De ce predarea religiei în şcoli subminează credinţa (Hotnews.ro )

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

De ce predarea religiei în şcoli subminează credinţa (Hotnews.ro )

[2015-03-02]

Probabil că, la noi, nici un subiect nu e mai delicat decât chestiunea predării religiei. În privinţa corupţiei, lucrurile sunt clare: toată lumea o condamnă şi (aproape) toţi cei ajunşi în poziţii unde o pot practica o practică spontan, plini de elan, cu o înzestrare ai zice înnăscută pentru furtişag. În alte privinţe, n-avem convingeri ferme – politica e o scenă pentru personaje, nu pentru idei, iar interesul naţional, un fel de plastilină. Chestiunea predării religiei este cea care scindează cu adevărat societatea românească. Motivele sunt de ordin cultural-istoric, dar şi conjunctural-politic şi pecuniar, însă aici nu motivele unei alegeri ne interesează, ci consecinţele ei.
Din perspectivă strict laică, odată ce-ai acceptat prin constituţie că avem un stat laic, discuţia e încheiată. Pentru că libertatea religioasă e garantată de aceeaşi constituţie, religia poate fi, desigur, predată în şcoli confesionale, dar în învăţământul public n-are ce căuta. E o perspectivă tranşată, dar formală şi prea comodă, fiindcă anulează discutarea problemei de fond: ce sens ar avea predarea religiei încă din clasele mici, aşa cum se face la noi, fie şi opţional?
Dezvoltarea minţii
Există, cred, două neajunsuri ale introducerii religiei ca materie încă din clasele mici. Unul se leagă de coerenţa ansamblului cunoştinţelor predate. Nu poţi să afli la ora de religie că Dumnezeu l-a făcut pe om, iar la biologie, puţin mai târziu, că omul, împreună cu toate celelalte fiinţe, e rezultatul unui proces îndelungat şi complex de selecţie naturală. (Motiv pentru care darwinismul a şi fost cu ani în urmă exilat din şcoli – asta ar fi singura explicaţie.) Copilul va simţi inevitabil că profesorii îl mint, şi fie va accepta minciuna, cu consecinţe mult mai grave decât îşi închipuie diriguitorii învăţământului, fie va tranşa cumva dilema, alegând să ignore o parte sau alta din ce i se predă, cu consecinţe iarăşi grave pentru prestigiul şcolii. Fie un soi de schizofrenie, fie revoltă. Şi nu numai biologia creează dificultăţi, ci toate ştiinţele naturii.
Aici mai intervine un lucru, în general neînţeles: chiar dacă sunt la prima vedere eterogene, cunoştinţele ştiinţifice formează un corp unitar, au în comun metoda ştiinţifică: avansezi o ipoteză, deduci consecinţe ale ei, testezi consecinţele şi fie ipoteza devine plauzibilă, fie o elimini şi cauţi alta. În formarea gândirii raţionale, deprinderea acestei metode joacă un rol crucial. De asta e importantă predarea matematicii şi a ştiinţelor naturii, iar nu neapărat pentru cunoştinţele pe care le capeţi şi, de cele mai multe ori, le uiţi imediat. Grav nu e faptul în sine de a crede că Soarele se învârte în jurul Pământului – dacă nu te ocupi cu astronomia, nici nu contează în viaţa ta –, gravă e incoerenţa imaginii pe care ţi-ai făcut-o despre lume, absenţa reflecţiei critice asupra datelor pe care le afli, precaritatea gândirii raţionale din spatele ei. Repet, cunoştinţele ca atare (de matematică, biologie, chimie, fizică) sunt aproape irelevante pentru cariera ta viitoare, important e că, dobândindu-le, gândirea coerentă a prins viaţă în mintea ta, iar această gândire îşi va pune amprenta asupra ta, indiferent ce drum vei alege mai târziu.
