SAME-SEX SCIENCE - Ştiinţa homosexualităţii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

SAME-SEX SCIENCE - Ştiinţa homosexualităţii

[2012-05-17]

Exista o asa numita „stiinta a homosexualitatii”, cunoscuta in publicatiile de specialitate ca „same-sex science.” Nu e vorba de o gluma ci de un cosmar. Dar unul real. Continuam astazi comentariile privind sexualitatea prilejuite de propaganda masiva care va avea loc in Romania si Europa in lunile urmatoare privind homosexualitatea. Saptamina trecuta am scris despre miscarea „queer” care devine tot mai prevalenta in comunitatea homosexuala si cu care ni se cere sa ne obisnuim si s-o acceptam. Comentariul de astazi prezinta o perspectiva diferita. Aceea a stiintei homosexualitatii.

Scrisesem saptamina trecuta despre cartea masiva a lui Michael Brown, A Queer Thing Happened to America in care autorul descrie modalitatile prin care miscarea homosexuala s-a infiltrat si implantat in toate aspectele societatii americane, din camera de noapte pina in Casa Alba. A infiltrat si stiinta. Daca inca acum 30 de ani stiinta afirma ca homosexualitatea e o aberatie a sexualitatii umane, astazi o catalogheaza ca o varianta normala. Biologia, psihologia, si sociologia vin in sprijinul ei si ii acorda legitimitatea sociala de care are atit de mare nevoie. Este un exemplu al arogantei de care stiinta da dovada, pretentia ei fiind ca poate explica orice dimensiune a existentei umane si sociale. Pretentia aceasta e numita „scientism”, adica pretentia de a putea explica totul, de a sti totul, de a cunoaste adevarul. In consecinta, homosexualitatea nu mai este un subiect strain stiintei. O explica, dar cum si din ce perspectiva? Subiectul acesta e foarte serios si trebuie tratat cu multa atentie. In investigatiile facute asupra acestui subiect am dat peste un eseu foarte bine argumentat al unui expert in domeniu, profesorul de psihologie Stanton L. Jones, de la Wheaton College, un colegiu crestin din Chicago. Titlul eseului, publicat in februarie, este „Same-Sex Science”, care in romaneste s-ar putea traduce cel mai bine ca „Stiinta homosexualitatii”. Articolul original e mult mai lung si poate fi citit aici in engleza: http://www.wheaton.edu/CACE/Hot-Topics Raspunde unor intrebari fundamentale privind homosexualitatea: care sunt factorii care o cauzeaza? Se poate schimba modul de viata homosexual, ori este orientarea sexuala fixa? Sunt relatiile homosexuale echivalente cu cele heterosexuale? A dovedid stiinta ca identitatea homosexuala este una pozitiva si legitima?

Materialul care-l publicam astazi a fost tradus, abreviat si adaptat de dl Bogdan Mateciuc, Director Excutiv AFR. Textul original si intreg al materialului pregatit de dinsul il aflati aici http://www.homosexualitate.ro/resurse/stiintahomosexualitatii.pdf Din lipsa de spatiu redam doar o versiunea compacta a materialului, urmaind ca cei interesati sa citeasca intregul material in romaneste in linkul care vi-l sugeram. Mai devreme in an cind am cerut permisiunea d-lui Jones de a traduce si publica eseul dinsului in romaneste, ne-a rugat sa transmitem cititorilor nostri urarile de bine ale dinsului. O facem.

Stiinta Homosexualitatii
de Stanton L. Jones, Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc

Multe persoane conservatoare şi religioase cred că homosexualitatea este o boală mintală cauzată exclusiv de factori psihologici sau spirituali şi că toţi homosexualii îşi pot schimba orientarea dacă doar se străduiesc suficient de tare. Această optică este criticată (pe bună dreptate) ca nefiind bazată pe realitate şi dăunătoare în efecte. Puţini însă dintre cei ce o critică sunt dispuşi să accepte faptul că literatura de specialitate şi discursul politic sunt dominate astăzi de un set diferit de falsităţi, mult mai influente, dar nu mai puţin periculoase, toate atribuite descoperirilor „ştiinţifice”.

Ce ni se spune?

