Mic dicţionar de isihasm

Acasa > Stiri > Arhiva Stiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri si Evenimente

Mic dicţionar de isihasm

[2022-01-20]

de Sorin Ioniţe

În vacarmul societăţii de azi, isihia poate fi salvatoare de suflete. Am selectat câţiva termeni legaţi de această practică ortodoxă care, deşi poate fi percepută drept simplă şi accesibilă, este extrem de complexă şi de profundă.
1. Asceză
Proces de despătimire ce presupune sinergia sau conlucrarea a doi factori: cel dumnezeiesc şi cel omenesc. Potrivit învăţăturii ortodoxe, este imposibilă izbăvirea de păcat numai prin străduinţă omenească, fără Dumnezeu; omul degenerează în autonomie sau heteronomie şi este strivit între voinţa umană şi cea demonică. Asceza nu este doar tema sau subiectul activităţii umane, ci, în principal, ascultarea de harul lui Dumnezeu fructul sinergiei divino-umane. Omul oferă libertatea şi lucrarea, iar Dumnezeu, harul (vezi mai jos explicaţia termenului) şi iubirea.
2. Contemplaţie
Gândire profundă, meditaţie îndelungată la Dumnezeu Creatorul. Etimologic, provine din latinescul contemplatio, termen folosit pentru a traduce cuvântul grecesc theoria care înseamnă „viziune”, „vederea minţii”. Este una din treptele de cunoaştere şi ale urcuşului spiritual, plasată între practicarea virtuţilor, sau nepătimirea, şi vederea directă a lui Dumnezeu sau unirea nemijlocită cu El. Teologii consideră contemplaţia ca un principiu epistemologic, care face trecerea de la teologia afirmativă, catafatică, la teologia negativă, apofatică.
3. Epectază
Defineşte tensiunea profundă şi preocuparea constantă a credinciosului de înaintare continuă în cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu. Din grecescul epektasis = „întindere”, „urcuş”.
4. Experiere
Simţirea prezenţei dumnezeieşti nu doar pe cale teoretică, ci şi pe cale duhovnicească. Nu există teologie decuplată de manifestarea harului, prin acesta producându-se participarea omului la realitatea dumnezeiască cea de dincolo de posibilităţile umane de accedere. Dacă în sensul ştiinţei moderne afirmăm că omul experimentează, realizează experimente, adică produce manipulări ale fenomenelor descoperite în natură cu ajutorul unui aparat tehnic de investigare şi având ca scop dobândirea unor informaţii cât mai precise despre acestea, în mod teologic vorbim, mai curând de experienţă, respectiv de experiere, cele două exprimând gestul de împărtăşire a omului din realitatea pe care Dumnezeu, cu harul Său, i-o descoperă.
5. Har
Energia necreată a lui Dumnezeu ce izvorăşte din fiinţa duhovnicească a celor trei Ipostasuri, rămânând nedespărţită de El. Harul se oferă în primul rând prin Botez, apoi prin celelalte Sfinte Taine. Prezenţa şi lucrarea harului este condiţia mântuirii noastre, fiind oferit „după măsura darului lui Hristos” (Efes. 4:7), pentru că există o stare de har la care ne-a adus Mântuitorul Hristos, dar există şi posibilitatea înmulţirii acestui har în sensul dobândirii de „har peste har” (Ioan 1:16) ceea ce este o chemare spre sfinţenie, adică o „creştere în har” (2 Petru 3:18), pe linia dobândirii stării de îndumnezeire, sporind în virtuţi, pentru a deveni „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (2 Petru 1:4-8), sau a dobândirii harismelor (1 Cor. 12: 4-11).
6. Isihasm
Disciplină ascetică de origine monahală născută în secolele 4-5, între călugării pustiului sketic, care se osteneau să înainteze pe calea desăvârşirii spirituale a urcuşului neîntrerupt către Dumnezu – epectază. Etimologie: provine de la termenul grecesc isihia care înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Primii practicanţi au fost Macarie Egipteanul, Evagrie Ponticul, Diadoh al Foticeii şi Ioan Scărarul, întemeietorul propriu-zis al isihasmului. Isihasmul a devenit apoi un mod de trăire mistic-religios specific călugărilor atoniţi. Ei şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare invocarea continuă a numelui lui Iisus. Rugăciunea inimii, numită şi rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea pură, constă din repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Urmând învăţăturile Sf. Dionisie Areopagitul şi ale Sf. Simeon Noul Teolog, aceştia susţineau că printr-o contemplaţie continuă, exercitată mult timp, se poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeieşti chiar cu ochii trupeşti lumina taborică, lumina necreată.
7. Lumina necreată
