţionează în acest sens: „Scris într-un centru important de cultură sud-est europeană, asociind elemente de gândire din răsăritul şi apusul continentului, publicat şi în limba greacă, Divanul aparţine prin temă, geneză şi destinaţie tezaurului comun al literaturii europene. Cantemir însuşi considera că prima lui scriere poate interesa cercul învăţaţilor de la Academia din Berlin... Sensul pe care Cantemir îl dă Divanului, ca gen literar, face din opera sa un document al schimburilor culturale Orient-Occident. Apelul la autorităţi din gândirea clasică sau medievală – păgâne, catolice, unitariene – într-o carte de etică ortodoxă este plin de semnificaţie pentru lărgirea orizontului cultural sud-est european în pragul epocii moderne. Iată tot atâtea motive care conferă primei scrieri a lui Cantemir o însemnătate ce depăşeşte graniţele culturii româneşti”[11].
În concluzie, vocaţia lui Dimitrie Cantemir de-a realiza sinteze între diferite culturi, păstrând totodată identitatea spiritual-religioasă proprie, într-un dialog critic şi creator, poate fi înţeleasă şi ca o vocaţie a multor români azi în context european sau universal. În acest sens, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” confirmă prin însuşi proiectul său iniţial această vocaţie.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Acad. Alexandru ZUB, „Dimitrie Cantemir, erudit şi om politic” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român şi cărturar european, volum colectiv, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 11.
[2] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 69.
[3] Van Helmont realizează o critică a logicii formale, a raţiunii discursive, arătând că această raţiune este incapabilă să descopere adevărul, rolul său fiind doar de a demonstra ceea ce inteligenţa intuitivă ştie deja. „Cantemir opune şi el ştiinţa izvorâtă din intelect, care cunoaşte adevărul simplu (adică nemijlocit) şi ştiinţa raţională compusă (discursivă şi mediată). În Sacrosanctae, Cantemir combate scolastica pe care o consideră un vehicul al ateismului”. Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 311.
[4] Acad. Virgil Cândea, „Divanul în cultura românească şi în cultura europeană” în Dimitrie Cantemir (1673-1723). Principe român şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 18.
[5] Tudor Dinu, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 65-66.
[6] Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 125.
[7] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei române, Bucureşti, 1974, p. 195.
[8] Acad. Eugen Simion, „Cantemir moralistul”, în Dimitrie Cantemir, volum colectiv, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2011, pp. 15-16.
[9] Ibidem, pp. 26-27.
[10] Virgil Cândea, Dialogul Orient-Occident, tradiţie-inovaţie în Divanul lui Cantemir, Bucureşti, 1964, pp. 49-50.
[11] Dimitrie Cantemir, Divanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1974, pp. 92-93.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 980, Ultimul acces: 2026-09-26 07:54:35

Timp total: 0.04s...

[1]:1