PORUNCA a II-a - Ziua bucuriei

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA a II-a - Ziua bucuriei

[2005-11-29]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA a II-a

Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Ziua bucuriei

Formularea completă a poruncii a III-a, aşa cum o găsim în Cartea Exodului, este după cum urmează: "Adu-ţi aminte de ziua sabatului ca să o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă-ţi toate treburile; dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în acea zi nici un lucru" (Ex 20,8-10).

Încă din perioada apostolică, duminica a înlocuit şi a dus la desăvârşire sabatului iudaic. Sfântul Ignaţiu din Antiohia scria pe la anul 109:

"Cei care trăiau după vechea rânduială a lucrurilor au ajuns la speranţa cea nouă; ei nu mai respectă sabatul, ci ziua Domnului, în care viaţa noastră este binecuvântată prin el (prin Domnul Cristos) şi prin moartea lui" (Ad Magn. 9,1).

Pentru a înţelege bine duminica creştină şi a ne da seama cum ea a dus la desăvârşire sabatul iudaic, e necesar să cunoaştem bine sabatul iudaic şi cum a voit Dumnezeu să fie trăită această zi.

Am intitulat această meditaţie ziua bucuriei. Ceea ce caracterizează în primul rând sabatul iudaic este tocmai bucuria. O bucurie debordantă, nestăvilită.

Savanţii sunt în general, de acord în a admite că evreii au preluat ziua de sărbătoare, sabatul, de la babiloneni. Dar sărbătoarea iudaică este diametral opusă sărbătorii babilonene. La babiloneni fiecare a şaptea zi numită "umu limnu" era o zi nefastă - dies nefas -, o zi de rău augur. O zi în care zeii erau prost dispuşi şi, ca atare, oamenii se aşteptau din partea lor la tot felul de şicane, surprize neplăcute, nenorociri. O zi tristă. Era zi de cult întrucât în această zi oamenii se vedeau nevoiţi să aducă jertfe zeilor năbădăioşi spre a-i îmbuna. Era zi de odihnă întrucât în această zi nefastă munca nu le mergea şi erau expuşi la tot felul de riscuri şi nenorociri. Dimpotrivă, pentru evrei sabatul este o zi norocoasă în care este celebrat un Dumnezeu al bunătăţii, al îndurării, al iubirii.

Numele cel mai cunoscut al sabatului iudaic este: desfătare, deliciu, bucurie. Nume inspirat din cuvintele lui Isaia: "Dacă sabatul va fi desfătarea ta ca să-l sfinţeşti pe Domnul şi dacă îl vei cinsti... neîndeletnicindu-te cu treburile tale, atunci te vei putea desfăta în Domnul" (58,13-14).

Evreul mănâncă în cursul săptămânii ce dă Dumnezeu, dar are grijă ca în zi de sabat masa să-i fie îmbelşugată pentru ca bucuria lui să fie completă.

De unde izvorăşte bucuria sabatului? Mai întâi din contemplarea lucrărilor minunate ale creaţiei. Sabatul este un memorial al creaţiei. Aşa acum Dumnezeu a muncit şase zile iar când şi-a încheiat creaţia, a şaptea zi s-a oprit - în evreieşte sabat înseamnă "s-a oprit" - şi a admirat tot ce crease şi s-a bucurat de lucrările mâinilor sale, la fel şi omul după şase zile de muncă se opreşte, încetează munca în ziua a şaptea şi, asemenea lui Dumnezeu, contemplă lucrările minunate ieşite din mâinile lui Dumnezeu şi-l preamăreşte pe Creator.

Această bucurie la vederea lucrărilor creaţiei apare, de pildă, în Psalmul 92 care în textul ebraic şi cel grec poartă titlul de: "Cântarea pentru ziua de sabat", psalm care, după cum ne informează Talmudul, era cântat de către leviţi la templu, sâmbătă dimineaţa:

"Frumos lucru este să-l lăudăm pe Domnul şi să mărim numele tău, Preaînalte, să cinstim dimineaţa bunătatea ta şi noaptea fidelitatea ta cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta, în sunetul harfei. Căci tu mă înveseleşti cu lucrările tale Doamne, şi eu cânt cu veselie când văd lucrarea mâinilor tale. Cât de mari sunt lucrările tale, Doamne şi cât de adânci sunt gândurile tale!" (1-5).

Al doilea motiv principal al bucuriei în zi de sabat este salvarea şi eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Această eliberare a fost o nouă creaţie. Poporul evreu condamnat de faraon la exterminarea totală era ca şi mort. Eliberarea sa de către Dumnezeu, cu mână tare şi braţ puternic, a fost o adevărată înviere din morţi. Sabatul este memorialul acestei noi creaţii, acestei învieri din morţi. E Paştele săptămânal.

Motiv de bucurie în zi de sabat este de asemenea gândul şi speranţa fericirii totale, depline, definitive, pe care Dumnezeu a promis-o pentru timpurile mesianice. În ziua de sabat se trăieşte anticipat această bucurie escatologică descrisă de profetul Isaia prin imaginea reîntoarcerii din exilul babilonean.

"Cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă şi o bucurie veşnică le va încununa capul. Îi va cuprinde veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor pieri..." (51,11) "Pustiul şi ţara fără de apă se vor bucura. Pustietatea se va veseli şi se va bucura ca trandafirii. Se va acoperi cu flori şi va sări în sus de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului şi strălucirea Carmelului şi a Sionului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru" (35,1-2).

