Speranţa înseamnă privire

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Speranţa înseamnă privire

[2009-12-06]

pr. Alessandro Pronzato

Adventul este dominat de sentimentul aşteptării şi de obligaţia speranţei. Acesta a fost mesajul duminicii precedente. Astăzi suntem chemaţi "a vedea". Dacă nu suntem în stare de a vedea, dacă nu ne botezăm ochii, dacă nu reuşim ca să vedem altfel decât până acum, zadarnică va fi speranţa noastră. Prorocul Baruch ne îndeamnă să stăm "în picioare pe înălţimi", cu ochii aţintiţi spre răsărit. Ierusalimul, de pe înălţimea lui, a văzut o privelişte tragică de neuitat: proprii lui fii, umiliţi, îmbrânciţi şi bătuţi cu brutalitate de soldaţii lui Nabucodonosor, şi târâţi în lanţuri către Babilon, la o distanţă mai mult de 1000 de km.

De data aceasta, prorocul Baruch, probabil că are şi el în robia babilonică, îi îndeamnă pe cei rămaşi în cetate, să se urce pe înălţimile munţilor şi să privească spre Răsărit cât vor vedea cu ochii, spre a vedea cum se reîntoarce cu bucurie mulţimea celor ce fuseseră robiţi şi repatriaţi acum. Ierusalimul este îndemnat acum să nu mai fie trist ci să îmbrace haina sărbătorească a splendorii şi a slavei. "... priveşte şi vezi-ţi fiii reuniţi... Au plecat de la tine pe jos îmbrânciţi şi bruscaţi de duşmani, iar acum, Dumnezeu ţi-i readuce în triumf ca pe un tron regesc." Însuşi Dumnezeu se obligă de a îndepărta din calea poporului ales orice obstacol, pentru ca toţi înrobiţii să ajungă teferi la locurile lor de baştină. Chiar şi natura se bucură şi ia parte la acest cortegiu triumfal: "Sălbăticiunile şi tot copacul şi planta bine mirositoare, din porunca lui Dumnezeu îl vor veseli pe Israel.

Baruch - fost secretat al lui Ieremia prorocul, poate că ar părea în ochii lumii un exaltat, un lunatic, sau chiar un om sadic, care-şi află plăcerea prin a deschide o rană aproape vindecată. Sau, şi mai prozaic, s-ar părea că vrea să se distreze bătându-şi joc de toată mulţimea aceea de oameni pe care-i îndemna să se urce pe crestele cele mai înalte ale munţilor. În realitate, de jos, oricât s-ar uita cineva, nu vede aproape nimic, la orizont nu apare nici un semn. Pustiu şi iar, la infinit. Nici cel mai mic semn de încurajare. Aici, aproape, templul, un morman de dărâmături; poporul este văduvit şi de ţară şi de lege. Un dezastru complet.

Şi acum, ce fel de om mai este şi Baruch acesta, şi ce sens mai poate avea mesajul lui Provocator? Iată ce fel de om este: Baruch este un proroc care a reuşit să vadă cu totul altfel, şi încurajează pe ceilalţi ca să vadă ceea ce nu a apărut încă. Să vadă lumina în întunericul de păcură, să intuiască reconstrucţia în haosul devastării, să observe bucuria în deplina desfăşurare a unei tragedii. Nu. Baruch nu se distrează, nu-şi bate joc de oameni. Nu măsluieşte glume de prost gust. Dacă ne gândim bine, privirea spre răsărit nu indică un punct geografic, ci este vorba ca oamenii să privească spre Dumnezeu, spre acel Dumnezeu, care este în stare de a săvârşi lucruri mari. (Ps. 125)

Nu ar fi rău ca şi noi să urcăm pe acele înălţimi: pe înălţimile resemnărilor şi a ostenelilor noastre, pe înălţimile deziluziilor, ale diagonalelor reale ale noastre, etc. Nimic nou nu se întrevede la orizont, cu excepţia unui şi mai mare rău! Obişnuita realitate neîndurătoare, cu sarcina ei cea apăsătoare a răului, a întunericului, a urii, a vicleniei, a absurdităţii. Asta pentru a nu mai aminti şi despre realitatea noastră personală, meschină şi sufocantă din cauza păcătoşeniei, fără nici o perspectivă de îmbunătăţire a vieţii de fiecare zi.

