124 de ani de la plecarea în veşnicie a unui protopsalt isihast român: Nectarie Prodromitul - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Arhiva Ştiri 1935
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

124 de ani de la plecarea în veşnicie a unui protopsalt isihast român: Nectarie Prodromitul

[2023-11-17]
de Sorin Ioniţe

Se împlinesc 124 de ani de la trecerea la Domnul a protopsaltului român Nectarie Prodromitul, cunoscut mai ales drept Nectarie Protopsaltul.
Nectarie Protopsaltul a plecat a cele veşnice în noaptea de 17 spre 18 noiembrie 1899.
Monahul Nectarie Munteanu din Sfântul Munte Athos îl evidenţiază pe Nectarie Prodromitul ca protopsalt isihast, într-un articol biografic publicat iniţial în Ziarul Lumina, în urmă cu doi ani.
„Acesta, deşi la vremea sa era considerat îndeobşte şi pe bună dreptate întâiul între psalţii din Sfântul Munte Athos, fiind împodobit deopotrivă cu felurite daruri, nu a lăsat ca vistieria inimii să-i fie jefuită de potrivnicul binelui care, prin mândrie şi alte pricini, caută să risipească zestrea primită de la Bunul Părinte ceresc”, arată monahul.
Urmaş al şcolii „privighetorii” din Schitul Românesc Prodromu a fost şi Cuviosul Dionisie de la Colciu (†2004), care a învăţat psaltichia „întocmai, la precizie” de la părintele Iacov Deciu, ucenic al schimonahului Nectarie. Despre această muzică de-suflet-ajutătoare spunea:
„Muzica asta bisericească, bizantină cum îi zice, e cea mai apropiată de Dumnezeu. Cântările bizantine, oricât de lungi or fi ele, nu te mai saturi să le asculţi. Şi ai, aşa, o mulţumire sufletească şi ai o emoţie, ţi-aduci aminte de păcatele tale, ţi-aduci aminte că stai înaintea lui Dumnezeu”. Iar atunci „când cânţi şi ai în sufletul şi inima ta smerita cugetare, te împodobeşte Dumnezeu, cântările tale le face să fie atât de frumoase, încât să-i ajungi pe îngerii din ceruri. Dar numai atunci ai darul lui Dumnezeu, când cânţi cu smerita cugetare”.
Cea mai concretă biografie a schimonahului Nectarie ne-a rămas de la ieroschimonahul Paisie Lambru, care a trăit „cu el de la anul 1859” şi a cărui viaţă i-a fost istorisită de fratele acestuia, schimonahul Athanasie. Manuscrisul psaltic la finalul căruia se găseşte acest mărgăritar din istoria monahismului athonit a ajuns în biblioteca părintelui Nikódimos Bilális (†2014) de la Chilia „Întâmpinarea Domnului” din Kapsala. Aflând de originea manuscrisului şi traducându-i-se însemnările pe care le conţinea, în luna aprilie a anului 1997, l-a înapoiat Schitului Prodromu.
Călugăr la Mănăstirea Neamţ
În anul 1804, în oraşul Huşi, s-a născut Nicolae, fiul lui Vasile Creţu şi al Joiţei. A avut şase surori, dintre care trei au îmbrăţişat calea monahală la Mănăstirea Văratec, precum şi un frate mai mare, Athanasie, călugăr în lavra Neamţului, care îndeplinea slujirile de croitor şi veşmântar. După trecerea la cele veşnice a părinţilor săi, monahul Athanasie şi-a dat fratele mai mic la şcoala arhiereului Grigorie (†1846) de la Golia.