Fenomen restrâns vederii omului comun, specific vederii lui Dumnezeu şi a lucrurilor Sale, realizat nu numai în simţuri, ci şi în afara lor. Experienţa taborică a Schimbării la Faţă a lui Hristos în faţa ucenicilor Săi este mărturia faptului că „slava” lui Dumnezeu este experiată de sfinţi în chip de „lumină”. Nu este vorba nicidecum de lumina naturală accesibilă simţurilor, ci de îmbrăţişarea omului din interior de către Taina neraţionalizabilă a prezenţei supraluminoase a dumnezeirii. Natura acestei lumini este necreată, ea fiind „prelungire” a lui Dumnezeu (Cel Necreat) către oameni. Exprimând teologic şi dogmatic tradiţia de rugăciune a misticii ortodoxe, Sf. Grigorie Palama afirmă posibilitatea experierii mistice a lui Dumnezeu prin energiile sale divine, necreate, care constituie lucrări şi exprimări dinamice ale prezenţei divine în creaţie.
8. Metanie
Metania (de la gr. metanoia – „schimbarea minţii”, „dincolo de minte”) este un gest ritual care însoţeşte rugăciunea, o îngenunchere şi o ridicare (alternate) însoţite de semnul crucii (închinare) şi de adâncă plecăciune până la pământ. Simbolic, metania, ca şi simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat şi ridicarea lui prin Iisus Hristos.
Metania (var. metanii, mătănii, metanier) se referă şi la acel şirag de mărgele folosit pentru numărarea rugăciunilor rostite sau la locul de debut al vieţii monahale a unui monah. Ex. „mănăstirea de metanie”.
9. Metanoia
Tradus în limba română prin cuvântul pocăinţă, termenul reprezintă un concept amplu teologic dezvoltat cu preponderenţă în teologia Părinţilor deşertului şi poate fi rezumată astfel: o transformare radicală, ontologică, a întregului mod de viaţă şi de gândire, reînnoirea duhului şi a simţurilor; respingerea faptelor şi a gândurilor inspirate de păcat; transfigurarea persoanei umane în Hristos. Din punct de vedere etimologic, cuvântul înseamnă „gând ulterior”, „răzgândire”, în sensul de „a-şi schimba intenţia”.
10. Nepsis
Tradus în română drept trezvie, termenul greces nepsis se referă la păzirea permanentă a minţii de ceea ce îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, la o stare de limpezime, de vioiciune, de agerime, curăţenie sufletească, neprihănire, cumpătare. Menţinerea stării de trezvie determină înmulţirea şi păstrarea harului lui Dumnezeu. Nepsis este şi numele generic al frăţiei care reuneşte mai multe asociaţii sau grupări ale tinerilor ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale.
11. Paisianism
Curent de înnoire spirituală în duh isihast, promovat în a doua jumătate a secolului al 18-lea în mănăstirile moldovene Dragomirna, Secu şi Neamţ, prin lucrarea călugărului de origine ucraineană Paisie Velicicovski (1722-1794). El a adus în viaţa de obşte a monahismului românesc practica rugăciunii lui Iisus şi a creat o şcoală ascetico-filocalică din care au rezultat numeroase traduceri în română şi slavonă ale scrierilor filocalice.
12. Palamism
Palamismul sau teologia palamită se referă la învăţăturile Sfântului Grigorie Palama (aprox. 1296-1359), ale cărui scrieri apără isihasmul împotriva atacurilor călugărului grec Varlaam din Calabria. El îi acuza pe isihaşti de superstiţii şi fals misticism şi susţinea că lumina taborică ar fi o lumină creată, nefiind identică cu Dumnezeu, ci mărginită şi vremelnică, asemenea oricărei creaturi, căci dacă va fi identică cu divinitatea ar fi veşnică, dar şi invizibilă. Disputa a luat proporţii şi a fost convocat un sinod (Constantinopol, 1341), care s-a pronunţat în favoarea isihasmului. Nemulţumit de rezultat, Varlaam a trecut la catolicism, criticând şi mai vehement isihasmul.
13. Pocăinţă
Vezi mai sus la metanoia.
14. Rugăciunea inimii
Rugăciunea inimii, numită şi rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea pură, constă din repetarea cuvintelor „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Pentru a ajunge la vederea luminii necreate, isihaştii, cu ochii deschişi trebuiau să concentreze în aşa măsură gândul la rugăciune încât privirea celui ce se roagă să nu mai înregistreze nimic din lumea materială înconjurătoare, ci doar lumina divină. Ţinuta din timpul acestei rugăciuni cerea ca bărbia să fie aplecată spre piept, iar privirea să se fixeze pe un punct al corpului, pe abdomen, timp în care se rostea neîncetat rugăciunea „Doamne Iisuse…” reţinându-se în acelaşi timp şi respiraţia. La început practicanţii acestei metode nu vedeau nimic, însă, prin exerciţiu, ajungeau să vadă o lumină pe care o socoteau dumnezeiască, fiind asemenea celei văzute de Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Domnului.
15. Trezvie
Vezi mai sus la nepsis.
Notă: Majoritatea informaţiilor sunt culese din Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, apărut la Editura Basilica în 2019.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1390, Ultimul acces: 2026-06-24 17:41:46

Timp total: 0.03s...

[]:1