Iată, dacă în învălmăşeala unei realităţi inumane vom reuşi să privim spre răsărit, adică spre Dumnezeu, dar numai spre Dumnezeu, totul este cu putinţă. Răsturnarea cea mai completă de valori, poate fi realizată chiar în clipa aceea. O altă privire, diferită, reprezintă cea mai mare sfidare în faţa unei situaţii intolerabile. Profet este omul care vede ceea ce nimeni nu vede, cheamă lucrurile care nu există ca şi cum ar exista (P. Valery). Ceea ce se vede cu toţii văd. Însă prorocul vede ceea ce nimeni nu vede, pentru că nu a apărut încă. Realistul se limitează a inventaria ceea ce are sub ochi înaintea lui. Omul speranţei dă câte un nume lucrurilor care nu se văd, face apel la ceea ce nu există, dar care ar putea să existe. Credinciosul nu acceptă verdictul inexorabil al faptelor, ci toate le crede.

Scumpul meu cititor, încearcă, te rog, să priveşti şi tu spre răsărit. Caută de a nu fi banal, fă aşa fel ca odată cu sărbătoarea aşteptării Domnului, aşteptările mele să nu fie zadarnice. Nu te mulţumi şi nu te gândi numai la masa îmbelşugată din ziua aceea. Încearcă de a-ţi îndrepta ochii spre Dumnezeul care vine pentru a te elibera de toată sclavia ta. Dacă acest cuvânt "mântuire", îţi pare că ar fi un cuvânt învechit, din ale vremuri, înlocuieşte-l cu cuvântul "liberare". Însă, fii atent că această liberare cere şi o angajare, o colaborare a ta, începând cu dorinţa de a te descătuşa de toate lanţurile robiei. Aici este vorba, aşa cum citim în Evanghelia de astăzi: "Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările...", prin dreptate şi sfinţenie.

Colinele aplecate şi gropile astupate, nu sunt imagini poetice. În viaţa noastră există munţi de presupuneri, de îngâmfare, de surzenie la nevoile altora, care trebuiesc nivelaţi pentru a ne afla în dimensiunea sărăciei. Există prăpăstiile fără fund ale surzeniei şi ale zgârceniri, care trebuiesc umplute cu fapte autentice creştineşti. Trebuie să avem curajul de a pierde a elimina tot ce este de prisos, şi de a căuta numai ce ne lipseşte, mântuirea sufletului. Chiar şi aici apare tot problema privirii. Asta ne-o spune Sfântul Luca. El, deşi pare că se distrează, prezentându-ne un grandios cadru geografico-istoric, ornat cu nume faimoase: Tiberiu, Irod, Filip Ponţiu Pilat, Iudeea, Galileea, Imperiul Roman şi provinciile sale. El citează chiar şi autorităţile religioase, cum ar fi marii preoţi, Ana şi Caiafa.

Dar iată că tot acest cadru solemn nu slujeşte la altceva decât a ne reconduce la un oarecare Ioan care predică în pustiu.

Atunci când Dumnezeu intervine în istoria oamenilor cuvântul său se află pe buzele unui personaj neoficial, pe buzele unui tip de om necioplit, cam sălbatic. Iar glasul lui nu e auzit în marile metropole ale lumii ci în pustiu. Da, oricât de paradoxal ar părea, trebuie să vedem cuvântul lui Dumnezeu care s-a coborât asupra lui Ioan, şi care se poate coborî până la nimicnicia unuia dintre noi. De fapt, "tot omul va vedea mântuirea lui Dumnezeu".

Aici este vorba despre un cuvânt ce trebuie nu numai văzut ci şi ascultat. Trebuie să-l recunoaştem, să-l deosebim de alte cuvinte, să-l primim în casa noastră. Deseori apare tocmai acolo unde mai puţin ne aşteptăm, şi ni se prezintă când nici nu l-am vrea. Să nu legăm sărbătoarea Naşterii Domnului de canţonetele şi de predicile noastre monotone. Dumnezeu nu vine pe pământ pentru ca oamenii să aibă ocazia de a se preocupa, a compune cu această ocazie, opere şi melodii dintre cele mai frumoase. El se coboară printre noi pentru a ne vorbi, şi, nu ne cere altceva decât tăcere.