Tot în această perioadă, tânărul Nicolae a deprins şi cântarea psaltică, în aşa fel încât, încă de atunci, se întrezărea un viitor cântăreţ de renume. După învăţătura temeinică primită, fratele său l-a adus la Mănăstirea Neamţ. La scurtă vreme a fost călugărit, primind numele Nectarie, încre­din­ţându-i-se ascultările de canonarh şi cântăreţ. Înclinarea, încă din tinereţe, spre viaţă pustni­cească şi nearătare l-a făcut să fugă în pădure la hotărârea egumenului de a-l hirotoni diacon, socotindu-se nevrednic. Întorcându-se iarăşi la metania sa, a întâmpinat aceleaşi rugăminţi.
Nu după mult timp, cei doi fraţi au părăsit lavra nemţeană şi s-au nevoit, pentru perioade scurte, în alte vetre de sihăstrie din acea vreme, printre care mănăstirile Ciolanu, Căldăruşani şi Schitul Cocioc.
Primul manuscris caligrafiat de părintele Nectarie este păstrat în biblioteca Schitului Prodromu „ca cel mai preţios odor” (după o însemnare) şi datează din anul 1836, când tânărul monah se afla în Sfânta Cetate Ierusalim.
„Privighetoarea Sfântului Munte”
Icoana de minuni făcătoare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Mănăstirea Neamţ, înaintea căreia a pus metanie încă de la începuturile vieţii sale monahiceşti, l-a îndrumat pe părintele Nectarie, alături de fratele său, în grădina ei. Astfel că, în anul 1842, s-au aşezat în Schitul Sfintei Ana, unul dintre cele mai frumoase aşezăminte athonite, hărăzit în mod special vieţii de liniştire. În acele timpuri, în acest schit pustnicesc trăiau mai mulţi călugări români, printre care schimonahul Isaia, care avea nume de bun teolog printre confraţii elini, dar şi ieroschimonahul Nifon Ionescu (†1899), principalul ctitor al Schitului Prodromu.
În liniştea colibei lor, pe lângă hrana sufletească, părintele Nectarie sculpta cruciuliţe, „ca să-şi scoată hrana vieţii” trupeşti. Darul său nu putea fi pus „sub obroc”, astfel încât era chemat să cânte la principalele hramuri ale mănăstirilor athonite. Bătrânii de la Schitul Sfintei Ana au auzit la rândul lor de la stareţii lor de părintele Nectarie care odinioară s-a nevoit în schitul lor.
Printre aceştia, Cuviosul Antim Aghiannanitul (†1996) istorisea cum, la hramul Mănăstirii Vatoped (Buna Vestire), părintele Nectarie a reuşit să îl uimească pe cunoscutul protopsalt Nicolae Gheorghiu al Smirnei, cântând heruvicul pe care acesta l-a compus. Încet-încet, printre părinţii aghioriţi, a căpătat numele de „noul Cucuzel” sau „privighetoarea Sfântului Munte”.
„Al doilea Cucuzel”
Monahul român Varnava de la Esfigmenu a tipărit la Bucureşti, în anul 1856, un proschinitar al Sfântului Munte, unde îl menţionează şi pe Cuviosul Nectarie la descrierea Schitului Sfintei Ana: „Întru care schit astăzi se luptă cu vitejia duhului vrednicul de pomenit cântăreţul Nectarie monahul, venit din Moldavia de la Sf. Mănăstire Neamţu, care cu talentul şi sfântul daru de cântări ce providenţa l-a înzestrat, aduce în timpurile noastre mângâierea cea mai nepovestită, [iar] pre [acest] cântăreţ atât de necrezut astăzi în Sf. Munte toţi îl socotesc al doilea Cucuzel; faţa lui oacheşe, smerenia cea mai plăcută şi conversaţia lui cea atât de dulce trag asupra sa dragostea tuturor, pentru că ­dovada tuturor darurilor lui este îmbrăcămintea cea mai sărăcească şi de toţi folositoare”.
Tot despre felul de a fi al cuviosului, cronicarul Irinarh Şişman scria: „Avea un glas organic dulce şi lung şi puternic, care umplea toată biserica, şi nici nu se cunoştea când cânta: stătea drept, fără şovăire sau gesticulare, uitătura peste mare, nu încoace şi încolo”.
