Scrisoarea enciclica a suveranului pontif Benedict al XVI-lea catre episcopi, preoti si diaconi, catre persoanele consacrate si catre toti credinciosii laici

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,39s...

Ştiri şi Evenimente

Scrisoarea enciclică a suveranului pontif Benedict al XVI-lea către episcopi, preoţi şi diaconi, către persoanele consacrate şi către toţi credincioşii laici

[2006-03-02]

Introducere

1. "Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinţei creştine: chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său. Pe lângă toate acestea, în acelaşi verset, Ioan ne oferă, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei creştine: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi".

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu - în felul acesta creştinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieţii sale. La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă. În Evanghelia sa, Ioan exprimase acest eveniment prin următoarele cuvinte: "Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el (...) să aibă viaţa veşnică" (3,16). Recunoscând caracterul central al iubirii, credinţa creştină a acceptat ceea ce era nucleul credinţei lui Israel şi, în acelaşi timp, a dat acestui nucleu o nouă adâncime şi o nouă extindere. În fapt, israelitul credincios se roagă în fiecare zi cu aceste cuvinte din Cartea Deuteronomului, în care el ştie că este cuprins centrul existenţei sale: "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta" (6,4-5). Isus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui din Cartea Leviticului, făcând din acestea o singură poruncă: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (19,18; cf. Mc 12,29-31). De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine.

Într-o lume în care uneori de numele lui Dumnezeu este legată răzbunarea sau chiar datoria urii şi a violenţei, acest mesaj este foarte actual şi are o semnificaţie foarte concretă. De aceea, în prima mea enciclică, doresc să vorbesc despre iubirea cu care Dumnezeu ne copleşeşte şi pe care noi trebuie să o comunicăm altora. Iată, aşadar, cele două mari părţi ale acestei scrisori, legate profund între ele. Prima va avea un caracter mai mult speculativ, dat fiind faptul că aş vrea să precizez aici - la începutul pontificatului meu - anumite elemente esenţiale despre iubirea pe care Dumnezeu o dăruieşte omului într-un mod misterios şi gratuit, precum şi legătura interioară a acestei iubiri cu realitatea iubirii umane. A doua parte va avea un caracter mai concret, deoarece va trata despre practica eclezială a poruncii iubirii faţă de aproapele. Tema este foarte vastă, iar analiza ei pe larg ar depăşi totuşi scopul acestei enciclice. Doresc să insist asupra unor anumite elemente fundamentale, în aşa fel încât să trezesc în lume dorinţa reînnoită de angajare pentru răspunsul uman la iubirea divină.

Prima parte

Unitatea iubirii în creaţie şi în istoria mântuirii

O problemă de limbaj

2. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este o chestiune fundamentală pentru viaţă şi ridică întrebări decisive în legătură cu cine este Dumnezeu şi cine suntem noi. În această privinţă, ne stă în faţă mai întâi o problemă de limbaj. Termenul "iubire" a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite şi, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înţelesuri complet diferite. Chiar dacă tema acestei enciclice se concentrează asupra problemei înţelegerii şi practicii iubirii în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii, nu putem pur şi simplu să facem abstracţie de sensul pe care îl are acest cuvânt în diferitele culturi şi în limbajul actual.

Să amintim în primul rând vastul câmp semantic al cuvântului "iubire": se vorbeşte despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, despre iubirea muncii, despre iubirea dintre părinţi şi copii, între fraţi şi vecini, despre iubirea faţă de aproapele şi despre iubirea faţă de Dumnezeu. Dar, în toată această diversitate de sens, iubirea dintre bărbat şi femeie, în care trupul şi sufletul participă în mod inseparabil şi în care fiinţei umane i se deschide o promisiune de fericire ce pare irezistibilă, se remarcă drept arhetipul iubirii prin excelenţă, în faţa căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte forme de iubire. Atunci apare o întrebare: toate aceste forme de iubire se unesc în cele din urmă şi iubirea, în ciuda totalei diversităţi a manifestărilor sale, este în ultimă instanţă una singură sau, dimpotrivă, folosim pur şi simplu acelaşi cuvânt pentru a desemna realităţi complet diferite?

"Eros" şi "agape" - diferenţă şi unitate

3. Iubirii dintre bărbat şi femeie, ce nu se naşte din gândire şi din voinţă, ci care, ca să spunem aşa, se impune fiinţei umane, Grecia antică i-a dat numele de eros. Să anticipăm deja că Vechiul Testament grecesc foloseşte doar de două ori cuvântul eros, iar Noul Testament nu-l foloseşte niciodată: dintre cele trei cuvinte referitoare la iubire - eros, philia (iubirea de prietenie) şi agape - scrierile neotestamentare îl preferă pe ultimul, care în limba greacă era mai curând marginal. Cât priveşte iubirea de prietenie (philia), aceasta este reluată şi aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus şi ucenicii săi. Marginalizarea cuvântului eros, precum şi noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esenţial în noutatea creştinismului cu referire precisă la înţelegerea iubirii. În critica la adresa creştinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creştinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu1. Filozoful german exprima în felul acesta o percepţie foarte răspândită: Biserica, prin poruncile şi interdicţiile sale, nu ne amărăşte cel mai frumos lucru al vieţii? Nu ridică ea oare panouri de interdicţii chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ţine de divin?

Sursa: www.profamilia.ro

Contor Accesări: 953, Ultimul acces: 2026-04-23 03:30:57

Timp total: 0,39s...

[]:1