Ni se spune că homosexualii sunt la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexualii, că orientarea sexuală este stabilită biologic la naştere, că nu se poate schimba şi că încercarea de a o schimba este obligatoriu periculoasă, că relaţiile homosexuale sunt echivalente cu cele heterosexuale în ceea ce priveşte toate caracteristicile importante, şi că identitatea personală se constituie în mod adecvat şi legitim în jurul orientării sexuale. Aceste afirmaţii sunt la fel de eronate ca şi optica ridiculizată a celor conservatori, ele provenind din prezentări deformate sau incomplete a celor mai bune concluzii ale ştiinţei homosexualităţii.

Astăzi, discutăm despre atracţiile homosexuale folosind abordări bazate pe perspective ştiinţifice sociale şi biologice care sunt doar parţial susţinute de concluziile cercetărilor. Până în primele decade ale secolului XX, dezaprobarea morală a sodomiei era cea care determina poziţia publică, însă acea atitudine a fost înlocuită de un model psihiatric care vedea homosexualitatea ca fiind o boală mintală. Odată ce homosexualitatea nu a mai fost văzută ca un păcat, ci ca o boală, a fost simplu pentru ştiinţa socială să răstoarne opoziţia faţă de actele homosexuale. Studiile lui Alfred Kinsey asupra sexualităţii masculine şi feminine, publicate în 1948 şi 1953, prezentau comportamentul homosexual de diferite tipuri ca fiind normal şi surprinzător de prezent în sexualitatea umană. În 1951, Clellan Ford şi Frank Beach publicau Patterns of Sexual Behavior (Tipare ale comportamentului sexual), celebrul lor studiu privind diferitele forme de comportament sexual, inclusiv cel homosexual, pe mai mult culturi umane şi specii de animale; se sugera o „capacitate primară” foarte răspândită pentru un comportament homosexual.

Însă lovitura decisivă pentru viziunea ca boală mintală a homosexualităţii a provenit dintr-un singur studiu, realizat în 1957. Psihologul Evelyn Hooker a publicat nişte concluzii care demonstrau în mod convingător că persoanele homosexuale manifestă neapărat o inadaptare psihologică. Pe baza lucrării lui Hooker şi a concluziilor unor studii similare, în 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a schimbat clasificarea orientării sexuale ca boală mintală. (...)

Probleme de metodologie

O sinteză recentă a studiilor, realizată de Gary Gates de la Williams Institute, un grup de lucru de la Facultatea de Drept de la UCLA dedicat legislaţiei şi politicilor publice privind homosexualitatea, sugerează că dintre adulţii din Statele Unite, Canada şi Europa, 1,8% sunt bărbaţi şi femei bisexuali, 1,1% sunt bărbaţi homosexuali şi 0,6% sunt femei lesbiene. Această incidenţă redusă face dificilă găsirea de participanţi pentru studiile de cercetare, făcându-i pe cercetători să studieze grupuri de persoane la îndemână (cum ar fi participanţii vizibili la grupurile de lobby) care s-ar putea să nu fie reprezentativi pentru populaţia homosexuală în ansamblu. Adăugaţi la aceasta dificultatea de a defini homosexualitatea, de a stabili limite a ce înseamnă homosexualitate (cu persoane care se declară public homosexuali şi apoi abandonează homosexualitatea, cu schimbări personale ale identităţilor şi atracţiilor lor faţă de acelaşi sex) şi percepţiile în schimbare asupra dispoziţiei sociale de a accepta identităţile de homosexual sau lesbiană, şi veţi înţelege de ce este dificil a ştii când cineva studiază un eşantion cu adevărat reprezentativ al persoanelor homosexuale.

Cu această precauţie în minte, putem discuta acum despre credinţele generale care ne determină cultura. Mai întâi, sunt homosexualii la fel de sănătoşi din punct de vedere psihologic ca şi heterosexualii? Mulţi cred că da, iar declaraţiile publice ale cercetărilor ştiinţifice susţin această idee. De pildă, în 1986, în opinia-expert depusă la Curtea Supremă în cazul Bowers . Hardwick, [Nota AFR: e vorba de litigiul in care Tribunalul Supreme american a declarat constitutionale legile care incriminau sodomia] Asociaţia Americană de Psihologie (APA) afirma, în mod eronat, că „cercetările psihologice extensive realizate pe parcursul a trei decenii au stabilit în mod conclusiv că homosexualitatea nu este legată de adaptarea sau neadaptarea psihologică”. Astăzi, după 25 de ani, site-ul asociaţiei încă declară, după decenii de studii contrare, că „a fi gay este la fel de sănătos cu a fi hetero”.

