Pentru reabilitarea dogmei (Evz.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Pentru reabilitarea dogmei (Evz.ro)

[2015-04-09]

Dacă tot sîntem într-un moment în care semizeii dreptăţii dănţuie în uralele poporului pe străzile cetăţii, dacă tot zicem că vrem să se facă dreptate, eventual ”pînă la capăt”, dacă tot ştim bine ce e drept şi ce nu, îndrăznesc să propun să exersăm această pornire nu doar în privinţa oamenilor, faptelor şi ideilor lor, ci şi în privinţa cuvintelor Să facem dreptate unor cuvinte al căror înţeles a fost distorsionat în timp! Reabilitarea cuvintelor mi se pare cel puţin la fel de importantă ca reabilitarea locuinţelor noastre. Deteriorate de timpuri, neîngrijite de cei care le-au folosit pentru că, de fapt, nu erau ale lor, ci le erau date temporar spre folosinţă, şi cuvintele şi locuinţele României necesită grabnică reconsolidare şi restaurare. Pericolul ca locuinţele să se prăbuşească ori să nu ne mai poată oferi confortul minim al locuirii este la fel de rău, din perspectivă umană, cu pericolul de a folosi cuvintele anapoda, de a ne otrăvi sufletele şi de a ne împotmoli minţile cu toxinele relei vorbiri. Cel mai adesea, otrăvim cuvîntul injectîndu-i patimile ignoranţei. Acum ceva vreme, am încercat în acest colţ de pagină o reabilitare a cuvîntului ”manierism”. Astăzi, încerc o pledoarie timidă pentru reabilitarea cuvîntului ”dogmă”.
În limba vorbită acum pe străzile, la televizoarele şi în ziarele României, cuvîntul are conotaţii rele. Luat repede, un român cît de cît citit va spune despre ”dogmă” trei lucruri: că provine din limbajul teologiei, unde înseamnă un set de învăţături imuabile, incontestabile şi fundamentale care dau substanţa unei credinţe religioase, că indică o paralizie impusă gîndirii critice şi acceptată cu spuşenie (condamnabilă în lumea de azi) de către unii oameni slabi, aducînd o limitare drastică a libertăţii (păcat suprem pentru omul modern), şi că a fi ”dogmatic” este rău, în vreme ce ”a nu fi dogmatic” este bine. Se vor găsi chiar şi oameni, decenţi altfel, care echivalează ” a fi dogmatic” cu a fi prost şi ”a nu fi dogmatic” cu a fi inteligent.
În elină, substantivul ”dogma” (Î´ĎŚÎłÎĽÎ±) însemna deopotrivă opinie şi ucaz, venind din verbul ”dokeo” (Î´ÎżÎşÎĎ‰), care însemna a avea o opinie, a gîndi că..., a i se părea că.... Aşadar, în privinţa verbului, sîntem în plină libertate a gîndirii, în relativism (atît de drag lumii de azi), în subiectivitate. Substantivul, însă, capătă şi sensul de decret public, de regulă edictată de un superior. Evident, apropierea de verb sugerează că regula exprimă opinia superiorului cu privire la o anumită problemă şi că, în virtutea puterii sale, acesta îşi transformă opinia (bună ori nu, n-are importanţă) în regulă. Cînd Biserica a preluat termenul din filozofie şi drept, i-a dat un sens cuprinzător, unind cumva sensurile substantivului şi verbului originar din greacă. Dogma a ajuns să însemne, în Evul Mediu şi de atunci încoace, o afirmaţie sau o opinie a unei autorităţi ecleziale cu privire la credinţă. Prima trăsătură a acestei opinii este că e indiscutabilă – cine se abate de la ea, iese din cadrul acceptat al credinţei. Dar, această obligativitate nu o face să fie mai puţin opinie. Orice dogmă se declară imuabilă şi este păzită ca atare. Totuşi, dogmele se mai şi schimbă. În timp îndelungat, cu eforturi, dar se schimbă. Ceea ce nu se schimbă, însă, este sursa principală a dogmei: cuvîntul lui Cristos, textele revelate, Biblia. Dogma este o aplicare de primă mînă a Bibliei. E mai mult decît un comentariu, pentru că e obligatorie, dar e mai puţin decît Biblia, pentru că nu la dogmă se închină credincioşii. Prin urmare, deşi se prezintă ca neschimbătoare, dogma se modifică, se nuanţează, capătă la rîndu-i noi interpretări.
