Canonul cel Mare la Catedrala Episcopală din Oradea - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Canonul cel Mare la Catedrala Episcopală din Oradea

[2016-03-19]
În primele patru zile din Sfântul şi Marele Post, în toate bisericile mănăstireşti şi parohiale din Episcopia Oradiei, a fost săvârşită slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, numit şi Canonul de pocăinţă sau Canonul lacrimilor.
După cum a precizat Părintele Cristian Rus, Consilier cultural şi relaţii mass media, Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, a oficiat în toate cele patru zile, de la ora 17:00, la Catedrala Episcopală Învierea Domnului şi Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei din Oradea.
În cele patru zile, la finalul fiecărei slujbe, Ierarhul Oradiei a rostit un cuvânt de învăţătură şi a subliniat frumuseţea şi bogăţia duhovnicească a Canonului cel Mare.
„Cu ajutorul, cu puterea şi prin voia lui Dumnezeu am ajuns în zilele Sfântului şi Marelui Post al Păresimilor, ce ne pregăteşte pentru a cinsti, aşa cum se cuvine, Pătimirile Domnului Iisus Hristos şi, prin darul lui Dumnezeu, să ajungem să ne putem închina, cu evlavie, în curăţie şi sfinţenie, cu frică şi cu smerenie mare, şi Sfintei şi Luminatei Învieri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, începutul învierii noastre, a tuturor oamenilor” a mărturisit Preasfinţia Sa.
Răspunsurile la strană au fost oferite de elevii şi studenţii de la Liceul Ortodox Episcop Roman Ciorogariu şi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Episcop Dr. Vasile Coman din Oradea.
* * *
Cuvânt de învăţătură al Preasfinţitul Părinte Episcop Sofronie:
„Canonul alcătuit de acest Mare şi Sfânt Părinte al Bisericii, Andrei Criteanul sau din Creta, pentru că acolo a fost arhiereu al lui Hristos, este o lungă şi frumoasă rugăciune de pocăinţă. Cea mai frumoasă, prin amplitudinea ei, fiind numită, nu întâmplător, Canonul cel Mare, dar şi prin profunzimea, prin conţinutul penitenţial foarte bogat, ce face trimitere la toate căderile umanităţii în cursul istoriei, precum şi la ajutorul pe care Dumneze l-a dat necontenit celor păcătoşi şi pe care vrea să îl întindă şi nouă, astăzi.”
„Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul este nu doar expresia poetică cea mai înaltă a pocăinţei în Biserica Ortodoxă, ci cuprinde rugăciunile, speranţele şi pocăinţa întregii umanităţi, pentru că în întregul Canon, de fapt, deşi sunt invocate multe din figurile biblice, din chipurile Sfintei Scripturi, îndeosebi a Vechiului Testament, în toate strofele celor nouă cântări ale Canonului regăsim ascuns, dincolo de cuvinte, chipul strămoşului nostru, Adam, care plânge şi se tânguieşte, care suferă şi strigă din adâncuri, pentru păcatele şi moartea sa, dar şi a tuturor urmaşilor săi. Este tânguirea şi plângerea lui Adam, o tânguire de proporţii universale, o plângere cosmică. În plângerea lui este cuprinsă întreaga umanitate căzută, umanitatea alungată din Paradis, umanitatea care a rupt, prin folosirea greşită a libertăţii, fără responsabilitate, comuniunea de dragoste cu Dumnezeu-Creatorul.”
„Dumnezeu-Creatorul, însă, nu putea rămâne indiferent la atâta suferinţă, la atâta moarte, la un asemenea întuneric. În întunericul aşteptării umanităţii, aşteptare a mântuirii, lumina lui Dumnezeu a început să licărească. Iniţial timid, plăpând, firav, în vestea cea bună că Se va naşte din seminţia Evei, din Noua Evă, Născătoarea de Dumnezeu, un Nou Adam, Care va zdrobi capul şarpelui. Este ceea ce se numeşte, în teologia Bisericii noastre Ortodoxe, Protoevanghelia, cea dintâi vestire a mântuirii îndată după izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai.”
„Speranţa în mântuire, speranţa în venirea Mântuitorului Iisus Hristos, a Unsului lui Dumnezeu, a Hristosului Tatălui Ceresc, a crescut încetul cu încetul, pe măsura aşteptărilor mesianice ale poporului din vechime, trecând prin catastrofe, prin cataclisme, prin potop, prin exoduri, prin exiluri, prin prigoniri şi deportări, dar mereu întorcându-se la făgăduinţa lui Dumnezeu. Timpul Vechiului Testament este un timp al luminii plăpânde licărind în întuneric. De aceea, şi slujba Canonului este citită din mijlocul bisericii şi nu din altar, închipuind timpurile de la începuturi când umanitatea, deşi în întuneric, avea totuşi o lumină care licărea: speranţa în mântuire.”
„Întunericul ce se lasă peste lume în fiecare seară şi în fiecare noapte este un simbol puternic al întunericului spiritual, al morţii, de aceea aduce frică şi spaimă. Numai că în biserică, atunci când se lasă seara, se aprind şi luminile, se aprind luminile speranţei, căci la ceasul Vecerniei se cântă un străvechi imn, de la începuturile creştinismului, închinat Fericitului, Domnului Iisus Hristos, imnul «Lumină lină», lumina lui Hristos, ce este păstrată şi transmisă cu sfinţenie, ca simbol şi ca realitate mistică, în toate slujbele Bisericii. Lumina lui Hristos nu se opreşte la Vecernie, ci continuă la Pavecerniţă, la Miezonoptică şi izbucneşte în zori la Utrenie, cu imnul de biruinţă al preamăririi lui Dumnezeu, Doxologia Mare, pentru ca, apoi, la Sfânta Liturghie să avem deja plinătatea Împărăţiei cerurilor, pe măsura credinţei noastre, împărtăşindu-ni-se nouă prin Preasfintele şi Preacuratele Taine ale lui Hristos Mântuitorul, iar noi, împărăşindu-ne cu Sfântul Său Trup şi Scumpul Său Sânge, să primim merinde pentru viaţa cea veşnică şi arvuna Împărăţiei cerurilor.”
„Pentru că toţi suntem păcătoşi şi avem nevoie de pocăinţă, pentru că toţi avem nevoie să ne întoarcem la Dumnezeu, ne-a lăsat Biserica, în special în perioada aceasta, a Sfântului şi Marelui Post, vreme de aducere aminte. De aceea am venit la biserică, de aceea ne rugăm, de aceea primim în sufletele noastre cuvintele dulci ale Bisericii care picură har în urechile noastre, şi din urechi în minte şi în inimă, aducându-ne aminte cine suntem, de fapt, noi, oamenii, ce puţină este viaţa noastră pe pământ, cât de plăpândă şi de fragilă este făptura noastră de ţărână. Dar, în inimile noastre, cu multă dragoste, cu mare smerenie să păstrăm mereu aprinsă candela speranţei în care să punem untdelemnul faptelor noastre bune, dar mai ales pocăinţa noastră, dorinţa de a ne întoarce la Dumnezeu, de a fi împreună cu Dumnezeu, de a nu-L uita, ca şi El să îşi aducă aminte de noi în clipa dureroasă a marii noastre treceri şi, mai cu seamă, în clipa solemnă de la sfârşitul lumii acesteia, când toate popoarele, toţi oamenii, se vor înfăţişa la Judecată.”

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 4132, Ultimul acces: 2026-09-25 01:24:45