Stareţul Măn. Radu Vodă: Pastoraţia pelerinilor care cer vindecare Sfântului Nectarie este complexă şi delicată - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Stareţul Măn. Radu Vodă: Pastoraţia pelerinilor care cer vindecare Sfântului Nectarie este complexă şi delicată

[2024-11-28]
de Alexandru Boboc

Arhimandritul Nectarie Şofelea, stareţul Mănăstirii Radu Vodă şi exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, a vorbit joi la Sinaxa monahală a stareţilor şi stareţelor din eparhie despre pastoraţia persoanelor care caută vindecare la Sfântul Nectarie de la Eghina.
„Aducerea unui fragment din moaştele Sfântului Nectarie la Mănăstirea Radu Vodă reprezintă un moment providenţial în istoria acestui aşezământ bucureştean. Primirea acestuia în anul 2002 a transformat radical viaţa liturgică şi pastorală a mănăstirii, care a devenit rapid unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj din Bucureşti”, a precizat părintele arhimandrit.
Stareţul Mănăstirii Radu Vodă a prezentat, pe baza mărturiilor de la pelerini, intervenţii miraculoase ale Sfântului Nectarie.
„Predomină vindecările de cancer, continuând astfel o specializare taumaturgică manifestată încă din perioada vieţii sfântului. Sunt documentate şi numeroase cazuri de vindecare a unor afecţiuni neurologice, endocrine şi autoimune. Un element recurent în mărturii este rapiditatea cu care se produce vindecarea după rugăciunea la moaşte şi ungerea cu ulei sfinţit”.
Una dintre concluziile referatului susţinut de Părintele Nectarie Şofelea este aceea că „pastoraţia pelerinilor care caută vindecarea prin mijlocirea Sfântului Nectarie reprezintă o lucrare complexă şi delicată, care cere o profundă înţelegere teologică, competenţe pastorale specifice şi un fin discernământ duhovnicesc”.
Textul integral:
Pastoraţia pelerinilor care caută vindecarea la Sfântul Nectarie ca taumaturg
Arhim. Dr. Nectarie Şofelea
În contextul contemporan, marcat de o accentuată căutare spirituală şi de multiple provocări în planul sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, fenomenul pelerinajului la moaştele şi locurile sfinte asociate cu Sfântul Nectarie de la Eghina sau cu alţi sfinţi tămăduitori reprezintă o realitate pastoral-bisericească ce merită o atenţie deosebită din partea teologiei academice. Acest referat îşi propune să exploreze dimensiunile profunde ale pastoraţiei pelerinilor care caută vindecarea prin mijlocirea marelui taumaturg al secolului al XX-lea.
Sfântul Nectarie – repere hagiografice esenţiale
Sfântul Nectarie (1846-1920) se remarcă în galeria sfinţilor contemporani prin complexitatea personalităţii sale şi prin impactul extraordinar pe care l-a avut şi continuă să îl aibă asupra credincioşilor. Parcursul său biografic ilustrează împletirea armonioasă între erudiţie şi sfinţenie, între slujirea instituţională şi harisma vindecărilor.
Născut în Silivria, Tracia, din Imperiul Otoman, la 1 octombrie 1846[1], într-o familie modestă, tânărul Anastasie Kefalas a manifestat de timpuriu o înclinaţie deosebită spre viaţa spirituală şi studiu.
Perioada constantinopolitană a formării sale este marcată de greutăţi materiale severe, pe care le depăşeşte printr-o credinţă vie şi o putere de muncă remarcabilă: „Părinţii săi erau atât de săraci încât nu-i puteau cumpăra nici măcar un caiet pentru şcoală, aşa că Anastasie învăţa totul pe de rost”[2]. Experienţa sărăciei din tinereţe va marca permanent sensibilitatea sa pastorală şi va fundamenta ulterior atenţia specială acordată celor suferinzi.
Intrarea în viaţa monahală la Nea Moni în Chios, sub numele Lazăr, apoi Nectarie, marchează începutul unei ascensiuni spirituale şi ecleziastice remarcabile. „Acest nume nou avea să fie profetic, deoarece nectarul vieţii va curge prin sufletul său şi din el se va revărsa mângâiere plină de har pentru toţi cei ce caută harul lui Dumnezeu”[3].