Ispita de la hramul Mănăstirii Iviron
Cu toate acestea, pentru folosul duhovnicesc pe care îl aveau atât monahii, cât şi mirenii care se înghesuiau să îi asculte psalmodia îngerească, prin îngăduinţa Domnului, părintele Nectarie nu a fost lipsit de ispite. Cea mai cunoscută întâmplare de acest fel, dar cu sfârşit minunat, consemnată atât în scris, cât şi păstrată în tradiţia athonită, este cea de la hramul Mănăstirii Iviron (Adormirea Maicii Domnului). La acest hram se adună, de obicei, mulţime mare de monahi din întreg Sfântul Munte, dar şi mireni evlavioşi.
Astfel că şi părintele Nectarie „a fost poftit la Monastirea Ivirilor ca să cânte de hramul Maicii Domnului”, praznic la care a luat parte şi un cântăreţ „ţarigrădean”, venit „ca să-l audă pe Nectarie, renumitul cântăreţ”. Încheindu-se privegherea hramului şi fiind pizmuit pentru priceperea şi darul care strălucea întru dânsul, în băutura de la masa de obşte i s-a pus otravă. Imediat a început să se simtă rău şi l-a înştiinţat pe fratele său că a băut „un pahar de vin tulbure”. Auzind aceasta, părintele Athanasie „îndată a luat candela de la Sfânta icoană a Maicii Domnului cu untdelemn şi i-a dat-o lui Nectarie de a băut-o, după aceea s-a liniştit”.
Din acel moment, s-a hotărât şi mai mult să se dedice vieţuirii în liniştire, singurătate şi rugăciune, limitându-se să meargă la hramul mănăstirii de care aparţinea, şi anume Marea Lavră a Sfântului Athanasie.
„Cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind”
În jurul anului 1853, părinţii Nectarie şi Atha­nasie au lăsat coliba lor şi s-au închinoviat în Schitul Prodromu, care în acea perioadă începea să fie construit în forma pe care o cunoaştem astăzi. Părintele Nectarie participa la toate ascultările, „supunându-se ca unul din cei mai de jos”, cărând „piatră la zid cu toţi fraţii, făcându-se ascultător, pildă tuturor la toate”.
Despre sfânta vieţuire a schimonahului Nectarie ne-au rămas multe mărturii. Părintele Irinarh consemna cu dor: „Doamne, ce zile bune am apucat, ce cuvioşi părinţi, ce dragoste, ce smerenie! Zic pentru părintele psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea şi credea şi pe bun, şi pe rău. Niciodată în viaţa lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva se întindea la vorbe deşarte, se făcea că tuşeşte sau că a uitat ceva, se făcea că caută până ieşea afară şi se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinţilor şi fraţilor”.
Iar ieroschimonahul Paisie mărturisea: „Atât s-a nevoit acest fericit Nectarie, încât ziua şi noaptea era ca un soare între părinţii din schit, deci nu vom ascunde faptele acestui cuvios bărbat”. La slujbele bisericeşti, venea primul şi se îngrijea ca acestea să urmeze tipicul după buna rânduială. Cânta ca un înger, cu multă umilinţă, şi „cu cât era lăudat, cu atât el se smerea, jos privind, iar mintea sus înălţându-se ca un vultur cu aripile către cer”. Deşi avea vechime în schit, experienţă şi era cinstit de toţi, nu a acceptat nici o funcţie în conducere, ci mai degrabă venea la ascultări înaintea fraţilor tineri, care se foloseau de dragostea lui pentru osteneală.
