© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.09s...
Interviu cu Papa Francisc despre tema paternităţii (II)[2022-01-14]Papa FranciscAnul special despre Sfântul Iosif s-a încheiat la 8 decembrie, dar atenţia şi iubirea Papei Francisc faţă de acest sfânt nu s-au încheiat şi chiar se dezvoltă ulterior cu catehezele pe care, din 17 noiembrie, le centrează pe figura patronului Bisericii Universale. Din partea noastră, „L’Osservatore Romano” a publicat o rubrică lunară, de-a lungul întregului an 2021 şi reluată şi de site-ul Vatican News, despre Patris corde, dedicând fiecare număr unui capitol din scrisoarea apostolică despre Sfântul Iosif. Această rubrică, în care s-a vorbit despre taţi dar şi despre copii şi despre mame în dialog ideal cu soţul Mariei, a trezit în noi dorinţa de a putea discuta cu Papa despre tema paternităţii în cele mai diferite faţete, provocări şi complexităţi ale sale. A rezultat acest interviu – din care vă oferim acum a doua parte – în care Papa Francisc răspunde la întrebările noastre arătând toată iubirea sa faţă de familie, apropierea sa faţă de cei care experimentează suferinţa şi îmbrăţişarea Bisericii faţă de taţii şi mamele care astăzi trebuie să înfrunte mii de dificultăţi pentru a da un viitor copiilor lor. – Dumneavoastră aţi denunţat de mai multe ori că astăzi paternitatea este în criză. Ce se poate face, ce poate face Biserica pentru a reda forţă relaţiei tată-copil, fundamentală pentru societate? – Când ne gândim la Biserică o gândim mereu ca Mamă, şi acest nu este desigur ceva greşit. Şi eu în aceşti ani am încercat să insist mult asupra acestei perspective pentru că modul de a exercita maternitatea Bisericii este milostivirea, adică este acea iubire care generează şi regenerează viaţa. Iertarea, reconcilierea, nu sunt oare un mod prin care noi suntem repuşi pe picioare? Nu este un mod cu care noi primim din nou viaţa pentru ca să primim o altă posibilitate? Nu poate exista o Biserică a lui Isus Cristos decât prin milostivire! Dar cred că ar trebui să avem curajul de a spune că Biserica n-ar trebui să fie numai maternă ci şi paternă. Adică este chemată să exercite o slujire paternă nu paternalistă. Şi atunci când spun că Biserica trebuie să recupereze acest aspect patern mă refer tocmai la capacitatea în întregime paternă de a-i pune pe copii în condiţia de a-şi lua propriile responsabilităţi, de a exercita propria libertate, de a face alegeri. Dacă pe de o parte milostivirea ne însănătoşeşte, ne vindecă, ne mângâie, ne încurajează, pe de altă parte iubirea lui Dumnezeu nu se limitează pur şi simplu să ierte, să vindece, ci iubirea lui Dumnezeu ne determină să luăm decizii, să înaintăm în larg. – Uneori frica, şi mai mult în acest timp de pandemie, pare să paralizeze acest elan… Da, această perioadă istorică este o perioadă marcată de incapacitatea de a lua decizii mari în propria viaţă. Tinerilor noştri foarte des le este frică să decidă, să aleagă, să intre în joc. O Biserică este Biserică nu numai atunci când spune da sau nu, ci mai ales atunci când încurajează şi face posibile marile alegeri. Şi fiecare alegere are mereu consecinţe şi riscuri, dar uneori de frica de consecinţe şi de riscuri rămânem paralizaţi şi nu reuşim să facem nimic şi să alegem ceva. Un adevărat tată nu-ţi spune că totul va fi bine ci că şi dacă te vei afla în situaţia în care lucrurile nu vor merge bine tu vei putea înfrunta şi trăi cu demnitate şi acele momente, chiar şi acele eşecuri. O persoană matură se recunoaşte nu în victorii, ci în modul cu care ştie să trăiască un eşec. Tocmai în experienţa căderii şi a slăbiciunii se recunoaşte caracterul unei persoane. – Pentru dumneavoastră este foarte importantă paternitatea spirituală. Preoţii cum pot să fie părinţi? – Spuneam înainte că paternitatea nu este un lucru sigur, nimeni nu se naşte tată, maxim devine tată. La fel, un preot nu se naşte deja părinte, ci trebuie să înveţe să fie puţin câte puţin, pornind înainte de toate de la recunoaşterea că este fiu al lui Dumnezeu, dar după aceea şi fiu al Bisericii. Şi