Ajunge, prin meritele sale intelectuale şi duhovniceşti, secretar al Patriarhiei Alexandriei cu titlul de Mitropolit de Pentapole. Acest moment de apogeu aparent este urmat însă de o cădere brutală: calomniat de unele persoane din anturajul patriarhului, este obligat să se retragă din administraţia Patriarhiei Alexandriei şi să plece la Atena, în Grecia.
Perioada ateniană, care urmează acestei încercări, revelează măsura reală a smereniei sale. În loc să se revolte sau să caute reabilitarea, Sfântul Nectarie se dedică educaţiei teologice, ca director al Seminarului Rizarios[4], şi îşi intensifică viaţa duhovnicească. Întemeierea mănăstirii din Eghina reprezintă punctul culminant al activităţii sale pastorale, un loc unde îmbină în mod fericit dimensiunea contemplativă cu cea pastoral-misionară.
Dezvoltarea cultului la Mănăstirea Radu Vodă
Aducerea unui fragment din moaştele Sfântului Nectarie la Mănăstirea Radu Vodă reprezintă un moment providenţial în istoria acestui aşezământ bucureştean. Primirea acestuia în anul 2002 a transformat radical viaţa liturgică şi pastorală a mănăstirii, care a devenit rapid unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj din Bucureşti.
Primele mărturii de minuni au început să fie consemnate aproape imediat după aşezarea moaştelor în biserică. Volumul Noi minuni ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina – mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă[5], dar şi arhiva de mărturii video constituie un corpus impresionant de dovezi ale lucrării vindecătoare a sfântului.
Vindecarea dăruită celor aflaţi în suferinţă, alinarea celor în nevoie, speranţa şi bucuria închinătorilor sunt realităţi încărcate de trăiri adânci. Caracteristic pentru aceste mărturii este certificarea lor medicală, multe dintre vindecări fiind documentate prin investigaţii clinice anterioare şi ulterioare momentului vindecării.
Tipologia minunilor atribuite Sfântului Nectarie
Analiza mărturiilor colectate la Mănăstirea Radu Vodă relevă câteva categorii distincte de intervenţii miraculoase:
a) Vindecări fizice
Predomină vindecările de cancer, continuând astfel o specializare taumaturgică manifestată încă din perioada vieţii sfântului. Sunt documentate şi numeroase cazuri de vindecare a unor afecţiuni neurologice, endocrine şi autoimune. Un element recurent în mărturii este rapiditatea cu care se produce vindecarea după rugăciunea la moaşte şi ungerea cu ulei sfinţit.
b) Vindecări sufleteşti
O categorie distinctă o constituie vindecările de natură psihică şi spirituală. Sunt consemnate cazuri de vindecare a depresiei, a dependenţelor şi a unor tulburări anxioase. Specific acestor situaţii este că vindecarea fizică este însoţită de o transformare spirituală profundă, cei în cauză devenind apoi membri activi ai comunităţii bisericeşti.
c) Alte intervenţii miraculoase
Nu pot fi ignorate nici intervenţiile care depăşesc sfera medicală: rezolvări neaşteptate ale unor situaţii critice, îndrumări prin apariţii, împăcări familiale sau profesionale. Aceste cazuri demonstrează că lucrarea sfântului nu se limitează la aspectul vindecător medical, ci se extinde asupra întregului spectru al nevoilor umane.
O caracteristică distinctivă a minunilor săvârşite prin mijlocirea Sfântului Nectarie este contextul lor pastoral: vindecarea fizică este invariabil însoţită de o transformare spirituală, de o apropiere de Biserică şi de o schimbare a modului de viaţă. Această dimensiune pastorală a lucrării sale vindecătoare justifică pe deplin necesitatea unui cadru pastoral adecvat pentru însoţirea pelerinilor care îi caută ajutorul.