Bucuria sabatului îşi găseşte plinătatea în bucuria duminicii creştine. Conciliul II Vatican subliniază în Constituţia Liturgică această trăsătură fundamentală a duminicii: bucuria. "Duminica este sărbătoare primordială care trebuie prezentată pietăţii credincioşilor şi întipărită bine în ea, astfel încât să devină o zi de bucurie (SC 106). Rămânem impresionaţi cât de mult insistă Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii asupra bucuriei duminicale. "Noi petrecem într-u bucurie această a opta zi în care Isus a înviat" - scria către anul 135 autorul Epistolei lui Barnaba.

Tertulian: "În această zi de sărbătoare nu trebuie să postim, iar la slujbă nu trebuie să îngenunchem nici măcar o singură dată".

Didascalia Apostolilor: "Cel care se întristează în zi de duminică săvârşeşte un păcat". Şi aşa cum prescripţiile rabinice prevedeau pentru sabat şi manifestarea exterioară a bucuriei: haina curată de sărbătoare, ospăţ diferit de masa zilnică, părul pieptănat, unghiile tăiate, baie cu apă caldă, aceeaşi grijă o cer Sfinţii Părinţi cu privire la îmbrăcăminte, mâncare, igienă în ziua de duminică. De altfel, legătura strânsă între sentimentul inimii şi manifestarea exterioară a bucuriei ne-o arată cuvântul bucurie în greceşte - "agalliasis" - care etimologic înseamnă "a face strălucitor, a împodobi".

Motivele creştinului de a se bucura duminica sunt tot trei.

Mai întâi creştinul se bucură şi îl preamăreşte pe Creator pentru frumuseţile creaţiei. Scrie Sfântul Iustin pe la anul 150: "Noi ne adunăm cu toţii în ziua sabatului pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoţând din întuneric materia, a creat lumea şi pentru că tot în această zi Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi" (Apol. I, 67).

În cuvintele Sfântului Iustin găsim şi al doilea motiv al bucuriei duminicale: noua creaţie, Învierea Domnului. Duminica e Paştele săptămânal, memorialul eliberării din sclavia păcatului, a morţii şi a Satanei.

La Angelus din 28 martie 1993, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit foarte frumos despre aceste două izvoare ale bucuriei duminicale:

"Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului". Biblia pune această poruncă în legătură cu lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu (Cf. Ex 20,11). Sabatul, odihna religioasă la care este chemat omul este ecoul sabatului lui Dumnezeu după zilele creaţiei: În ziua a şaptea Iahve a contemplat cu ochi plini de admiraţie şi bucurie capodopera mâinilor sale. Întreaga creaţie şi omul care este culmea acesteia au fost îmbrăţişaţi de acea privire plină de dragoste: i-au simţit căldura bucurându-se de ea aşa cum se bucură un copil de surâsul mamei sale. Adevărul spiritual al sabatului biblic îşi găseşte plinirea în duminica creştină, ziua învierii lui Cristos, «ziua Domnului» prin excelenţă, în care viaţa a triumfat asupra morţii, punând sămânţa noii creaţii".

Nu lipseşte nici al treilea izvor al bucuriei duminicale: speranţa bucuriei totale de la sfârşitul veacurilor. Ospăţul euharistic la care participăm duminica este o anticipare a ospăţului escatologic pe care Sfântul Ioan îl descrie în Apocalipsă: "Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; mireasa lui s-a pregătit... Fericiţi cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!" (Ap 19,7-9).

"Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa" (Ps 118,24).

Aşa a voit-o Dumnezeu: zi de bucurie şi de veselie. În realitate însă duminica nu este aşa cum a voit-o Dumnezeu. Pentru foarte mulţi creştini nu mai este ziua bucuriei, ci ziua tristeţii. Confundând bucuria cu plăcerea, ei fac din această zi cea mai tristă zi a săptămânii. E ziua cea mai profanată de plăcerile păcătoase care nu aduc bucurie ci tristeţe. E ziua în care se comit cele mai multe beţii, cele mai multe fapte de desfrâu, certuri, scandaluri, crime, în care se rostesc cele mai multe înjurături, e ziua discotecii, a distracţiilor păcătoase. Ziua Domnului devine o zi tristă, pustie, goală de Dumnezeu; ziua Domnului e transformată în ziua Diavolului.

Cu veacuri în urmă circula o legendă care spune că o dată diavolii au ţinut un sinod în care au pus problema ce să facă pentru a scoate din calendar duminicile şi sărbătorile, căci aceste zile, ziceau ei, sunt un adevărat dezastru pentru noi: i se aduce slavă lui Dumnezeu, păcatele sunt iertate şi o mulţime de suflete scapă din mâinile noastre.

Dacă ar mai ţine şi astăzi un sinod diavolii ar pune altfel problema: cum să facă să introducă şi alte sărbători în calendar?

Noi cum petrecem duminica? Duminica este pentru noi într-adevăr zi de bucurie spirituală? Este ea într-adevăr ziua pe care a făcut-o Domnul? Ne bucurăm şi ne veselim într-însa mai mult decât în celelalte zile?

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1081, Ultimul acces: 2026-09-24 15:49:54

Timp total: 0.04s...

[]:1