ÎIPS Irineu: Crăciunul este arătarea bunătăţii şi iubirii de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu (Romanialibera.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

ÎIPS Irineu: Crăciunul este arătarea bunătăţii şi iubirii de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu (Romanialibera.ro)

[2015-12-22]

de IPS Irineu
Crăciunul este ieşirea lui Dumnezeu din taina Sa, ca să vină în lume şi să ne arate dragostea şi prezenţa Sa. Prin această venire, El ne face cunoscut că este Împăratul care a păşit în ţinutul nostru sărăcăcios, „în latura şi umbra morţii”, dovedindu-ne că n-a părăsit niciodată lumea noastră şi nu ne-a lăsat singuri. Chiar dacă nu-l putem vedea decât acoperit de firea Sa umană, din cauza păcatelor noastre, sau atinge, El este aici şi vine în multe feluri către noi şi întru noi. Astfel, Naşterea este cea mai umană sărbătoare a credinţei noastre ortodoxe, pentru că ne face să simţim cel mai profund umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Nicăieri altundeva nu se simte, precum în peşterea din Betleem, ce înseamnă că Dumnezeu a vrut să fie cu noi, un Dumnezeu căruia să-i spunem Tu, pentru că îl întâlnim ca prunc în ieslea cea sfântă. Tocmai pentru aceasta Crăciunul este o sărbătoare a familiei, a iubirii dintre oameni şi a armoniei în viaţa noastră de zi cu zi. Crăciunul este o sărbătoare care cheamă pe copii la cântare de colinde, pe tineri la meditaţie, pe adolescenţi la reculegere, pe vârstnici la reflecţie şi gând curat faţă de toată creaţia lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, mai înainte de a descrie Naşterea Domnului, a prezentat Cartea neamului Mântuitorului Hristos1, unde îl arată pe Domnul ca om, cuprins într-o istorie omenească, cu urcuşurile şi coborâşurile ei. Legătura cu Avraam ne aduce aminte de făgăduinţa şi promisiunea lui Dumnezeu împlinită cu neamul omenesc. Din această Genealogie aflăm că Mesia este adevăratul Rege, spre care se îndreaptă toată istoria lumii. Această descriere prezintă între alte personalităţi şi patru femei, a cincea fiind însăşi Preasfânta Fecioară Maria. În afară de Maica Domnului, aceste femei nu erau evreice şi totuşi au intrat în lista strămoaşelor Domnului Hristos. Sublinierea evanghelistului scoate în evidenţă că femeile amintite, în ciuda tuturor contrastelor din viaţa lor, au o legătură interioară cu Maica Domnului, Fecioara Maria, către care se îndreaptă toată genealogia. O altă apreciere din această înşiruire de nume este legată de cuvântul a zămisli, cuvânt care la sfârşitul genealogiei nu mai este vorba de zămislire, ci de naştere: „Iacob l-a zămislit pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Iisus Hristos”.
Precizarea Evanghelistului vrea să stabilească faptul că Iosif nu l-a zămislit pe Mântuitorul, ci el era doar logodnicul Preacuratei Fecioare. Deci, Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei Maria, carne din carnea ei şi rod al pântecelui ei. Ea l-a purtat nouă luni în pântecele ei şi l-a alăptat din sânii ei, iar laptele ei a devenit carnea şi sângele lui Dumnezeu. Preacurata este singura femeie din lume care a simţit şi a trăit permanent cu convingerea că Fiul ei este Mântuitorul Hristos şi că El este Dumnezeul ei. Ea L-a privit şi L-a sărutat cu dragostea de mamă şi s-a gândit permanent în rugăciunea ei că „acest Dumnezeu este Fiul meu”, că acest trup dumnezeiesc este trup din carnea mea, că El e făcut din mine, are ochii mei şi forma gurii Lui e forma gurii mele. Cu adevărat, El îmi seamănă, deşi e Dumnezeul meu.
