Anul Credintei: Cateheze pentru adulti (III) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Știri și Evenimente

Anul Credinței: Cateheze pentru adulți (III)

[2013-04-08]
pr. Mihail Farcaș
Traducător:
Teme: Teologie

Cateheze pentru Anul Credinței

Special pentru acest An al Credinței, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 și noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iași a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri și adulți, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulților de pr. Mihail Farcaș, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenția autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicație adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulți.

Art. 4

A pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și a înviat

În planul său de mântuire, Fiul Omului trebuia să sufere mult: acesta este modul de a gândi a lui Dumnezeu. Ora patimii este ora lui Cristos. Dăruindu-l pe Fiul său umanității: nu există o iubire mai mare. Ponțiu Pilat, guvernator roman al Iudeii din anul 26 până în anul 36 d.C., este menționat în mod explicit în Crez. Este ultimul judecător în procesul contra lui Isus. El este cel care îl condamnă pe Isus la pedeapsa cu moartea.

A pătimit sub Ponțiu Pilat - înseamnă înainte de toate a accepta o etapă din istoria umanității a unui eveniment care a avut loc, încadrat într-un spațiu și un timp bine definit. Înseamnă a accepta o cronologie (când?), înseamnă a accepta o geografie (unde?). Acesta este misterul lui Isus: care cu faptele sale, cu istoria sa, cu viața sa, cu moartea sa, este venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Patima: eveniment al mântuirii în planul lui Dumnezeu

Isus a suferit, Isus este om, un om supus suferinței, este un om între oameni. Biserica îl mărturisește pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. În Isus ea vede suferința Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se sustrage suferinței umane. Fiul lui Dumnezeu făcut om nu a murit pe cruce în mod aparent, ci el a suferit cu adevărat, a făcut experiența suferinței umane. Dumnezeu însuși, în Fiul său, a luat asupra sa suferința și a pătimit.

Lucrarea de mântuire trebuia să se împlinească în mod esențial prin pătimire. Prin patimă Isus împlinește definitiv misiunea sa. Misiunea esențială a lui Isus, mântuirea întregii omeniri, s-a împlinit prin suferință, până la sacrificiul total. Suferința în ochii oamenilor este scandal și nebunie. Suferința lui Cristos este expresia iubirii filiale perfecte și a ascultării eroice. Iubirea și supunerea coincid într-o atitudine de abandon în mâinile lui Dumnezeu. În Evanghelii Isus nu prevede o altă cale pentru noi de a ajunge la Tatăl decât aceea pe care a mers el: a suferinței, a ascultării și iubirii.

Atitudinea credinciosului în fața propriei suferințe

În mod instinctiv noi am vrea să ne conducem viața noastră după modul nostru, iar atunci când întâlnim un obstacol suntem tentați să scăpăm îndată de el. Pentru a accepta voința Tatălui trebuie să învățăm să cunoaștem în încercări prezența planului lui Dumnezeu.

Isus ne învață prin atitudinea sa, că fiecare încercare, din partea celui care suferă, cere credință.
Rugăciunea în fața suferinței trebuie să fie ca aceea a lui Isus în Grădina Măslinilor, de dispoziție, de a accepta voința Tatălui.
Isus ne învață că în a accepta voința Tatălui este fundamental pentru noi a discerne adevăratul ei sens: voința Tatălui este întotdeauna și în orice caz voința unei iubiri.

S-a răstignit

Drama istorică a lui Isus se termină cu răstignirea. După normele timpului, execuția celui condamnat trebuia să se aducă la cunoștință lumii, să se desfășoare într-un loc deschis și înalt pentru a fi văzut de toți. La romani condamnarea la răstignire era rezervată delincvenților, străinilor și sclavilor. Pentru latini, crucea degrada omul liber sau cetățeanul roman, pentru iudei ea era imaginea cadaverică "atârnată pe lemn", obiect al blestemului lui Dumnezeu și a oamenilor. Îndrăzneala de a se considera Mesia și faptul că se numea Fiul lui Dumnezeu sunt capetele de acuzare la moartea pe cruce, în care el apare ca un blestemat de Dumnezeu și condamnat de oameni.

Înțelepciunea lui Dumnezeu

Primii creștini au văzut în cruce semnul cel mai expresiv pentru a-și aminti de moartea lui Isus. Apostolul Paul propune crucea ca "puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu". Crucea este voința lui Dumnezeu, este lucrarea sa. Crucea nu nimicește omul, nu-l micșorează, dar îl zdrobește pe cel care își dorește puterea. Pentru creștin, adevărata demnitate în lumina crucii lui Cristos este în omul care suferă, nu în omul care se afirmă pe sine însuși.