Abordări pastorale distinctive în însoţirea duhovnicească a pelerinilor care cer ajutorul taumaturgic al Sfântului Nectarie
Dezvoltarea cultului Sfântului Nectarie la Mănăstirea Radu Vodă se înscrie astfel într-o dinamică mai largă a receptării sale în Ortodoxia contemporană ca model de sfinţenie accesibil şi relevant pentru omul modern. Experienţa pastorală acumulată aici în cei peste 20 de ani de la aducerea moaştelor oferă un material preţios pentru înţelegerea modului în care trebuie gestionat pastoral fenomenul pelerinajului taumaturgic în contextul actual.
Această lucrare vindecătoare nu reprezintă un fenomen izolat în istoria Bisericii, ci se înscrie organic în tradiţia taumaturgică ortodoxă, ca o continuare a lucrării vindecătoare a lui Hristos în contemporaneitate.
Fenomenul pelerinajului la Sfântul Nectarie trebuie înţeles în contextul mai larg al tradiţiei taumaturgice ortodoxe. Încă din primele secole creştine, Biserica a avut în sânul său sfinţi vindecători, începând cu Sfânta Tecla, cele trei familii de sfinţi cu numele de Cosma şi Damian, Sfântul Pantelimon ş.a. şi continuând cu o pleiadă întreagă de taumaturgi în fiecare epocă istorică.
Această succesiune neîntreruptă de sfinţi vindecători demonstrează prezenţa vie şi lucrătoare a harului în Biserică, precum şi grija permanentă a lui Dumnezeu pentru suferinţele trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor.
Sfântul Nectarie se înscrie în această tradiţie cu particularităţi care îl fac deosebit de apropiat omului contemporan. Propriile sale suferinţe şi încercări, culminând cu cancerul care i-a marcat ultimii ani de viaţă, îl fac un model de răbdare şi nădejde pentru bolnavii de astăzi.
Faptul că a activat într-un context academic, ca director al Şcolii Teologice Rizarios, demonstrează posibilitatea îmbinării armonioase între înalta cultură teologică şi sfinţenia vieţii, între raţiune şi credinţă, între ştiinţă şi minune.
Experienţa pastorală ne arată că întâlnirea pelerinului cu realitatea harică manifestată prin Sfântul Nectarie necesită o pregătire duhovnicească temeinică. Nu putem reduce pelerinajul la dimensiunea sa exterioară, de simplă deplasare geografică. El reprezintă, în esenţa sa, o călătorie spirituală transformatoare. În acest context, rolul preotului duhovnic capătă o importanţă deosebită. Acesta are menirea să pregătească sufletul pelerinului pentru întâlnirea cu harul dumnezeiesc, cultivând o înţelegere profundă a mijlocirii sfinţilor şi o atitudine de smerită nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
• Societatea contemporană aduce provocări specifice în practica pelerinajului. Observăm astăzi o tendinţă de comercializare excesivă, precum şi manifestarea unor aşteptări magice din partea unor pelerini insuficient catehizaţi. Aceste realităţi cer o abordare pastorală echilibrată, care să păstreze caracterul sacru al pelerinajului fără să ignore contextul social actual. Preotul însoţitor sau duhovnicul are responsabilitatea delicată de a media între experienţa personală a pelerinului şi dimensiunea comunitară a vieţii bisericeşti, prevenind atât derapajele spre superstiţie, cât şi reducţionismul medical în înţelegerea vindecării.
• Este esenţial să subliniem că vindecarea prin mijlocirea sfinţilor nu poate fi separată de viaţa sacramentală a Bisericii. Pelerinajul trebuie integrat organic în ritmul liturgic al comunităţii şi în practica Sfintelor Taine. Spovedania şi Împărtăşania reprezintă momente centrale ale experienţei pelerinului, acestea fiind căi prin care harul vindecător al lui Dumnezeu lucrează în mod direct în viaţa credinciosului[6].
Taina Sfântului Maslu, rânduită special pentru vindecarea bolnavilor, care prin rugăciunea sobornicească a preoţilor şi ungerea cu untdelemn sfinţit aduce alinare celor suferinzi este foarte importantă în lucrarea vindecătoare a Bisericii. La acestea se adaugă aghiasma şi anafura, care au şi ele un rol important în procesul vindecării trupului şi sufletului atunci când sunt folosite cu credinţă şi binecuvântare.
