Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – „Părinţii cucerniciei noastre” - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – „Părinţii cucerniciei noastre”

[2012-06-29]
Scris de Elena Solunca Moise
Sărbătoarea de astăzi are o întemeiere istorică. În ziua de 29 iunie, anul 67, la Roma, din porunca împăratului Nero unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinilor,Sf. Apostoli Petru şi Pavel au primit moarte martirică. Mai întâi Petru răstignit cu capul în jos, la cererea sa considerându-se nevrednic a fi răstignit asemenea Mântuitorului. Cetăţean roman, Pavel a fost decapitat. Este una dintre cele mai semnificative coincidenţe din care se desprind tâlcuri folositoare pentru o mai bună înţelegere a pildelor de sfinţenie ale celor care au fost numiţi „luminători ai celor din întuneric”. Li s-a mai spus „raze ale soarelui celui înţelegător”, „prieteni ai lui Hristos”, „ temelii neclintite al dumnezeieştilor învăţături”, „căpetenii ale învăţăceilor” . Din fiecare se întrezăreşte câte un aspect al personalităţii lor iar împreună alcătuiesc o unitate simfonică spre desăvârşire ca „slujitori ai lui Hristos, iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”, cum o spune însuşi Pavel. Dincolo de numeroasele deosebiri, cei doi apostoli se regăsesc într-o trăsătură comună – au tins şi au fost la o aceiaşi altitudine spirituală, religioasă şi morală, dăruindu-se fără preget mărturisirii lui Hristos prin cuvântul trăit şi împlinit în fapta ce dă seama de autenticitatea credinţei şi iubirii ce îngăduie speranţa veşniciei.
„Vistiernicul tainelor lui Hristos”
Mai întâi, Petru care împreună cu fratele său Andrei, mai înainte de a fi chemaţi de Hristos, au fost discipoli ai Sf. Ioan Înaintemergătorul de la care au deprins pocăinţa ca pregătire vrednică a întâmpina Împărăţia lui Dumnezeu. De fel pescar din Betsaida, fiu al lui Iona, Petru, cel mai vârstnic între apostoli, îşi câştiga cele necesare zilei din truda mâinilor. Asta până în dimineaţa când, dând ascultare îndemnului lui Hristos, a aruncat mrejele care aveau să se umple de peşte. A fost prima pescuire minunată, după care, împreună cu Andrei, a renunţat la tot şi L-au urmat pe Hristos. De atunci, nu s-a mai despărţit de Hristos şi au trăit bucuria nepereche de a-I fi în preajmă, aşa cum s-a întâmplat pe Muntele Tabor, la schimbarea la faţă a Mântuitorului, şi când a spus: „Învăţătorule, ce bine este să fim noi aici”. Când mulţi întrebau cine este Iisus, Mântuitorul s-a adresat ucenicilor: „Cine ziceţi voi că sunt?” şi Petru a răspuns deîndată: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.”. Să ne mai amintim că atunci când soldaţii vin să-L ia pe Hristos, Petru taie urechea unuia dintre ei. Şi totuşi, când Iisus era judecat de sinedriu, Petru s-a lepădat de Hristos, după ce se jurase că nu se va despărţi de El niciodată. Amintindu-şi că Hristos îl avertizase a plâns cu amar, lacrimile pregătindu-l pentru reapropierea de Cel care în întregime este Iubire. Înţelegem de aici cât de grea este povara ascultării şi cât de anevoioasă este calea de la sinceritatea cuvântului rostit la întruparea lui în faptă. Cu ani în urmă, într-o tabletă, Geo Bogza ,redând scena, se întreba cumva retoric cine îşi poate da seama cât de greu este să fii Petru în noaptea Răstignirii. După Înviere, la cea de a doua pescuire minunată, Hristos l-a întrebat de trei ori pe Petru „Mă iubeşti?”. Desigur, cunoştea ca nimeni altul răspunsul, dar trebuia refăcut legământul iubirii şi investirea lui Petru cu o nouă misiune: „Paşte oile Mele!”. Pescarul căruia îi fusese dat să atragă voinţa oamenilor spre Dumnezeu, devine păstor după pilda lui Hristos, „Păstorul cel bun”, care şi-a dat viaţa pentru cei care-L urmează. Urmând drumul spre desăvârşire, aşa cum l-a parcurs Petru, vedem cum îndoiala şi teama s-au convertit în credinţă nestrămutată, iubire prisositoare şi curaj de a-L mărturisi pe Hristos, care asigură în timp şi peste timp: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cel care crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”. Şi Petru a propovăduit cu pilduitoare râvnă Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galiţia, Capadocia, Asia şi Bitinia până la Roma, a suferit închisoare până la moarte. Fire complicată, dificil de înţeles pentru mulţi, Petru arată cum anume fiecare om se poate regăsi pe sine când devine „părtaş ai firii celei dumnezeieşti”. Părtăşia cu firea dumnezeiască este o angajare a întregii fiinţe şi Sf. Siluan Athonitul povăţuieşte: „Oricât am învăţa, este cu neputinţă să cunoaştem pe Domnul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui…Mulţi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu” şi asta pentru că a cunoaşte cu adevărat este a te uni cu Dumnezeu.
