Ne face educaţia religioasă (sau absenţa ei) mai liberi? (Romanialibera.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ne face educaţia religioasă (sau absenţa ei) mai liberi? (Romanialibera.ro)

[2015-03-10]

Dezbaterea privind oportunitatea studierii religiei în şcoli a prilejuit declanşarea în spaţiul public a unei confruntări rare între apărătorii purităţii laice a statului şi cei ai tradiţiilor creştine, între credincioşi şi necredincioşi, între apărătorii „ştiinţei“ şi cei ai „credinţei“, între „progresişti“ şi „bigoţi“ etc. Din păcate, cele mai multe dintre argumente aruncate în dezbatere sunt complet irelevante.
Că „dezbaterea“ s-a ridicat la nivel de luptă ideologică nu poate fi mai clar decât din faptul că imediat după ce Ministerul Învăţământului a anunţat că 90% din părinţi au făcut cerere de înscriere la ora de educaţie religioasă a fost privită, în funcţie de tabără, ca o victorie, a conştiinţei religioase naţionale sau chiar a BOR sau, invers, o înfrângere a raţiunii luminate şi spiritului critic şi un triumf al bigotismului medieval. Ne grăbim să temperăm entuziasmul unora şi disperarea celorlalţi.
Nimic nu a fost câştigat, respectiv pierdut pe frontul educaţiei religioase. Cea mai simplă şi raţională explicaţie a acestui 90% nu are de-a face cu credinţa religioasă a părinţilor români, ci, foarte probabil, cu forţa de persuasiune a directorilor de şcoli, care trebuie să le fi explicat părinţilor ce coşmar ar fi din punct de vedere organizatoric şi administrativ refacerea orarului şcolar pentru a-l adapta la programul tuturor elevilor care au optat să nu facă ora de religie din toate clasele şcolii.
Ar fi un haos generalizat, iar anul şcolar ar fi practic compromis de un provizorat prelungit şi soluţii ad hoc în care nici un elev nu ar mai şti ce oră are şi în ce zi, iar temele şi testele nu ar mai putea fi programate.
În faţa acestor incertitudini era aşadar previzibil că orice părinte cu scaun la cap va opta pentru continuarea orei de religie cel puţin până la vacanţa de vară, când ministerul şi inspectoratele şcolare vor rezolva această problemă care nu are nimic de-a face cu angajamentul religios al părinţilor sau al societăţii româneşti ori altceva dramatic de felul acesta.
În schimb, marea majoritate (mult peste 90%) a punctelor de vedere exprimate public pe tema educaţiei religioase în şcoli au fost ancorate ferm în atitudinile faţă de Dumnezeu, faţă de creştinism, faţă de religie şi/sau ştiinţă ori faţă de caracterul laic al statului ale autorilor acestora.
Răspunsurile – e bine, necesar, benefic ca elevii să studieze religia, respectiv e rău, inutil sau profund nociv – au fost formulate în esenţă pornind de la angajamentele personale ale celor care le formulează.
De aceea, în pofida unui număr impresionant de nume şi de texte de autoritate intelectuală aduse în sprijinul unei poziţii sau alteia (se pare că şi cei mai importanţi gânditori pot fi invocaţi pentru a susţine cel mai absurd punct de vedere), precum şi a numărului la fel de mare de acuzaţii reciproce de incultură, ignoranţă şi/sau rea-voinţă, toată această desfăşurare argumentativă este complet irelevantă, în primul rând, pentru că, fiind vorba de opţiuni personale, pică „testul universalităţii“ şi în al doilea pentru că este vorba de opţiuni ireductibile şi, prin urmare, ireconciliabile. Or, dacă este ceva ce caracterizează o societate ne-liberală este tocmai conflictul între opţiuni ireductibile, care este „rezolvat“ de regulă prin forţă, fie că vorbim de forţa armelor, fie de forţa majorităţii exprimate prin vot.
Cu alte cuvinte, nu vedem, din punct de vedere al valorilor liberale, nici o diferenţă importantă între cei care vor să forţeze un vot care să consacre atotputernicia divină şi cei care vor să declare prin lege că Dumnezeu nu există şi trebuie exilat din societate. Din acest punct de vedere, trebuie să remarcăm înţelepciunea deciziei Curţii Constituţionale, care a hotărât, în esenţă, că statul român trebuie să îşi asume educaţia religioasă a elevilor atâta vreme cât părinţii acestor elevi solicită explicit acest lucru. Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională recunoaşte că statul nu este nici omniscient, nici omnipotent şi nu are dreptul să decidă în chestiuni care privesc credinţa cetăţenilor săi, fie că vorbim de creştini, musulmani, budişti sau atei. Singura putere pe care statul şi-o poate asuma în această chestiune este garantarea drepturilor egale ale cetăţenilor şi asigurarea celei mai mari libertăţi posibile pentru aceştia. Privită din acest punct de vedere, „problema“ trebuie reformulată în alţi termeni, iar responsabilitatea statului – redefinită.
Chestiunea „laicităţii“ statului şi a oportunităţii finanţării de la buget a educaţiei religioase este rezolvată în mare parte prin decizia CCR, dar, chiar dacă nu recurgem la autoritatea Constituţiei, ea este relativ simplu de justificat. Cu excepţia Franţei Republicane, nici un alt stat occidental liberal nu se defineşte pe sine în primul rând ca stat secular. Secularismul fundamental al Franţei are o mare problemă în faptul că nu recunoaşte nici un fel de minorităţi, nici etnice, nici religioase, ceea ce nu ar fi nici posibil, nici dezirabil în alte părţi ale lumii libere. România are o mare majoritate ortodoxă şi, de aceea, datoria statului este să garanteze protecţia minorităţilor, inclusiv a celor religioase şi să le asigure membrilor acestora, dacă solicită, accesul la ore de educaţie religioasă adecvată, după cum este dator să le asigure accesul la ore de matematică şi geografie.
În al doilea rând, statul trebuie să se asigure că educaţia religioasă nu se transformă în îndoctrinare. Bisericile şi cultele trebuie să se obişnuiască cu gândul că trebuie să facă asta pe banii lor. BOR va trebui să sacrifice monopolul asupra orelor de religie pentru a salva învăţământul religios de stat, iar statul va trebui să se asigure că nici o biserică, oricât de venerabilă, nu va confisca cheile Raiului în sala de clasă, cu alte cuvinte că scopul educaţiei religioase trebuie să asigure elevului accesul la un izvor de înţelepciune fără de care nici un fel de educaţie nu poate fi considerată completă. Altfel spus, treaba fundamentală a şcolii şi a statului nu este să forţeze elevul să apuce pe o anumită cale, ci să îi deschidă toate căile posibile. După care să îl lase să aleagă. În felul acesta, educaţia religioasă nu ameninţă cu nimic libertatea individuală, ci chiar îi adaugă o dimensiune esenţială.
Autor: Cristian Campeanu

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 998, Ultimul acces: 2026-09-26 05:21:26

Timp total: 0.03s...

[]:1