Biserica nu este un concept abstract, este mereu faţa cuiva, o situaţie concretă, ceva căruia noi putem să-i dăm un nume foarte precis. Credinţa noastră am primit-o mereu prin relaţia cu cineva. Credinţa creştină nu este ceva ce poate fi învăţat din cărţi sau din simplele raţionamente, în schimb este mereu un pasaj existenţial care trece prin relaţii. Astfel experienţa noastră de credinţă se naşte mereu din mărturia cuiva. Aşadar, trebuie să ne întrebăm în ce mod trăim recunoştinţa faţă de aceste persoane, şi mai ales dacă păstrăm acea capacitate critică de a şti şi să distingem în schimb ceva rău ce a putut să treacă prin ele. Viaţa spirituală nu este diferită de viaţa umană. Dacă un tată bun, omeneşte vorbind, este bun pentru că îl ajută pe copil să devină el însuşi, făcând posibilă libertatea sa şi determinându-l la marile decizii, la fel un bun părinte spiritual este bun nu atunci când înlocuieşte conştiinţa persoanelor care se încredinţează lui, nu atunci când răspunde la întrebările pe care aceste persoane le poartă în inimă, nu atunci când stăpâneşte asupra vieţii celui care îi este încredinţat, ci atunci când în manieră discretă şi în acelaşi timp fermă reuşeşte să indice drumul, să furnizeze chei de lectură diferite, să ajute în discernământ. – Ce este mai urgent astăzi pentru a da forţă acestei dimensiuni spirituale a paternităţii? – Paternitatea spirituală este foarte des un dar care se naşte mai ales din experienţă. Un părinte spiritual poate împărtăşi nu atât competenţele sale teoretice, cât mai ales experienţa sa personală. Numai aşa poate fi util unui fiu. Se simte o mare urgenţă, în acest moment istoric, de relaţii semnificative pe care le-am putea defini de paternitate spirituală, dar – permiteţi-mi să spun – şi de maternitate spirituală, pentru că acest rol de însoţire nu este o prerogativă masculină sau numai a preoţilor. Există atâtea călugăriţe dedicate, atâtea consacrate, dar şi atâţia laici şi atâtea laice care au un aşa bagaj de experienţă încât îl pot împărtăşi cu alte persoane. În acest sens, raportul spiritual este una dintre relaţiile pe care trebuie să le redescoperim cu mai multă forţă în acest moment istoric, fără a-l confunda niciodată cu alte parcursuri de natură psihologică sau terapeutică. – Printre consecinţele dramatice ale Covid este şi pierderea locului de muncă de către mulţi taţi. Ce simţiţi să spuneţi acestor taţi aflaţi în dificultate? – Simt foarte aproape drama acelor familii, a acelor taţi şi a acelor mame care trăiesc o dificultate deosebită, agravată mai ales din cauza pandemiei. Cred că nu este o suferinţă uşoară de înfruntat aceea de a nu reuşi să dai propriilor copii pâinea şi de a simţi asupra ta responsabilitatea pentru viaţa altora. În acest sens rugăciunea mea, apropierea mea, dar şi tot sprijinul Bisericii este pentru aceste persoane, pentru aceştia din urmă. Dar mă gândesc şi la atâţia taţi, la atâtea mame, la atâtea familii care fug de războaie, care sunt respinse la graniţele Europei şi nu numai şi care trăiesc situaţii de durere, de nedreptate şi pe care nimeni nu le ia în serios sau le ignoră în mod voit. Aş vrea să spun acestor taţi, acestor mame, că pentru mine sunt nişte eroi pentru că găsesc în ei curajul celui care îşi riscă propria viaţă din iubire faţă de copiii săi, din iubire faţă de familia sa. Şi Maria şi Iosif au experimentat acest exil, această încercare, trebuind să fugă într-o ţară străină din cauza violenţei şi a puterii lui Irod. Această suferinţă a lor îi face mai aproape tocmai de aceşti fraţi care astăzi suferă aceleaşi încercări. Aceşti taţi să se adreseze cu încredere Sfântului Iosif ştiind că el însuşi ca tată a trăit aceeaşi experienţă, aceeaşi nedreptate. Şi lor tuturor şi familiilor lor aş vrea să le spun să nu se simtă singuri! Papa îşi aminteşte de ei mereu şi pe cât posibil va continua să le dea glas şi să nu îi uite. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro) Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 806, Ultimul acces: 2026-06-24 18:25:43
|
Timp total: 0.09s...
[]:1