Al doilea neajuns ţine de caracterul fatalmente dogmatic al predării religiei, cel puţin în clasele mici. Oricine a avut de-a face cu copii s-a lovit de şirul întrebărilor „de ce?”. E punctul în care un copil poate fi în mod decisiv stimulat sau inhibat. Pentru nimeni nu e simplu să facă faţă acestor întrebări, dar mi-e cu desăvârşire imposibil să-mi închipui că un profesor-preot, fie el cât de educat şi de inteligent, ar putea, rămânând în cadrul dogmei, să stimuleze curiozitatea unui copil. Iar dacă iese din cadrul dogmei, la ce bună predarea religiei? Ar putea fi înlocuită cu orice altceva. Cred că la noi e mult subestimat rolul curiozităţii. Nici o judecată, fie ea cât de torturată sau de subtilă, nu mă va convinge de compatibilitatea dintre dogmă şi curiozitate.
Gândirea raţională şi curiozitatea sunt elementele esenţiale prin care un copil se deschide spre lume. Sub autoritatea şcolii publice, ambele sunt inhibate prin catehizarea timpurie.
Credinţa
Nu la perpetuarea unor practici şi superstiţii mă refer, ci la căutarea veritabilă a transcendenţei – iar în punctul ăsta mă despart pesemne de mulţi dintre cei care mă vor critica. Dacă am lăsat cumva impresia că pariez orbeşte pe gândirea raţională sau pe ştiinţă, îmi cer scuze. Ştiinţa nu poate răspunde la toate întrebările pe care ni le punem – şi nici nu e ăsta rostul ei. Numai un imbecil nu se întreabă ce poate fi dincolo de graniţele raţiunii noastre. Unii aleg calea credinţei, cum s-a întâmplat cu Pascal. Dar aici apare o problemă delicată. Când un profesor de religie le pomeneşte copiilor de Pascal, nu ştiu dacă, în afară de exemplul celebrului pariu, le va spune şi că a fost matematician, că a avut contribuţii importante în fizică, cu alte cuvinte, că dobândise o minte raţională – tocmai ceea ce, pesemne fără să-şi dea seama, acel profesor descurajează. Mai e apoi şi inevitabila frământare în căutarea transcendenţei. Probabil că profesorul de religie nu le vorbeşte copiilor despre Iov, personajul biblic care întreabă mereu „de ce?” – sunt prea fragezi pentru asemenea complicaţii –, dar le blochează calea de a ajunge mai târziu la Iov, le inhibă şi le denaturează pornirea atât de omenească a interogaţiei, îi obişnuieşte cu soluţiile formale care te scufundă în indiferenţă.
L-am cunoscut pe părintele Cleopa şi l-am auzit vorbind despre cele trei rugăciuni: rugăciunea inimii, rugăciunea minţii şi forma supremă în care rugăciunea minţii coboară în inimă – o îmbinare a raţiunii cu sensibilitatea, dacă ar fi să traduc în termeni comuni. Cred cu toată tăria în nevoia acestei îmbinări, altminteri nu eşti om întreg. Pentru educarea raţiunii există o reţetă: un învăţământ ştiinţific bine făcut. Pentru educarea sensibilităţii nu cred că există soluţii simple – ba chiar cred că impunerea catehizării timpurii are efecte contrare, nu sensibilizează, ci desensibilizează, fiindcă nu se poate lega decât de forme. În loc să li se predea dogme, copiilor ar fi mai bine să li se pună să asculte muzică de Bach, de Monteverdi, de Mozart. Oricum, există căi mult mai inteligente de a dezvolta sensibilitatea, acea sensibilitate care să conducă la un sentiment religios veritabil. Altminteri cădem în golul formelor fără fond.
Suntem prinşi în capcana vechii vorbe româneşti: „Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa.” Dacă popa – care trebuie să aibă oarece autoritate, doar e popă – îşi permite orice, atunci de ce eu, mai modest, mai plăpând, să nu fac ce mă taie capul, declarându-mi în acelaşi timp, formal, cele mai dreptcredincioase convingeri? Se obţine astfel o masă inertă spiritual şi indiferentă moral. Întrucât reuşeşte catehizarea timpurie din şcolile de stat să vindece această rană socială? Nu ştiu dacă statisticile sunt relevante, nici dacă o comparaţie cu ţările tranşant laice spune mare lucru, cert e că problema formelor fără fond e, în acest caz, mult mai gravă decât în plan strict socio-politic. În plan socio-politic ne interesează doar practicile: după un exerciţiu perseverent, practicile pot fi deprinse. În plan moral, relevante sunt valorile – or, starea schizoidă despre care vorbeam mai sus nu face decât să saboteze asimilarea valorilor, internalizarea lor. Nici anularea întrebărilor n-are un efect mai bun. Şcoala riscă să devină tot mai mult o şcoală a prefăcătoriei – dacă mai era nevoie ca românii să se specializeze în direcţia asta. Unde mai pui că primeşti şi o notă la religie, notă care contează în situaţia ta şcolară!