Evelyn Hooker, în studiul ei din 1957, a fost atentă să respingă doar ideea că homosexualitatea este întotdeauna patologică. Ea nu a făcut niciodată afirmaţia distinctă logic că homosexualii sunt în general la fel de sănătoşi psihologic ca şi heterosexuali. Este bine că nu a făcut asta, pentru că concluziile uniforme ale celor mai bune şi mai reprezentative cercetări arată contrariul, în ciuda câtorva rezultate disparate ale unor studii mai mici, pe eşantioane mai puţin reprezentative. Unul dintre cele mai ample studii realizate vreodată, publicat în 2001 în American Journal of Public Health şi conduc de cercetători de la Harvard Medical School, concluziona că „orientarea homosexuală... este asociată cu un risc sporit de tulburări de anxietate, dispoziţie şi abuz de substanţe şi cu gânduri şi planuri de suicid”. Alte studii mai recente au indicat corelaţii similare, inclusiv studii din Olanda, una dintre cele mai tolerante societăţi la adresa homosexualităţii din lume. Depresia şi abuzul de substanţe au fost găsite în medie la 20-30% dintre persoanele homosexuale. Adolescenţii cu atracţii homosexuale prezintă gânduri şi încercări de sinucidere la o valoare dublă sau triplă faţă de ceilalţi adolescenţi. Literatura prezintă indicatori similari în ceea ce priveşte o sănătate fizică redusă.

Stigmatul social este o explicaţie frecventă, atât în studiile ştiinţifice, cât şi în presă, în ceea ce priveşte problemele psihologice sporite în rândul homosexualilor. Nu se discută despre posibilitatea ca orientarea şi tot ce implică ea să fie împotriva unui dat fundamental al rasei umane, creând astfel acele probleme. Corelaţia dintre stigmatul social şi problema psihologică este reală, însă cazul empiric că primul o generează pe a doua încă aşteaptă să fie dovedit. Totuşi, aceasta nu i-a oprit pe activişti să combată presupusul stigmat social prin etichetarea oricăror „sentimente anti-gay” ca o formă de prejudecată. Aceasta a condus la apariţia unei terminologii noi: chiar dacă este susţinută cu dovezi ştiinţifice, orice opinie care afirmă că homosexualitatea nu este o formă normală şi pozitivă de sexualitate umană reprezintă o manifestare „homofobă” şi „heterosexistă”, un simptom al „conceptelor master distructive de normalitate” (dintre care face parte şi „hetero-normalitatea”).

Este homosexualitatea stabilită biologic la naştere?

În Occident capătă rădăcini ideea că orientarea sexuală, alături de oricare altă orientare, este deja dovedită de ştiinţă ca fiind un dat al naturii umane, determinat la nivel biologic. De ce contează această eroare – că homosexualitatea s-a dovedit că ar avea o cauză exclusiv biologică? Ea este baza de pe care se afirmă că orientarea sexuală este o caracteristică în genul rasei sau a culorii pielii, şi astfel a devenit fundamentul solicitării dreptului la căsătoria homosexuală. (...)

De fapt, există multe asemenea studii şi numeroase dovezi. Studii recente arată că factorii de familie, culturali şi de mediu contribuie la atracţiile homosexuale. Familiile destrămate, taţii absenţi, mamele în vârstă şi naşterea şi formarea în oraşe mari sunt toţi factori asociaţi cu experienţele sau atracţiile homosexuale. Chiar şi cel mai detestabil factor cauzator, abuzul sexual din perioada copilăriei, a primit recent numeroase validări ştiinţifice în sensul că reprezintă un factor parţial în cadrul unui sofisticat studiu longitudinal cu durata de 30 de ani, publicat în Archives of Sexual Behavior. Desigur, aceste variabile determină cel mult parţial o orientare homosexuală ulterioară, iar majoritatea copiilor care s-au întâlnit cu aceşti factori se formează totuşi ca heterosexuali, deşi efectele sunt totuşi reale.