Dacă se alege crucea ca logică de viață atunci:

se poate abandona totul,
se poate iubi în-un mod gratuit,
se pot iubi chiar și dușmanii,
se poate risca însăși viața,
se poate alege ultimul loc.

Crucea este paradoxul puterii lui Dumnezeu. Crucea este expresia iubirii care ni se dăruiește pe deplin. Crucea este simbolul creștin prin excelență. Însemnat cu sfânta cruce la Botez, creștinul poartă crucea în orice timp și loc ca simbol al apartenenței sale lui Cristos răstignit.

A murit și a fost îngropat

Moartea lui Isus nu e fatală, nu este sete de moarte din partea lui Dumnezeu, dar e necesară:

ca o consecință inevitabilă a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său, și pentru toți oamenii,
a iubirii Fiului ascultătoare față de inima Tatălui.

Prin moartea sa, Isus ne-a revelat că:

Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, chiar și a celor mai îndepărtați de el,
în lume domnește iubirea, o iubire care este mai puternică decât moartea și decât păcatul.

Acesta este mesajul evenimentului morții lui Isus: Tatăl însuși ni l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră. În Cristos mort pe cruce se rezumă întregul mesaj de mântuire anunțat de Cristos din Nazaret. Isus moare ca slujitor al lui Dumnezeu, suferind pe nedrept, o suferință acceptată cu răbdare, în mod voluntar, voită de Dumnezeu pentru cei mulți. Moartea lui Cristos a făcut din cruce - cu brațele sale - semnul victoriei asupra celui rău.

A trăit moartea

Prin credință, noi știm că a muri înseamnă a trece la o nouă viață cu Cristos. A muri creștinește însemnă a-l urma întru totul pe Cristos, a duce la desăvârșire urmarea lui Cristos. A fost înmormântat Mărturisind în Crez că Isus a fost înmormântat și citându-l pe Ponțiu Pilat, afirmăm realitatea istorică a evenimentelor. Mântuirea creștină ar fi fost doar o aparență, dacă istoria lui Isus, cu patima și moartea sa, n-ar fi fost reale. Aceasta este rațiunea prezenței numelui de Ponțiu Pilat în Crez.

* * *

Art. 5

S-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți

Pentru lumea de astăzi, acest articol de credință pare sa fie un pic straniu, și totuși sfinții părinți îl comentează într-un mod amplu, ca parte integrantă a Simbolului de credință al Bisericii. În Vinerea Sfântă, noi îl contemplăm pe Cristos răstignit pe cruce. Înainte de a-l vedea înviat, Biserica ne invită să parcurgem Sâmbăta Sfântă meditând la "moartea lui Dumnezeu". Este ziua în care Dumnezeu se găsește sub pământ. Este ziua absenței lui Dumnezeu, experiență atât de semnificativă a omului de astăzi. Dumnezeu este tăcut.

Cristos a împărtășit singurătatea supremă a omului în fața morții, parcurgând drumul omului păcătos. Așa a învins pentru totdeauna singurătatea infernului, adică a morții ca faliment al existenței umane. Mântuirea lui Cristos este universală și totală în spațiu și în timp. Articolul de credință relatând despre coborârea în iad a lui Isus, revelația creștină ne amintește despre un Dumnezeu care dialoghează, dar și de un Dumnezeu care tace. Dumnezeu este cuvânt, dar și tăcere.

În Isus se revelează abisul singurătății omului păcătos. Cristos a coborât în adâncurile morții fiecărui om, care simte în viața sa teama singurătății, a abandonului, a refuzului, a neliniștii și nesiguranței propriei ființe; frica în fața morții, ca o pierdere definitivă a vieții, ca și cum nu te-ai fi născut niciodată. A coborî în infern definește locul unde nu se aude niciodată cuvântul iubire, unde nu există comuniune. Cristos, spune Ratzinger, a trecut prin poarta singurătății noastre.

Iadul și moartea nu mai sunt același lucru ca la început, pentru că viața s-a inserat în moarte, pentru că iubirea locuiește în ea. Ea există doar pentru cei ce experimentează a doua moarte Ap 20,14, adică pentru cei care cu păcat, se închid în mod voit în ei înșiși. Poarta morții este deschisă din momentul în care în moarte locuiește viața și iubirea.

A treia zi a înviat din morți

Învierea: originea comunității. Spunând: "A treia zi a înviat din morți", credința creștină declară că ea este: fundamentul și originea sa. Paștele constituie originea istorică și teologică a credinței creștine. Înviindu-l pe Isus din morți, Tatăl îl confirmă pe Isus ca:

trimisul lui Dumnezeu,
consacratul lui Iahve,
Cristos Domnul.