Fântâna adâncă a înţelepciunii
Pavel credea sincer în Dumnezeu, era un foarte bun cunoscător al Scripturii, studiind cu Gamaliel, reprezentant celebru al şcolii rabinice a fariseilor. Nefăţarnic în credinţa sa, Pavel persecuta creştinii cu frenezie după cum o spune, el păzind hainele celor care l-au ucis pe întâiul mucenic Ştefan, ale cărui cuvinte din urmă parcă l-au ajuns: „Părinte, iartă-le lor şi acest păcat”. În zelul său prigonitor, Pavel a plecat spre Damasc ca să prindă creştinii şi să-i aducă la Ierusalim spre a fi judecaţi şi condamnaţi la moarte. S-a făcut ca acest drum să fie unul spre viaţă, căci învăluit de lumină, Pavel a auzit: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”. Cutremurat, a întrebat: „Cine eşti?”. Răspunsul a venit neîntârziat: „Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti”. Şi momentul convertirii: „Doamne, ce voieşti să fac?”. A renunţat la propria voie, a urmat voia lui Dumnezeu şi îndreptându-se spre cetate a fost botezat de preotul Anania. Astfel, Saul, „cel dorit” s-a făcut Pavel, „cel mic” şi „vas ales” care să ducă numele lui Hristos în neamuri, cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos”. A mers apoi în Arabia unde a petrecut trei ani în rugăciune şi post, timp în care prigonitorul de odinioară s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos. A călătorit mult, a fost în primejdii nu odată, a stat în închisoare, a fost lovit cu pietre şi toate i-au mărit râvna şi curajul propovăduirii. Pe parcursul celor trei călătorii misionare prin întreg Imperiu Roman, a vestit Evanghelia lui Hristos, ajungând în cele din urmă la Roma unde a fost închis şi condamnat la moarte. A scris 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care necontenit avem a deprinde cum aflaţi pe drumul Damascului, unul al rătăcirii, urii şi prigoanei, o putem lua spre drumul dreptei credinţe, al iubirii şi al împreună-vieţuiri cu Hristos. Tot de aici mai aflăm cum să desprindem dintre toate cele îngăduite pe cele care ne sunt folositoare, ne zidesc, ne fac trupul „templu al Duhului Sfânt”. Şi, Doamne, ce ne-am putea dori mai mult decât a spune ca el: „trăiesc, dar Hristos trăieşte în mine… lucrez, dar Hristos lucrează în mine”.
Petru şi Pavel, două feluri mult diferite de personalitate, de trăire, contrarii dar nici pe departe contradictorii anume pentru a vedea felul minunat de alcătuire a unităţii în care este tăinuită desăvârşirea, cum se ruga Însuşi Mântuitorul:”Eu întru ei şi Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una; şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine.” Mai întâi, Petru „piatra” pe care s-a zidit Biserica lui Hristos, credinţa încercată în ispite, biruindu-le în numele lui Hristos. De mare folos ne sunt pocăinţa şi ascultarea lucrătoare ca întoarcere de la lipsa de sens din zădărnicie la veşnicia cât o întâmpinare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este mereu atât aproape, este chiar în noi, dar e necesară voia liberă a fiecăruia spre a fi în ea întru bucurie sfântă. Pavel, intelectual rafinat, cunoscător şi chiar credincios în felul lui, mândru de credinţa lui până la vrăjmăşie împotriva celor care nu o împărtăşesc. Prin el ni se dezvăluie ce anume este folositor cu adevărat din toate câte ne sunt îngăduite. Şi astăzi, poate mai mult ca oricând, putem verifica adevărul din cuvintele: „de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, nimic nu sunt”; dacă ne-am împărţi întreaga avuţie , „dacă n-am iubire, nimic nu-mi foloseşte”; că în timp ce „cunoştinţa semeţeşte, iubirea zideşte.” Şi vine o vreme când luăm seama cu Ecclesiastul că toate ale pământului sunt încătuşate în zădărnicie din care numai Iubirea lui Dumnezeu ne eliberează. Doar Iubirea „niciodată nu trece” pentru că mai întâi şi pentru totdeauna Dumnezeu este cel care ne iubeşte. Aici cei doi apostoli se întâlnesc întru unime, pentru că întro-dată cu legământul iubirii, Petru este investit cu misiunea de a iubi la fel pe semenii pe care i-a dat în grijă. Adresându-se corintenilor, Ap. Pavel, spune nu ce „este”, nici ce „spune” iubirea, ci anume „ce face” – iartă, rabdă îndelung, se dăruie, nu invidiază, nu se trufeşte, nu caută pe ale sale şi altele aidoma. Desigur, nu este uşor, dar dacă ne aplecăm cu atenţie spre adâncul din noi ce îmbrăţişează înaltul, vom auzi pe Hristos: „Îndrăzniţi”, „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Mai trebuie ca şi noi, fiecare în parte, să fim cu El.
La mulţi ani cu sănătate şi împlinirile spre care năzuiesc tuturor celor care îşi sărbătoresc ziua onomastică.

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 835, Ultimul acces: 2026-09-28 06:20:54