Există deci o asimetrie între gândirea raţională şi acea sensibilitate care te poate deschide spre transcendenţă. Pentru a o dobândi pe prima, drumul de urmat e clar – dar nu-i deloc uşor, profesorii buni de ştiinţe sunt rarităţi. Pentru a doua, nu există un drum definit, ci câteva repere pe care o solidă educaţie umanistă ţi le poate oferi. Departe de mine gândul de a aşeza educaţia ştiinţifică mai presus de cea umanistă. Ele sunt complementare, la fel cum Dostoievski e complementar lui Einstein.
Cultura
Cea mai mare parte din ceea ce numim (în sens continental) cultură stă sub semnul religiei, iar pentru noi, europenii, sub semnul creştinismului, al tradiţiilor iudaice şi antice greceşti. Nu discut importanţa culturii, pentru mine – dar nu şi pentru toată lumea – ea e de la sine înţeleasă. Cultura ne dă articularea interioară care ne defineşte ca oameni. Aşa încât, fie că suntem atei, agnostici sau credincioşi, dacă avem un grad oarecare de cultură, religia trebuie să fi intrat cumva în alcătuirea noastră. Evident, în şcoală trebuie predate elemente de religie, altminteri Capela Sixtină ar trece drept o sumă de pete de culoare, iar poezia lui Arghezi drept o bizarerie. Problema e când şi cum.
Cred că unul din păcatele învăţământului românesc (aşa cum l-am cunoscut pe pielea mea, dar şi cum văd că a ajuns azi) e separarea absurdă dintre disciplinele umaniste. Istoria României e un şir de bătălii victorioase prea puţin legate de restul lumii, istoria universală e un şir de evenimente politice rupte de contextul cultural, la literatura română se înghesuie scriitorii ca într-un tablou pointilist şi tot aşa. Ideal ar fi, cred, să se predea începând din gimnaziu nişte ore de cultură generală care să înceapă cu un studiu al religiilor – creştinismul ocupând, fireşte, un loc privilegiat –, făcându-se mereu trimiteri la literatură, muzică, arte plastice, arhitectură. Abia atunci poate deveni limpede rolul creştinismului în cultura europeană. Şi poate că, fără să i se impună dogmatic, în copilul cu vocaţie religioasă se va deştepta un sentiment care n-are a face cu repetarea automată a unor fraze goale pentru a obţine o notă bună la religie. De fapt, chiar ăsta e sensul artei religioase. O expunere inteligentă la cultură ar putea fi calea spre deşteptarea spirituală. Invers, îndoctrinarea la o vârstă precoce riscă să paralizeze sensibilitatea faţă de tot ce înseamnă cultură şi, prin inhibiţie, să îngusteze orizontul unei fiinţe în formare.
Anume n-am pomenit nimic despre aberaţiile de la orele de religie din şcoală – copii ameninţaţi cu iadul pentru că nu-şi fac cruce când trec pe lângă o biserică şi atâtea altele. Să zicem că sunt accidente. N-am vorbit nici despre oroarea pe care mi-o trezeşte orice formă de propagandă. Problema de fond m-a interesat. Mi-e teamă că religia predată în şcoală, aşa cum e acum, va avea, în cel mai bun caz, efectul pe care l-au avut socialismul ştiinţific şi economia politică marxistă predate cu anasâna în timpul comunismului: dezgust, repetarea de formă a unor lozinci, indiferenţă faţă de tot ce însemna politică, societate şi economie, sictir generalizat. Efect adormitor. Asta în cel mai bun caz.
Autor: Vlad Zografi

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 1269, Ultimul acces: 2026-09-27 02:49:23

Timp total: 0.05s...

[]:1