Isus înviat este deci fundamentul întregii vieți creștine. Prima predică a Bisericii abia întemeiate, începe cu mărturisirea lui Isus ca Domnul înviat din morți. Vestea învierii lui Isus înviat face să se distingă prima comunitate creștină de iudaism. Într-adevăr, mărturisindu-l pe Isus înviat, nu doar că s-au separat de iudei, dar înainte de toate în această mărturisire creștinii găsesc centrul în jurul căruia s-au adunat pentru a forma prima comunitate creștină.

Mormântul gol și apariția Celui Înviat: semnele speranței

În dimineața primei zile a săptămânii, femeile se îndreaptă spre mormânt pentru a unge trupul neînsuflețit a lui Isus și pentru a-și lua rămas bun pentru totdeauna.

Mormântul este:

sfârșitul,
despărțire definitivă,
ruptură veșnică.

În mormânt puterea morții devine foarte clară pentru noi. Mormântul provoacă în noi sentimente care ne neliniștesc. Din punct de vedere uman în fața mormântului orice speranță se stinge. Femeile se îndreaptă spre mormânt cu aceleași sentimente știind că va găsi mormântul închis definitiv. În schimb, și de la acest în schimb începe o nouă istorie a lumii:

mormântul e deschis,
locul unde era depus Isus este gol.

Evangheliștii ne spun că femeile și unii dintre apostoli, în dimineața Paștelui, au găsit mormântul gol și pe Cel Înviat arătându-li-se lor. Mormântul gol nu este baza credinței pascale. Credința pascală se bazează pe întâlnirea cu Cel Înviat. Domnul s-a arătat: aceasta este vestea apostolilor.

Noi suntem înștiințați asupra învierii lui Isus prin martorii cărora Isus li s-a arătat ca fiind Cel Viu. Mărturia apostolilor, prin voința lui Dumnezeu, este capitală. Credința noastră se bazează pe mărturia pe care apostolii au dat-o despre prezența lui Isus, despre apariții și despre experiențele de după înviere. Acesta este pilonul fundamental și Biserica va trebui mereu să-l predice, pe baza credinței apostolice. Deci rădăcina a toate este că întreaga noastră credință este apostolică.

Cristos, prin înviere, nu se întoarce la viața precedentă ca fiul văduvei din Naim sau ca fiica lui Iair sau ca Lazăr. Cristos a înviat la o viață veșnică, la o viață dincolo de moarte, așadar dincolo de posibilitatea de a se întoarce și de a muri. Credința în Cristos înviat nu se naște din inima apostolilor. Ei nu vor putea să inventeze învierea. Este el care îi caută, care merge înaintea lor, care le îndepărtează teama. În cuvânt și în Euharistie ne întâlnim cu Cel Înviat. Liturgia ne pune în contact cu el. În ea îl recunoaștem ca învingător al morții. Liturgia celebrează mereu misterul pascal.

Dumnezeu îl preamărește pe Fiul său și în numele lui oferă iertarea păcatelor și viața nouă tuturor acelora care cred în el și se convertesc. Isus condamnat la moarte este Domnul, centrul istoriei, stânca de care să ne prindem pentru a găsi sprijin nesiguranței existenței noastre, izvorul vieții adevărate, locul personal unde Dumnezeu ne dăruiește iertarea păcatelor. Fără învierea lui Isus predica ar fi deșartă și credința noastră absurdă. Fără ea speranța noastră ar pierde orice fundament și am fi cei mai de plâns oameni. Învierea lui Cristos, cu patima și moartea sa, este fundamentul și centrul vieții creștine.

Itinerarul credinței

Pe Cristos nu îl întâlnim așa cum se întâlnesc două persoane pe stradă, dar înainte de toate este o experiență a iubirii trăită între două persoane. Întâlnirea cu Cel Înviat, în viața noastră, se actualizează în mod progresiv.

Relația cu Cristos are loc prin următorii pași:

ascultarea cuvântului,
a mânca și a bea (la nivel sacramental),
mărturia apostolică (a credincioșilor).

Care este mesajul concret pentru noi?

Evangheliile au fost scrise pentru a le transmite oamenilor că:

Isus Cristos înviat este viu și prin credință intrăm în comuniune cu el,
Pentru a-l întâlni se cer ochii credinței,
Credința în Cel Viu are nevoie de "revelare", iar revelarea ne este transmisă de Biserică,
A crede înseamnă a accepta Scripturile.

Isus cel viu se descoperă numai aceluia care trăiește în comuniune cu el. Și această comuniune este rodul Duhului Sfânt.

Sunt patru factori indispensabili pentru a face experiența lui Cristos înviat:

Credința,
Biserica,
Scriptura,
Duhul Sfânt.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 958, Ultimul acces: 2026-05-24 06:22:46