Mai este de notat că cele mai importante dogme creştine s-au formulat ca răspunsuri la erezii. Ele au rezultat din dezbateri de idei, uneori chiar sîngeroase, însemnînd, de fapt, răspunsuri date de Biserică, prin vocile patriarhilor şi episcopilor săi, provocărilor venite, cel mai adesea, chiar din interiorul Bisericii. Dogma, care se pretinde a fi indiscutabilă, este, deci, rodul unor discuţii. Ce altceva sînt conciliile – sursa principală a dogmelor?
Ce vreau să spun, în cele cîteva rînduri fatalmente schematice, este că dogma, deşi pare masivă şi antipatică, are supleţe şi este disponibilă speculaţiei inteligenţei. Doar că nu se lasă destructurată cu viteza Internetului.
Privite din perspectiva Bisericii Creştine, dogmele au avut efecte mixte. Pe de o parte, au fost extrem de folositoare, pentru că au dat stabilitate şi coerenţă pe termen lung credinţei şi practicii religioase, eliminînd derapajele eretice. Pe de altă parte, au fost un instrument mult folosit pentru pierderea unităţii Bisericii lui Cristos şi pentru ridicarea zidurilor despărţitoare între creştini.
În fine, spaţiul rubricii se apropie de sfîrşit aşa că voi sugera doar două lecturi româneşti pentru cei care, deşi sînt iritaţi de Biserică, au totuşi disponibilitatea de reevalua cuvîntul ”dogmă” şi de a-i regăsi bogăţia intelectuală imensă. Prima lectură, un pic mai lungă, dar limpede ca izvorul de munte, este întîiul volum din ”Trilogia cunoaşterii” de Lucian Blaga, intitulat ”Eonul dogmatic”, publicat prima dată în 1931. Chiar la începutul cărţii, după ce explică rapid ce-i cu eonul, Lucian Blaga dezvoltă o teorie a dogmei, explicînd ce este şi de ce este extrem de utilă ( nu v-aţi fi aşteptat!) cunoaşterii. Teza lui Blaga este că, de cîte ori cunoaşterea a ajuns în impas, s-a impus o dogmă, adică ”o formulă care, în dezacord cu înţelegerea, postulează o transcedere a logicei.”, anume pentru depăşirea impasului. Dogma nu este, aşadar, un eşec al cunoaşterii, o încarcerare a inteligenţei în obscuritate absurdă, ci este chiar evitarea unui asemenea eşec. Dogma este o relansare a gîndirii prin consolidarea ei cu credinţă. Dogma este o formă de încredere în inteligenţa omenească.
A doua lectură este ceva mai scurtă, dar mult mai dificilă: poezia ”Oul Dogmatic” scrisă în 1925 de Ion Barbu. Intuiţia poetică a lui Barbu, transcrisă în limbajul său încifrat, enigmatic, la infinit meşteşugit, oferă o înţelegere în alt plan a dogmei. Aici, dogma se revelează ca un fel de mister ce ţine de ordinea profundă a lumii, de mersul ei irepresibil înainte. Dogma ca ou anticipează, în poezie, pe Nichita Stănescu şi confirmă căutările inspirate ale lui Brâncuşi, în aceeaşi direcţie. Marile minţi se întîlnesc, venind pe căi diferite.
Dacă am reuşit, cît de cît, să zdruncin prejudecata pe care o aveaţi despre dogmă şi să vă stîrnesc curiozitatea de a începe fiecare, singur, căutarea sensului corect al acestei forme de cunoaştere, sînt fericit! Dogmatic, fireşte.
Autor: Sever Voinescu

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 632, Ultimul acces: 2026-09-26 06:48:58

Timp total: 0.03s...

[]:1