Pelerinajul la moaştele Sfântului Nectarie trebuie integrat într-un context liturgic mai larg, care include participarea la slujbele bisericeşti şi primirea cu pregătire a Sfintelor Taine. Această perspectivă eclesiologică ne ajută să înţelegem că vindecarea miraculoasă nu este un fenomen izolat, ci o manifestare a comuniunii sfinţilor şi o confirmare a prezenţei permanente a harului în Biserică.
• În practica pastorală concretă, însoţirea pelerinilor necesită o abordare holistică. Vindecarea în viziunea ortodoxă nu se reduce niciodată la dimensiunea strict fizică, ci implică întreaga fiinţă umană – trup şi suflet. Mai mult, ea are atât o dimensiune personală, cât şi una comunitară, fiind în acelaşi timp temporală şi eshatologică. Preotul duhovnic trebuie să ajute pelerinul să integreze experienţa vindecării în contextul mai larg al mântuirii şi al creşterii duhovniceşti. Mănăstirea, ca şi parohia, are până la urmă „un singur scop, unic şi invariabil: îndumnezeirea membrilor ei […]. Angajarea în acest proces echivalează cu o tămăduire, cu vindecarea existenţei umane”[7].
• Un aspect particular al pastoraţiei pelerinilor este înţelegerea rolului suferinţei spre dobândirea mântuirii. „Durerea constituie o încercare cumplită pentru om”[8]. Nu toate rugăciunile pentru vindecare trupească primesc un răspuns imediat şi vizibil. Această realitate trebuie interpretată în lumina învăţăturii ortodoxe despre caracterul pedagogic şi transformator al suferinţei[9]. Crucea personală, purtată cu credinţă şi nădejde, devine astfel o cale de participare la Crucea lui Hristos şi un mijloc de creştere duhovnicească.
• Lucrarea pastorală cu pelerinii nu se încheie odată cu finalul pelerinajului fizic. Este esenţială o însoţire post-pelerinaj care să ajute credinciosul să integreze experienţa trăită în viaţa sa spirituală cotidiană. Mărturiile personale ale celor care au primit vindecare prin mijlocirea Sfântului Nectarie devin astfel parte din tezaurul duhovnicesc al comunităţii, întărind credinţa şi nădejdea celorlalţi membri.
• Pentru o pastoraţie eficientă este necesară o pregătire continuă a clerului. Preoţii implicaţi în însoţirea pelerinilor trebuie să-şi dezvolte atât competenţele teologice şi pastorale, cât şi capacitatea de discernământ duhovnicesc. Această formare trebuie să ţină cont de complexitatea fenomenului pelerinajului în contemporaneitate şi să ofere instrumentele necesare pentru o îndrumare echilibrată a credincioşilor.
• Experienţa pastorală ne arată că mulţi dintre pelerinii care caută vindecarea la Sfântul Nectarie sunt persoane cu un nivel ridicat de educaţie, inclusiv medici şi alţi profesionişti din domeniul medical. Acest fapt ridică provocări pastorale specifice, necesitând o abordare care să reconcilieze perspectiva ştiinţifică cu cea duhovnicească.
Preotul duhovnic trebuie să aibă capacitatea de a purta un dialog constructiv cu aceşti pelerini, arătând complementaritatea între medicina modernă şi vindecarea duhovnicească. Poporul nostru are nevoie de noi, clericii, mai mult în întristările lui decât în bucuriile lui. Şi în suferinţa grea clericul e personificarea întregii Biserici, e un mic Hristos pentru cei încercaţi[10].
• Un aspect particular al pastoraţiei pelerinilor la Sfântul Nectarie este legat de multitudinea de forme ale suferinţei contemporane. Pe lângă bolile trupeşti clasice, observăm astăzi o creştere alarmantă a afecţiunilor psihice, a tulburărilor emoţionale şi a suferinţelor existenţiale. Sfântul Nectarie, prin scrierile sale duhovniceşti şi pedagogice, oferă resurse preţioase pentru abordarea acestor provocări moderne. Scrierea sa Despre îngrijirea sufletului[11], de exemplu, conţine învăţături foarte actuale despre alungarea anxietăţii şi găsirea liniştirii.