Desigur, nici o mamă din lume n-a avut pe Dumnezeul în acest fel, un Dumnezeu prunc, care poate fi luat în braţe şi acoperit cu sărutări, un Dumnezeu cald care zâmbeşte şi respiră ca noi, un Dumnezeu care poate fi atins şi care trăieşte ca noi, în afară de păcat. Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre realitatea naşterii Domnului, spunea că Fiul lui Dumnezeu, având în firea Sa puterea peste toate3, a luat de la Preacurata Fecioara Maria trup şi odată cu el a primit şi pătimirile noastre, rămânând totuşi nepătimitor. Dacă nu
S-ar fi făcut om şi dacă n-ar fi luat chip de rob, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ar fi drept să ne tulburăm când s-ar spune despre El ceva potrivit robului, căci s-ar aştepta ca toate să le facă după raţiunea cuvenită lui Dumnezeu. Dar dacă, după cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan: „Cuvântul trup S-a făcut”, Îl vedem purtând trup asemenea nouă şi primim cu siguranţă cuvântul propovăduit ca potrivit omului. Se înţelege de aici că noi nu L-am fi putut cunoaşte altfel în mod clar, ca Dumnezeu şi om, dacă nu s-ar fi născut din Născătoarea de Dumnezeu în ieslea din Betleem. Aşadar, subliniază Sfântul Chiril: „Cum am şti că Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut om, dacă n-ar fi spus şi cuvinte omeneşti, cu grai omenesc? Cum am şti că S-a făcut om dacă Cel nepătimitor n-ar fi pătimit ca un om şi dacă Cel înalt n-ar fi grăit în chipul smerit al omului?” Deci, Fiul celui Preaînalt şi-a făcut proprii cele omeneşti, fiind asemenea nouă în afară de păcat.
Toată istoia despre venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a intrat din timpurile apostolice în Tradiţia Bisericii şi s-a păstrat până astăzi intactă. Potrivit acestor datini sfinte, noi aşteptăm Crăciunul cu multă bucurie, de la mic şi până la mare. Auzim colindele, le primim cu bucurie, postim şi ne rugăm, pregătindu-ne să întâmpinăm pe Domnul sfânt cu inimile curate şi cu sufletele luminate. Fiindcă am amintit de Tradiţia acestei sfinte sărbători a Naşterii Domnului, v-aş propune să facem o analiză asupra vieţii noastre personale şi asupra viitorului nostru.
Cum ştim, orice lucru se începe cu un plan sau cu un proiect, în care trebuie să iei în seamă ce doreşti să construieşti. Uneori acest plan se realizează la nivelul imaginaţiei şi apoi urmează conceptul. Negreşit la alcătuirea viitorului nostru presupunem în primul rând realizarea acestei imagini şi a acestui proiect. Din nefericire, după cum constatăm, una dintre problemele vieţii noastre de astăzi este lipsa unei astfel de imagini a viitorului. Oamenii îşi exprimă cu uşurinţă nemulţumirea faţă de ziua de azi, dar le este greu să gândească unde ar dori să ajungă, pornind de la starea actuală de lucruri. Desigur, mulţi au obiective şi probleme concrete legate de nivelul de trai, în genere să dezvolte un trai mai bun. Însă astăzi problema cea mai arzătoare nu este despre bunăstarea noastră exterioară, ci despre felul cum trebuie să ne construim sufletele şi viitorul nostru.