A spune că variabilele psihologice şi de mediu joacă un rol în formarea homosexualităţii nu înseamnă excluderea factorului biologic, însă contribuţia acestuia nu este cea pretinsă de unii activişti homosexuali. Cele două teorii contemporane influente privind cauzele biologice se concentrează pe ordinea la naştere a fraţilor şi pe genetică; fiecare beneficiază de o anumită susţinere, însă indică nişte efecte cauzale modeste. (...)

Contrar presupunerilor multor conservatori sociali, biologia pare să joace un rol modest în determinarea orientării sexuale. Contrar presupunerilor multor progresişti sociali, variabilele psihologice şi de mediu par şi ele să joace cel puţin un rol modest în determinarea orientării sexuale. În contrast cu tonul celor dispuşi să facă afirmaţii emfatice, ceea ce încă nu ştim despre cauzalitatea orientării sexuale înseamnă mult mai mult decât ceea ce începem să ştim. Iar faptul că orientarea sexuală reprezintă produsul complex şi misterios al interacţiunii unor variabile biologice şi psihologice nu corespunde afirmaţiei că orientarea sexuală ar fi ca şi culoarea pielii, stabilită la naştere sau la concepţie. Şi, contrar sugestiilor unora, prezenţa unei anumite influenţe biologice nu dovedeşte deloc că schimbarea orientării sexuale ar fi imposibilă. Unul dintre cei mai buni experţi în genetica comportamentală, Thomas Bouchard, a precizat clar că „una dintre cele mai nefericite reinterpretări ale coeficientului de heritabilitate este aceea că acesta ar furniza un indiciu asupra maleabilităţii acelei trăsături (adică, cu cât este mai ridicată heritabilitatea, cu atât este mai puţin influenţabilă trăsătura prin intervenţia mediului înconjurător).” (...)

A stabilit ştiinţa că orientarea sexuală nu se poate schimba?

Zeci de lucrări de specialitate apărute în presă, între 1940 şi începutul anilor 1970, anunţau că o parte considerabilă dintre cei ce voiau să renunţe la orientarea homosexuală chiar se schimbau într-o anumită măsură. Însă, începând din anii 1980, rareori au mai apărut asemenea informaţii într-o publicaţie de specialitate. Şi-a schimbat ştiinţa direcţia şi a dovedit că schimbarea e imposibilă? Nu chiar.

Cu siguranţă, în ultima vreme nu prea s-au mai făcut studii asupra posibilităţii schimbării. Eliminarea, în 1973, a homosexualităţii din Manualul de Diagnostic şi Statistică al Bolilor Mintale a schimbat atât mediul politic din cadrul asociaţiilor de specialitate, cât şi finanţarea disponibilă pentru asemenea cercetări. Mulţi academicieni nu au mai avut nici o motivaţie să studieze acest fenomen, pe lângă suficient motive politice de a nu o mai face. Mai mult, cercetările anterioare sunt astăzi eliminate ca fiind inadecvate. Site-ul APA a afirmat timp de mulţi ani că pretenţiile că orientarea sexuală se poate schimba „sunt insuficient documentate. De exemplu, rezultatele tratamentului nu sunt urmărite şi nici raportate pe o perioadă de timp care ar fi standard pentru testarea valabilităţii unei intervenţii psihologice.”

Această critică a căpătat cea mai cristalizată formă în raportul Grupului de Lucru al APA din 2009 asupra eforturilor de schimbare a orientării sexuale. Acei cercetători au stabili nişte standarde extraordinare de rigoare metodologică atunci când au căutat ceea ce ei considerau a fi un studiu ştiinţific asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale, o mutare care a condus la calificarea a numai şase studii din zeci care meritau o examinare îndeaproape. La rândul lor, aceste studii au fost respinse dintr-o varietate de motive, grupul rămânând în final fără concluzii credibile, după standardele lor, care să documenteze eficacitatea terapiilor de schimbare a orientării sexuale. După ce au respins aceste terapii pe motivul lipsei validării empirice, grupul a recomandat terapia pentru acceptarea homosexualităţii, deşi admiteau că şi acesteia îi lipsea acelaşi tip de validare empirică.