• Dimensiunea comunitară a vindecării merită o atenţie specială în contextul actual, marcat de individualism şi atomizare socială; ca mădular al Bisericii, creştinul nu este individ izolat[12]. Pelerinajul la Sfântul Nectarie nu trebuie să fie doar o experienţă individuală, ci una care consolidează legăturile în cadrul comunităţii ecleziale.
Singurătatea bolii este, de multe ori, depăşită, după ce fraţii încercaţi au simţit dragostea lui Dumnezeu şi a oamenilor[13]. Mărturiile celor vindecaţi devin factor de întărire a credinţei pentru întreaga comunitate, iar experienţa pelerinajului în grup poate genera legături duhovniceşti durabile între participanţi.
• Un aspect insuficient explorat în literatura de specialitate este rolul familiei în contextul pelerinajului taumaturgic. Adesea, bolnavul vine însoţit de membri ai familiei, care au şi ei nevoie de îndrumare pastorală specifică. Suferinţa unei persoane afectează întregul sistem familial, iar vindecarea, când se produce, are de asemenea impact asupra tuturor membrilor familiei. Preotul duhovnic trebuie să fie pregătit să ofere suport pastoral întregului corp familial, nu doar persoanei bolnave.
• Practica pastorală ne arată că există mai multe tipologii de pelerini care caută vindecarea la Sfântul Nectarie. Unii vin cu o credinţă puternică şi o pregătire duhovnicească adecvată, alţii sunt la început de drum în viaţa bisericească, fiind atraşi iniţial doar de faima taumaturgică a sfântului. Există şi cazuri de persoane de alte confesiuni sau chiar de alte religii care caută vindecarea la Sfântul Nectarie. Fiecare dintre aceste categorii necesită o abordare pastorală specifică, adaptată nivelului lor de înţelegere şi trăire duhovnicească.
• Provocările societăţii post-seculare aduc în discuţie şi aspecte legate de autenticitatea experienţei religioase. Într-o lume dominată de relativism şi scepticism, manifestările taumaturgice pot deveni fie prilej de întărire a credinţei, fie subiect de controversă şi contestare. Preotul duhovnic trebuie să ajute pelerinul să plaseze experienţa vindecării într-un cadru teologic şi duhovnicesc solid, evitând atât credulitatea naivă, cât şi scepticismul excesiv.
• Dimensiunea ascetică a pelerinajului merită o atenţie specială. Tradiţia ortodoxă a văzut întotdeauna în asceză nu doar un mijloc de curăţire şi pregătire pentru primirea harului, ci şi o cale de vindecare în sine. Postul, privegherile, metaniile şi alte practici ascetice asociate pelerinajului au un rol terapeutic recunoscut astăzi şi de ştiinţa medicală. Preotul duhovnic trebuie să ghideze pelerinul în practicarea echilibrată a acestor exerciţii ascetice, adaptându-le la capacitatea şi starea fiecăruia.
• Experienţa pastorală arată că vindecarea prin mijlocirea Sfântului Nectarie ia adesea forme neaşteptate. Nu întotdeauna se produce vindecarea bolii fizice pentru care s-a făcut pelerinajul, dar mulţi pelerini mărturisesc o transformare profundă a modului în care privesc suferinţa şi viaţa în general. Această „vindecare a perspectivei” poate fi la fel de importantă ca vindecarea fizică, conducând la o creştere duhovnicească autentică şi la o relaţie mai profundă cu Dumnezeu.
Un aspect particular al lucrării Sfântului Nectarie este, aşa cum am amintit, legătura sa specială cu bolnavii de cancer. Numeroase mărturii atestă vindecări miraculoase în cazuri de cancer considerate incurabile de medicina modernă. Această realitate ridică provocări pastorale specifice, necesitând o abordare care să îmbine speranţa în minune cu acceptarea voii lui Dumnezeu şi să ofere suport duhovnicesc atât în cazul vindecării, cât şi în situaţiile în care boala continuă.
• Rolul rugăciunii personale în contextul pelerinajului taumaturgic merită o atenţie specială. Sfântul Nectarie însuşi a fost un mare învăţător al rugăciunii, lăsând posterităţii nu doar exemple de rugăciuni, ci şi învăţături profunde despre natura şi practica rugăciunii. Preotul duhovnic trebuie să ajute pelerinul să dezvolte o viaţă de rugăciune autentică, care să continue şi după încheierea pelerinajului.