O cugetare înţeleaptă ne spune că pentru a înţelege încotro trebuie să mergem trebuie să aibă în vedere cunoaşterea de unde am venit. Doar aşa calea noastră şi a neamului nostru ar dobândi o şansă de a fi un dreptar, nu o linie curbă întortocheată. Cu siguranţă, un viitor al nostru nu poate fi creat decât numai pe un fundament evanghelic stabil în care istoria nu poate fi doar o ştiinţă despre trecut. În acest context, Ortodoxia este ceva mult mai important, deoarece fără cunoaşterea originilor noastre creştine, fără conştientizarea faptului ce este fundamentul istoric al existenţei noastre nu este posibil a continua procesul de reînnoire a vieţii noastre spirituale. Toate acestea formează, fără îndoială, temelia tradiţiei noastre ortodoxe şi culturale româneşti. Este adevărat că la auzul cuvântului „tradiţie” unii oamenii îşi exprimă nedumerirea şi chiar scepticismul, considerând că „tradiţie”, „tradiţionalist”, „tradiţional” au legătură cu ceva demult trecut, inutil, care încurcă. De fapt, trebuie să subliniem faptul că tradiţia nu este amintirea despre trecut, nu ne aducem aminte de Crăciun pentru că auzim colindele şi că avem parte de bucate pregătite de această sărbătoare. Fireşte, Tradiţia este altceva, este modalitatea transmiterii valorilor strămoşeşti din generaţie în generaţie. De pildă, chiar în şcoală elevul sau studentul foloseşte manualul, scris nu de o persoană de vârsta lui, ci de cineva care poate nu mai este în viaţă. Aşa că şcolarul creşte şi învaţă din cunoştinţele şi experienţele cuiva care uneori nu mai este în viaţă. Întrebarea este firească: cum ne-au fost transmise aceste cunoştinţe, experienţe, gânduri şi idei dacă nu prin tradiţie?
Prin urmare, Tradiţia noastră ortodoxă este modalitatea păstrării şi transmiterii valorilor din generaţie în generaţie, fără ca aceasta să însemne că tradiţia este chemată să păstreze totul ce aparţine trecutului. Se înţelege de la sine că numai valoarea adevărată se transmite prin tradiţie, drept pentru care noi o numim Sfânta Tradiţie. Din nefericire, încercarea unora de a distruge totul până la temelii, inclusiv tradiţia, iar apoi pe aceste dărâmături de a construi o lume nouă, nu duce la nimic bun, ci ne aduce multă pagubă sufletească nouă şi patriei noastre până la limita catastrofei duhovniceşti şi naţionale. De aceea este atât de important ca astăzi noi, cei tineri şi vârstnici, să ne îndreptăm privirea către Sfânta ortodoxie şi Ţara noastră ortodoxă. Căci dacă fundamentul civilizaţiei noastre se întemeiază pe Evanghelia Mântuitorului Hristos, rezultă clar că sinteza creativă a acestei realităţi are la bază Sfânta Tradiţie a înaintaşilor noştri, care îmbinau cunoştinţele filozofice cu viziunea teologică, bazată pe revelaţia divină. În această gândire noi ne-am păstra originalitatea care uneşte astăzi armonios moştenirea învăţăturii Domnului cu cultura europeană. Din alt punct de vedere, oricine ştie că imitarea sau copierea cedează întotdeauna originalului, deoarece lipsesc principiul original şi caracterul autentic. De aceea a construi o civilizaţie pe baza imitării semnifică a determina dezvoltarea în aşa fel ca ea să rămână întotdeauna în urmă de cei care au generat şi generează originalul. Deci, este important să înţelegem că o cale cu adevărat europeană presupune nu imitarea modelului străin, ci conştientizarea propriilor rădăcini europene şi revenirea la ele, ţinând cont de condiţiile concrete culturale şi istorice în care ne-am format, am crescut şi dăinuim în patria noastră.