În absenţa dovezilor, o procedură ştiinţifică rezonabilă ar fi admiterea propriei ignoranţe. Membrii grupului de lucru al APA au spus că analiza lor a stabilit că „schimbarea de durată a orientării sexuale a cuiva este rară” şi „că este improbabil ca persoanele să îşi poată reduce atracţiile homosexuale sau să-şi crească atracţiile heterosexuale prin terapiile de schimbare.” S-au făcut însă şi afirmaţii mai categorice. La întrebarea „Poate terapia să schimbe orientarea sexuală?”, site-ul de relaţii publice al APA a răspuns timp de mulţi ani Nu, insistând că homosexualitatea „nu se poate schimba”. A dovedit ştiinţa aşa ceva? Deloc; în schimb, scepticii au respins dovezile schimbării pe motiv că acele studii nu sunt corecte din punct de vedere metodologic – după nişte standarde create instantaneu şi artificial.

Este orientarea sexuală fixă?

Împreună cu Mark Yarhouse de la Regent University, am studiat recent persoane care doreau să-şi schimbe orientarea sexuală. Am evaluat orientările sexuale şi nivelurile de tulburare psihologică la 98 de persoane (72 bărbaţi, 26 femei) care încercau să-şi schimbe orientarea sexuală colaborând cu asociaţii afiliate cu Exodus International, începând de la iniţierea procesului şi urmărindu-i timp de şase-şapte ani, cu cinci evaluări independente suplimentare. Setul iniţial de concluzii a fost publicat în cartea Ex-Gays?, iar ultima formă a concluziilor în Journal of Sex and Marital Therapy.

Dintre cei 61 de subiecţi care au finalizat studiul, 23% au raportat un succes sub forma „conversiei” la orientarea şi funcţionarea heterosexuală, în timp ce 30% au raportat că puteau să aibă acum o viaţă castă şi că nu se mai identificau ca având o orientare homosexuală. Pe de alt parte, 20% au raportat că renunţă şi că îmbrăţişează o orientare complet homosexuală, iar restul de 27% au continuat procesul de schimbare, cu rezultate limitate şi nesatisfăcătoare. În medie, s-a raportat o reducere statistic semnificativă a orientării homosexuale în cadrul eşantionului, cu o creştere mică dar totuşi semnificativă a atracţiilor heterosexuale. S-a constatat că încercarea de schimbare a orientării sexuale nu a condus în general la creşterea problemelor psihologice; într-adevăr, studiul a identificat îmbunătăţiri semnificative reduse la nivelul problemelor psihologice asociate cu aceste terapii. Şi da, avem şi noi aceleaşi probleme pe care le-am criticat la alţii, însă am spus în repetate rânduri că, în măsura în care eşantionul nostru nu este reprezentativ pentru cei ce caută schimbarea din rândul homosexualilor religioşi, acestea sunt nişte estimări optimiste ale rezultatelor.

Concluzionez că orientarea homosexuală este, contrar presupusului consens, schimbabilă uneori. „Homosexualitatea” este un fenomen cu multe faţete; există mai multe tipuri de homosexualităţi, unele probabil mai maleabile decât altele. Nu toate intervenţiile sunt la fel; nu toţi specialiştii sunt la fel de pregătiţi. Probabil cel mai important, cei ce caută o schimbare diferă în ceea ce priveşte intensitatea motivaţiei, resursele şi contextul în care încearcă să se schimbe. Majoritatea celor ce caută o schimbare şi majoritatea celor ce chiar reuşesc să obţină un anumit nivel de schimbare sunt persoane religioase, iar aceste persoane care cred într-un Dumnezeu care intervine în viaţa lor sunt integrate în comunităţi şi sunt motivate de înţelegerea a cine sunt ei ca persoană în faţa lui Dumnezeu. Este de mirare că o persoană fără asemenea resurse reuşeşte să obţină o schimbare a orientării sexuale.

Sunt relaţiile homosexuale echivalente cu cele heterosexuale?