Dimensiunea liturgică în pastoraţia pelerinilor
Experienţa pastorală la Mănăstirea Radu Vodă demonstrează că eficacitatea lucrării vindecătoare a Sfântului Nectarie este indisolubil legată de integrarea pelerinilor în ritmul liturgic al comunităţii monahale. Prezenţa sfintelor moaşte nu poate fi separată de contextul liturgic – sacramental în care acestea îşi împlinesc lucrarea taumaturgică. Ciclul liturgic zilnic, săvârşit cu regularitate şi evlavie, constituie cadrul esenţial în care se manifestă puterea vindecătoare a harului.
Sfânta Liturghie reprezintă punctul culminant al acestei lucrări, oferind pelerinilor posibilitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, izvorul ultim al oricărei vindecări. Rânduiala slujbelor bisericeşti – Vecernia, Utrenia, Ceasurile – creează acea atmosferă de rugăciune neîncetată care face posibilă experierea prezenţei harice, pentru că Niciodată cultul nu a fost pentru Biserică o chestiune «spiritualistă» şi idealistă sau o simplă adunare religioasă, cum este înţeles astăzi din cauza alienării de-a lungul veacurilor a caracterului său. El este legat în chip nemijlocit de problemele vieţii[14].
În acest context liturgic, pelerinii sunt chemaţi să depăşească o abordare individualistă a vindecării, integrându-se în rugăciunea întregii Biserici şi astfel viaţa credinciosului se împleteşte cu viaţa lui Dumnezeu[15].
Acatistul Sfântului Nectarie, săvârşit zilnic în faţa sfintelor moaşte, constituie un moment de intensă comuniune spirituală între pelerini şi sfântul taumaturg. Această rânduială, departe de a fi o simplă lectură mecanică, devine o rugăciune vie a întregii comunităţi pentru cei suferinzi. Participarea activă a pelerinilor la acatist, prin cântare şi rugăciune comună, întăreşte dimensiunea eclezială a vindecării şi creează legături duhovniceşti profunde între participanţi.
Taina Sfântului Maslu ocupă un loc central în lucrarea pastorală a pelerinilor suferinzi. Săvârşită cu regularitate în cadrul mănăstirii, această Sfântă Taină devine un moment de intensă trăire duhovnicească, în care rugăciunea sobornicească a preoţilor se împleteşte cu credinţa şi speranţa celor bolnavi. Experienţa pastorală arată că eficacitatea acestei Sfinte Taine este strâns legată de integrarea ei într-un context mai larg de viaţă duhovnicească şi participare la viaţa liturgică a Bisericii.
Provocarea majoră pentru slujitorii sfântului locaş constă în menţinerea unui echilibru între accesibilitatea pentru pelerini şi păstrarea caracterului sacru al spaţiului liturgic. Prezenţa permanentă a monahilor în rugăciune, disciplina liturgică riguroasă şi atenţia pentru detaliile cultice contribuie la crearea unei atmosfere de sacralitate autentică. În acest context, pelerinii sunt ajutaţi să înţeleagă că vindecarea nu este un act magic sau automat, ci rodul întâlnirii personale cu harul dumnezeiesc în contextul vieţii liturgice a Bisericii.
O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii pericolului de transformare a lăcaşurilor de cult în simple relicvarii. Aceasta se realizează prin întărirea permanentă a legăturii organice dintre prezenţa sfintelor moaşte şi viaţa liturgică a comunităţii. Predicile şi catehezele trebuie să accentueze mereu importanţa pregătirii duhovniceşti şi a participării active la viaţa liturgică a Bisericii. Pelerinii sunt astfel ajutaţi să înţeleagă că vindecarea trupească este indisolubil legată de vindecarea sufletească şi de creşterea în viaţa spirituală.
Atmosfera de rugăciune, evlavie şi pace care domneşte în biserică în timpul slujbelor devine ea însăşi un factor terapeutic. Cântarea bisericească şi întreaga ambianţă sacră contribuie la crearea unui cadru propice lucrării harice. În acest context, prezenţa sfintelor moaşte nu mai este percepută într-un mod izolat sau magic, ci ca parte integrantă a vieţii liturgice a Bisericii.