Astăzi Tradiţia noastră strămoşească este de multe ori încălcată, iar necredinţa încearcă deseori să îndepărteze pe om de la principiul moral, promovând permisivitatea nelimitată în rău. Negarea dreptului la viaţă pentru pruncul în pântecele mamei, uciderea bătrânilor şi bolnavilor care, după opinia unora, „sunt datori să moară”, ca să nu folosească rezervele societăţii, încercările de a submina instituţia fundamentală a firii omeneşti – căsătoria - sunt câteva din provocările de astăzi care arată o mutare profundă în conceperea lumii şi a omului, o mutare pe care Biserica o consideră periculoasă şi distrugătoare. Ceea ce ar trebui să se considere de la sine înţeles, de pildă, studierea religiei în şcoli şi multe altele, în special cu referire la manifestarea culturii religioase, intră cu greu în viaţa noastră şi de multe ori cu scrâşnetul dinţilor celor care îşi imaginează „statul laic” care exclude prezenţa lui Dumnezeu în procesele sociale. În faţa acestor provocări suntem chemaţi să ne conducem, în îndeplinirea datoriilor noastre bisericeşti şi civile, de conştiinţa românească şi ortodoxă. Aceasta se referă atât la credincioşii de rând, cât şi la cei care ocupă funcţii responsabile în Ţara noastră. Trebuie să reţinem că Biserica are mandat de la Mântuitorul Hristos să modeleze sufletele oamenilor şi să cheme la slujirea frăţească pentru binele comun. Ea are obligaţia să susţină şi să apere caracterul nepieritor al legii morale, doar pe baza acesteia putând fi făurite o viaţă personală evlavioasă şi o societate dreaptă.
În fine, de această sărbătoare a Crăciunului, Dumnezeu ne cheamă la El pe copii, tineri şi vârstnici, scoţându-ne dincolo din grijile noastre. Ca să răspundem pozitiv la chemarea Lui, să luăm o zi obişnuită ca să ne dăm seama dacă avem puţin timp pentru Dumnezeu şi puţin timp pentru noi înşine. Deci, să începem: suntem foarte prinşi cu treburile noastre de dimineaţa şi până seara, şi ne ocolim chiar pe noi înşine, pentru că nu facem nimic pentru sufletul nostru. Profesia ne acaparează, societatea ne are, distracţia ne are, dar noi nu ne avem pe noi înşine. Treptat, ne dăm seama că ne depărtăm de Dumnezeu şi interiorul nostru devine din ce în ce mai sărac şi mai gol de sentimente umane. Lucrurile ne mână de la spate şi noi suntem doar nişte funcţii în marele lor mecanism. Ca întrebare la această reflecţie ar fi: Ce trebuie să facem? Trebuie să-l ascultăm pe Mântuitorul Hristos şi să fim tăcuţi. Trebuie să ne concentrăm puţin asupra noastră şi să ne deschidem singurătatea, pentru a-i arăta lui Dumnezeu durerea noastră şi să ne acceptăm pe noi înşine. Dacă îngădui ca El să mă vindece de alergarea mea deşartă, voi fi mai bogat decât dacă aş câştiga lumea întreagă. Vizita Domnului în sufletul meu tânăr este foarte importantă, este clipa prezenţei lui în viaţa mea. Evident, Domnul pe care-L cinstim de Crăciun nu este un prunc oarecare, ci Însuşi Mântuitorul Hristos. Noi ştim că în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. El este Cuvântul Tatălui prin care toate s-au făcut „şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. De aceea propovăduim şi credem că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Aşadar, să păstrăm legătura cu El în Sfânta noastră Biserică şi să trăim în lumina, pacea şi bucuria veşnică. Să ne împărtăşim cu Tainele Lui şi să fim stăruitori în lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o prin Botez. Pecetluiţi cu numele Său, să trăim încă de aici bucuria slavei lui Dumnezeu printr-o împărtăşire permanentă de ea, fără să ne săturăm vreodată. Cel care nu se împărtăşeşte din Dumnezeu este mort înainte de moarte, trăieşte într-o nefericire care n-are margini şi într-o deznădejde nedescris.
Sărbători fericite! şi La mulţi ani!
† Dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
Note:
1. Matei 1, 1-17.
2. Jean-Paul Sartre, Bariona sau Fiul Tunetului.
3. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, PSB 41, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 146.

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 1063, Ultimul acces: 2026-07-28 15:10:37

Timp total: 0.03s...

[]:1