În decizia sa prin care a anulat Propunerea 8, [Nota AFR: amendamentul constitutional votat de crestinii din California care interzice casatoriile intre persoane de acelasi sex] judecătorul Vaughn Walker a citat poziţia Letitiei Peplau, psiholog la UCLA, care afirma că „în ciuda stereotipurilor care sugerează că homosexualii şi lesbienele nu pot forma relaţii stabile, de fapt cuplurile homosexuale nu pot fi deosebite de cuplurile heterosexuale în ceea ce priveşte calitatea şi stabilitatea relaţiilor”. Poziţia APA în acest caz a afirmat în mod similar că „cercetările empirice demonstrează că aspectele psihologice şi sociale ale relaţiilor oficializate dintre partenerii de acelaşi sex sunt similare celor ale parteneriatelor heterosexuale.” Această poziţie se bazează pe o cercetare din 2007 asupra relaţiilor homosexuale, realizată de L. Peplau şi A. W. Fingerhut.

Din nou, vorbim şi aici despre problema reprezentativităţii eşantionului, aspect pe care Peplau şi Fingerhut îl tratează cu o nefericită superficialitate. De regulă, cei doi se lansează în discuţii despre diferitele caracteristici ale perechilor homosexuale, fără a afirma clar că studiile pe care le invocă ei nu examinează eşantioane reprezentative. Oferă doar nişte sugestii neclare că studiile pe care se bazează ar putea fi nereprezentative şi deci posibil părtinitoare. De asemenea, cei doi admit posibilitatea ca perechile homosexuale să îşi ajusteze răspunsurile pentru a da bine.

Chiar şi aşa, din studiul lui Peplau şi Fingerhut transpar unele diferenţe de „non-echivalenţă” între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale. Ei menţionează un studiu amplu care a constatat că 28 la sută dintre lesbiene făcuseră sex în afara relaţiei lor principale – comparabil cu 21 la sută dintre femeile aflate într-o relaţie cu bărbaţi şi 26 la sută dintre bărbaţii aflaţi într-o relaţie cu femei. Spre deosebire, 82 la sută dintre bărbaţii homosexuali făcuseră sex cu alţii pe lângă partenerii lor principali. În orice mod am interpreta această diferenţă şocantă privind monogamia sexuală, că ar fi o diferenţă stilistică sau un indiciu a ceva mai profund, o asemenea concluzie subminează serios ideea echivalenţei.

Instabilitate relationala

Stabilitatea este o caracteristică relaţională cu o relevanţă directă privind tipurile de aspecte funcţionale intrinseci, de pildă, pentru evaluarea unei adopţii. Cum arată echivalenţa în acest domeniu? Peplau şi Fingerhut citează un studiu care găsea că, pe o durată de cinci ani, 7 la sută dintre cuplurile heterosexuale căsătorite se despart, comparativ cu 14 la sută dintre perechile homosexuale coabitante şi 16 la sută dintre cele lesbiene. De asemenea, ei discută, fără a menţiona cifrele specifice, un studiu mai reprezentativ din Norvegia şi Suedia, care au legalizat parteneriatele homosexuale în anii 1990, anunţând că „rata despărţirii în primii cinci ani de la oficializarea relaţiei este mai ridicată la perechile homosexuale decât la căsătoriile heterosexuale, perechile de lesbiene prezentând cele mai ridicate valori la factorul despărţire”. Maniera lor de prezentare diminuează amploarea concluziilor reale, care arată că relaţiile homosexuale masculine au cu 50% mai multe şanse să se destrame decât căsătoriile heterosexuale, în timp ce relaţiile lesbiene au cu 167% mai multe şanse să se rupă decât căsătoriile heterosexuale. E ciudat că ei nu menţionează cifrele concrete.

O confuzie frecventă în acest domeniu se poate ilustra prin incidenţa atracţiilor homosexuale la copiii crescuţi în case de homosexuali. Prezentând aceste cercetări, Gregory Herek, psiholog specializat pe studiul homosexualităţii, arată că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali.” Tehnic, el are dreptate. Termeni ca „marea majoritate” sunt deseori folosiţi în literatura pe acest domeniu pentru a ascunde tendinţele probabilistice ale datelor. Puţinele cercetări care există sugerează incidenţe crescute ale orientării homosexuale la copiii acestor perechi, în timp ce sinteza mea informală ar fi aceea că a fi crescut de părinţi homosexuali triplează sau cvadruplează incidenţa atracţiilor homosexuale. S-ar putea să fie adevărat din punct de vedere tehnic că „marea majoritate a acelor copii au ajuns în cele din urmă heterosexuali”, însă simplul fapt că eşti crescut de părinţi homosexuali îşi creşte şansele de a avea atracţii homosexuale de la 2 la 8 la sută, restul de 92% fiind totuşi heterosexuali. O creştere de patru ori e însă un efect considerabil din punct de vedere statistic.