Această abordare integrată a pastoraţiei pelerinilor, centrată pe viaţa liturgică şi sacramentală, se dovedeşte a fi cea mai eficientă cale de experiere a harului vindecător prezent în sfintele moaşte. Experienţa arată că vindecările cele mai profunde şi durabile se produc tocmai în cazul pelerinilor care reuşesc să se integreze organic în viaţa liturgică a comunităţii, depăşind o abordare strict utilitară sau individualistă a fenomenului taumaturgic.
Concluzii
Aspectul misionar al pelerinajului taumaturgic nu trebuie neglijat. Multe persoane care vin iniţial doar pentru vindecare fizică descoperă bogăţia spirituală a Ortodoxiei şi devin membri activi ai Bisericii. Această realitate necesită o abordare pastorală care să fie în acelaşi timp primitoare faţă de cei aflaţi la început de drum spiritual şi fidelă tradiţiei şi învăţăturii ortodoxe autentice.
Dezvoltarea unei teologii a pelerinajului taumaturgic pentru secolul al XXI-lea rămâne încă o provocare pentru teologia academică ortodoxă. Aceasta trebuie să integreze atât bogăţia tradiţiei patristice, cât şi noile perspective oferite de ştiinţele moderne, inclusiv psihologia, sociologia şi antropologia religioasă. O astfel de teologie ar putea oferi un cadru mai solid pentru practica pastorală cu pelerinii.
În final, trebuie să subliniem importanţa pregătirii specifice a clerului pentru această lucrare pastorală specializată. Facultăţile de Teologie trebuie să aprofundeze în cursurile acestora modalităţi de pastoraţie a pelerinilor şi înţelegerea fenomenului taumaturgic în context contemporan.
În concluzie, pastoraţia pelerinilor care caută vindecarea prin mijlocirea Sfântului Nectarie reprezintă o lucrare complexă şi delicată, care cere o profundă înţelegere teologică, competenţe pastorale specifice şi un fin discernământ duhovnicesc. Experienţa Bisericii ne arată că vindecarea prin mijlocirea sfinţilor rămâne o realitate vie, iar Sfântul Nectarie continuă să fie un puternic mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru cei suferinzi. Provocarea noastră, ca slujitori ai Bisericii, este să păstrăm echilibrul între tradiţie şi contemporaneitate, facilitând întâlnirea autentică a pelerinului cu harul vindecător al lui Dumnezeu.
[1] Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viaţa şi opera (1846-1920), trad. de Zenaida Anamaria Luca, Bucureşti, Sophia, 22007, p. 13.
[2] Anghel Boncev, Sfântul inimii mele: Sfântul Nectarie din Eghina, trad. de Valentin Petre Lică, Sofia, Editura Sfântul Nectarie, 2024, p. 11.
[3] Anghel Boncev, Sfântul inimii mele, p. 22.
[4] Pentru detalii despre această perioadă, cf. Monahul Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, pp. 48-51.
[5] Arhim. Dr. Nectarie Şofelea (coord.), Noi minuni ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina – mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă, Bucureşti, Ed. Cuvântul Vieţii, 2022.
[6] Georgios Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, trad. Diacon drd. Cornel Constantin Coman, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2006, p. 130.
[7] Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. pr. prof. Ioan I. Ică, Sibiu, Deisis, 2004, pp. 23-24.
[8] G. Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, p. 484.
[9] G. Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, p. 486.
[10] G. Metallinos, Parohia, p. 120.
[11] Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre îngrijirea sufletului, trad. Parascheva Grigoriu, Bucureşti, Sophia, 22023.
[12] G. Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, p. 255.
[13] Arhim. Ghiorghios Kapsanis, Probleme de eclesiologie şi pastoraţie, trad. Nicuşor Deciu, Bucureşti, Ed. Anestis, 2015, p. 168.
[14] G. Metallinos, Parohia, pp. 47-48.
[15] G. Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, p. 128.

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 234, Ultimul acces: 2026-11-03 22:24:58