La bătrâneţe, se liniştea dimpreună cu fratele său într-o chilie din pustia Viglei. Schimonahul Athanasie a trăit 98 de ani şi era un călugăr sporit. În Postul Păresimilor, mânca doar „bob muiat şi apă la 3 zile”, iar sâmbăta mergea şi se împărtăşea, după care se retrăgea iar în „cui­bul” său de nevoinţă, făcându-se pildă întru toate fratelui său. După moartea bătrânului Athanasie (†1872), schimonahul Nectarie se îndeletnicea şi mai mult cu lucrarea lăuntrică, priveghind şi rugându-se, ştiind că „ziua Domnului vine ca un fur noaptea”.
De 124 de ani în Împărăţia lui Dumnezeu
Încărcat de ani, pentru lucrarea sa duhovnicească, „vrăjmaşul de obşte al omenirii a vrut să-l omoare”, dar Dumnezeu nu a îngăduit. Coborând la mare, s-a împiedicat şi a căzut printre pietre, unde a zăcut o noapte întreagă, rănit, în curent şi ploaie. A fost dus la schit abia a doua zi, cu mularul, unde „a zăcut vreo 3 luni”.
Luptându-se „lupta cea bună”, călătoria să­vâr­şind-o şi credinţa păzind-o, Cuviosului Necta­rie i s-au gătit cununile dreptăţii, dându-şi sufletul lui Dumnezeu „în luna noiembrie 18, la mie­zul nopţii, la orele 4 turceşti, anul 1899, fiind în vârstă de 95 de ani”.
Schimonahul Nectarie ne-a lăsat o bogată moştenire, atât cărturărească – prin traducerile şi compoziţiile sale muzicale (deoarece majoritatea cântărilor psaltice care împodobesc astăzi privegherile şi slujbele în română sunt traduse de sfinţia sa), cât şi una isihastă, ca dreptar de vieţuire monahală şi de comportare liturgică. Fiind artist, nu s-a lăsat furat de încântarea de sine, ci a conştientizat că rugăciunea e de fapt „arta artelor” şi „ştiinţa ştiinţelor”.
„A fost în vremea sa cel mai vestit psalt din Sfântul Munte”
Despre acest cuvios părinte au scris mai multe nume importante din spaţiul ortodox. În lucrarea sa despre isihasmul românesc, părintele Dumitru Stăniloae nu îl trece cu vederea pe vestitul cântăreţ: „Un alt mare sihastru român în secolul al XIX-lea a fost Nectarie protopsaltul”, care „a dus o viaţă de post, de priveghere şi de lucrare tainică a rugăciunii lui Iisus; a fost în vremea sa cel mai vestit psalt din Sfântul Munte”. În 1889, Constantin Erbiceanu (†1913) a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte, despre care nota: „Impresiunea religioasă cea mai plăcută ce mi-a rămas în sufletul meu a fost o noapte de 14 spre 15 august, când am ascultat cu toată umilinţa cântarea protopsaltului Nectarie şi a celorlalţi cântăreţi”.
Aléxandros Moraitídis (†1929), renumit scriitor grec, a fost ucenic al Sfântului Daniil Katunakiotul şi a primit numele Andronic la tunderea în schima mare, cu puţin înainte de moarte. Într-unul dintre pelerinajele făcute la Sfântul Munte, în curtea Chiliei Cuviosului Daniil s-a întâlnit cu monahul român Lampadie, care îl invita stăruitor să meargă la schitul românesc pentru a-l asculta pe „vlah”.
De la el păstrăm poate una dintre cele mai frumoase descrieri ale Cuviosului Nectarie. Acesta scria că la hramul Schitului Prodromu veneau o mulţime de oameni să asculte glasul de privighetoare al „renumitului vlah, Nectarie, primul dascăl de musichie al Sfântului Munte” şi care, „pentru aproape 50 de ani, a răspândit muzica bizantină în mănăstiri, în special în [Marea] Lavră, unde aproape toţi monahii, de la proigumenul Kosmá bătrânul şi până la cei mai tineri ascultători, cunosc muzica bisericească fiind învăţaţi de vlah”. Să avem parte de rugăciunile sale!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 426, Ultimul acces: 2026-10-26 04:49:25