A dovedit ştiinţa că identitatea homosexuală este una pozitivă şi legitimă? Unii ar spune că da. Psihologii Phillip Hammack şi Eric Windell de la University of California afirmă că o schimbare considerabilă a „repoziţionat prezentarea ştiinţifică a homosexualităţii de la boală la varietate” şi că homosexualitatea trebuie prezentată ca „o identitate minoritară legitimă, similară rasei sau etniei.” Grupul de lucru al APA asupra terapiilor de schimbare declara în 2009 că „atracţiile, comportamentul şi orientările homosexuale în sine reprezintă variante normale şi pozitive ale sexualităţii umane”.

Declaraţii că homosexualitatea este „normală”, „pozitivă” şi „legitimă” par a fi rezultatul unor judecăţi valorice, nu al unei ştiinţe obiective. În poziţia APA privind Propunerea 8 se afirmă că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială pe baza acelor atracţii, a comportamentelor care le exprimă pe acestea şi a apartenenţei la o comunitate alături de alţii care le împărtăşesc şi ei”. Într-adevăr, sunt persoane care îşi organizează viaţa în jurul orientării lor sexuale. Însă a spune pentru toţi oamenii că orientarea sexuală „implică un sentiment propriu de identitate personală şi socială” este ceva diferit, atât conceptual, cât şi ştiinţific. Nu mă pot gândi la date suficient de ample care să susţină această afirmaţie. Şi cum stabileşte ştiinţa că o asemenea fundamentare a identităţii personale este „pozitivă”?

Ştiinţa poate contribui cu dovezi de valoare în ceea ce priveşte asocierea acestor identităţi cu anumite realităţi funcţionale măsurabile ale vieţii, de pildă dacă acele persoane au parte de un nivel sporit de tulburări emoţionale, dacă raportează o stimă de sine comparabilă că ceilalţi şi aşa mai departe. Însă, cum a devenit ştiinţa arbitrul care decide ce este pozitiv? Acest lucru se poate întâmpla, chiar cum sugerează Hammack şi Windell, printr-o schimbare de paradigmă în cadrul disciplinei, o decizie a psihologilor practicieni de a îmbrăţişa „prezentarea homosexualităţii ca o minoritate”. Poate însă ştiinţa empirică să stabilească orientarea homosexuală ca pe „o identitate minoritară legitimată” sau orientarea sexuală ca pe un fundament pentru construirea sinelui? Nu prea văd cum... (...)

După cum nota teologul Don Browning, psihologia „nu poate evita orizontul metafizic şi etic.” Analiza completă a naturii persoanei include întotdeauna trecerea dincolo de analiza vieţii umane, către o evaluare mai amplă a unei caracteristici sau alteia, a unui fenomen sau altuia, a unui rezultat sau altuia. Ştiinţele sociale nu conţin în ele resursele adecvate pentru a discerne între diferitele moduri conflictuale de înţelegere a binelui. Cercetătorii individuali, păşind dincolo de limitele lor profesionale, pot declara orientarea homosexuală ca pozitivă, normală şi legitimă, însă ştiinţa nu poate face asemenea aprecieri. Asemenea decizii ţin de domeniul religiei, teologiei şi filosofiei. Afirmaţiile pereche că ştiinţa a stabilit finalmente că orientarea sexuală este fundamentul identităţii umane şi că psihologia ca ştiinţă decide legitimitatea unei asemenea afirmaţii sunt absolut forţate. (...)

AFR va recomanda si situl www.christianethics.org.Informaţii suplimentare în limba română despre cercetarea şi terapia homosexualităţii puteţi găsi la www.homosexualitate.ro.

Sursa: www.alianta-familiilor.ro

Contor Accesări: 1006, Ultimul acces: 2026-09-26 01:48:52

Timp total: 0.04s...

[]:1