© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0,25s...
"Dumnezeu este iubire" în Benedict al XVI-lea si în artã[2006-02-22]Enciclica "Deus caritas est" a Papei Benedict al XVI-lea a suscitat numeroase sugestii poetice. Pentru a aprofunda aspectele artistice ale textului, agentia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Gloria Riva, din Congregatia "Adoratoarele Perpetue ale Preasfântului Sacrament", autoare a cãrtii "În artã, uimirea unei prezente", apãrutã la Editura "San Paolo". Interviul a apãrut astãzi tradus pe situl Diecezei de Iasi, în traducerea lui Ovidiu Bisog.- Ce sugereazã lectura enciclicei "Deus caritas est"? - Cã luminã si iubire sunt un singur lucru. Trecând de la Aristotel la Dante, Papa, în prima sa enciclicã, traseazã drumul iubirii de la eros la acea caritas divinã pe care Cristos a arãtat-o în toatã plinãtatea. O temã fascinantã, care dintotdeauna l-a cucerit pe om. Chiar si timpul nostru, care a alterat aceastã temã - dupã cum observã papa - este marcat de farmecul iubirii si are nevoie sã regãseascã acest sentiment primordial în integritatea sa, are nevoie sã-l purifice. - Printre nenumãratele reprezentãri artistice ale iubirii, pe care ati alege-o pentru a explica aceastã enciclicã? - În artã, misterul iubirii care miscã soarele (potrivit expresiei faimoase amor ce move il sole, folosite de Dante în Divina Comedie - n.tr.) si al luminii eterne care în chipul uman al lui Cristos gãseste manifestarea sa perfectã a fost magistral reprezentat de Michelangelo, care, urmând lectia lui Dante, a pictat în Judecata universalã pe fericiti cu figuri amabile si care danseazã la picioarele aureolei luminoase a lui Cristos (vezi link). Frumusetea miscãrii lor contrasteazã cu dezordinea celor condamnati care, pe latura opusã a scenei, fug de ghearele spiritelor din infern. Contrasteazã si mai mult cu imobilitatea celor care, dupã ce au administrat în mod rãu darul erosului, sunt constrânsi sã rãmânã în cercurile infernului. Nu este vorba de o clasificare grosolanã a lumii între buni si rãi, ci de o profundã meditatie asupra consecintei logice a ceea ce se alege în viatã. Cine trãieste în iubirea-care-se-dãruieste danseazã în viatã, cine trãieste în iubirea-pentru-sine se condamnã la solitudine. Armonia gratioasã a figurilor lui Michelangelo aratã cã iubirea pentru formã si corporalitate domneste dintotdeauna în Bisericã. Totusi frumusetea acestor corpuri este alteratã tocmai atunci când este aleasã ca absolut. Fãrã credintã - observã papa - cãdem în haos, numai rationalitatea neutrã nefiind capabilã sã ne protejeze. Avem nevoie de o credintã care sã se hrãneascã dintr-o viziune-comprehensiune capabilã sã ne transforme viata. Nu este poate acesta motivul pentru care Dumnezeu si-a luat un chip uman? - Un artist care a încercat sã picteze confuzia omului în fata erosului si a iubirii este flamandul Hieronymus Bosch... - Îmi vine în minte Grãdina Plãcerilor a lui Bosch (vezi link), care a scandalizat atât de mult oamenii din sec. al XV-lea. În centrul tabloului stã omul care se abandoneazã fãrã discernãmânt plãcerii sale. Fântâna adulterului troneazã, deasupra haosului cuplurilor care se hrãnesc cu aviditate din fructele precum fragi si mure (trimitere simbolicã la uniunea sexualã). Flamandul Bosch picteazã în secolul XV, dar modul sãu de a nara este cât se poate de contemporan. Aceastã bucurie fãrã limite nu are o finalitate largã, îl trage pe om cãtre regatul incolor si fãrã luminã al pierderii de sine, al pierderii sensului, descris de artist în ultimul cadru. Astfel, erosul, dacã nu se converteste în agape - noteazã mai departe Sfântul Pãrinte - scade si îl face nefericit pe om. Cristos nu este contra erosului, dar în agape îl duce la împlinire. O spune bine Bosch în primul cadru din triptic, unde picteazã cuplul primar asa cum a iesit din gândirea Creatorului. Urmând o iconografie frecventã a miniaturilor, Bosch îl picteazã pe Adam asezat si treaz, în timp ce asteaptã sã o primeascã pe Eva ca dar. Dumnezeu Tatãl, al cãrui chip este acela al lui Cristos, i-o prezintã pe Eva. Dumnezeu a sanctificat iubirea omului si a femeii fãcând-o rãdãcina caracterului perpetuu al creatiei. Aici este pace, aici este unitatea celor doi: unici nu pentru cã sunt singuri, ci pentru cã sunt irepetabili. Iubirea îi face pe multi unici si irepetabili. O gândea si Michelangelo, proiectând imensa frescã din Capela Sixtinã. Frumusetea trupurilor, armonia formelor, istoria acelei luminoase caritas în umbrele erosului, este descrisã ca epopeea unui popor care, gãsind în Creator rãdãcina sa, ajunge la realizarea sa deplinã în Cristos. Cristos aratã omului destinul sãu ultim: acela al Iubirii, o iubire care l-a fãcut pe Dumnezeu sã ia chip uman, ba mai mult, sã adopte, prin trup si sânge, întreaga fiintã umanã. Acest popor astãzi trãieste în Bisericã si tocmai acolo, în Capela Sixtinã, celebreazã reînnoirea sa si existenta sa miraculoasã în istorie ca oglindire permanentã a frumusetii lui Dumnezeu. Sursa: www.catholica.ro Contor Accesări: 1000, Ultimul acces: 2026-04-20 07:59:22
|
Timp total: 0,25s...
[]:1