Aşa cum observă G. Becquet, textul din evanghelia lui Luca ne poate reconduce la aceste puncte esenţiale: Enumerarea mai marilor vremii, este făcută în vederea numelui botezătorului. Însă aici nici Ioan nu este personajul principal, protagonistul, ci Cuvântul lui Dumnezeu; Scopul acţiunii acestui cuvânt consistă în "manifestarea Mântuirii lui Dumnezeu"; Mântuirea prorocită este prezentată într-o perspectivă dinamică prin care traiectoria sa străbate întreaga lume; Prin propovăduirea sa, Ioan Botezătorul are misiunea de a pregăti inimile la venirea celui trimis. Toate pildele şi asemănările folosite (pregătirea căii, etc) subliniază angajarea din partea omului de a înlătura obstacolele şi de a croi un drum de aşa natură încât omul să se poată întâlni cu Domnul, cu Mântuitorul. În primul loc, omul trebuie să se lepede propriile ambiţii şi comodităţi, de toate nedreptăţile şi ambiguităţile. Convertirea este o muncă despuiere, în vederea unei acceptări totale din partea lui Dumnezeu; În felul acesta mântuirea se află exact la întretăierea celor două căi: calea parcursă de Dumnezeu şi calea bătătorită de om. Omul trebuie să meargă în întâmpinarea Domnului pe un drum rectiliniu, în linie dreaptă. Însă nu trebuie uitat că toate forţările sale nu-i slujesc la altceva decât numai de a-l pune în dispoziţiile unei bune primiri, deoarece mântuirea este un dar gratuit şi iniţiativa celui Preaînalt.

Chiar şi Sfântul Paul în scrisoarea lui către Filipeni ne îndeamnă să avem ochii deschişi şi să vedem bine. De fapt el vorbeşte despre discernământul, adică despre pătrunderea şi despre necesitatea de a deosebi totdeauna binele de rău. "Mai binele", poate fi un termen ambiguu, de aceea eu prefer cuvântul esenţial. Aici este vorba atât de credincioşii comunităţii din Filipi, dar şi de noi de a cunoaşte şi a deosebi esenţialul fără a ne lăsa implicaţi în discuţii interminabile şi fără nici un rost. Şi mai ales trebuie să fim foarte atenţi de a tinde la substanţa vieţii creştine, care este dragostea frăţească. Nu s-a spus că dragostea ar evita conflictele, ci din contra, dragostea face să apară adevăratele conflicte, însă asta numai de dragul adevărului, nu din cauza susceptibilităţilor sau a mofturilor noastre. Dragoste frăţească nu sufocă contrastele din cauză că putem foarte bine să acceptăm contrastele, dar în acelaşi timp să îi iubim pe fraţi.

Biserica trebuie să îşi instruiască credincioşii pentru ca aceştia să afle "esenţialul", spre a individualiza adevăratele probleme, cu scopul de a le putea rezolva. Trebuie amintit mai ales că dragostea şi numai dragostea reprezintă cel de pe urmă adevăr în faţa căruia toate celelalte sunt nişte adevăruri penultime. Prin urmare, ni se cere o vedere cu totul alta, convertită, în stare de a observa de departe ceea ce nu a apărut încă, de a se fixa pe Cuvântul, care se manifestă în Cristos, ceea ce este esenţialul absolut. Lumina apărută la Betleem nu este o lumină ornamentală. Ni s-a dat pentru siguranţa călătoriei noastre. Nu ne putem face iluzii că o vom vedea numai prin faptul că ne ţinem ochii deschişi ci trebuie ca Domnul Cristos să facă în aşa fel încât, din inimile noastre să scapere scânteia luminii sale. Numai în felul acesta vom vedea ceea ce mult prea mulţi nu văd şi nici nu înţeleg.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 2639, Ultimul acces: 2026-09-20 17:46:03

Timp total: 0.03s...

[]:1