Recunoasterea autocefaliei BOR: Pr. Mihail Sasaujan explica reusita tratativelor diplomatice din 1885

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,39s...

Ştiri şi Evenimente

Recunoaşterea autocefaliei BOR: Pr. Mihail Săsăujan explică reuşita tratativelor diplomatice din 1885

[2021-04-25]

de Sorin Ioniţe

Recunoaşterea canonică a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică, la 25 aprilie 1885, constituie un eveniment semnificativ pentru istoria vieţii bisericeşti şi de stat din Regatul României, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi pentru relaţiile inter-ortodoxe în genere.
„În pofida faptului că Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, emis la Bucureşti, în data de 3 decembrie 1864, de către principele Alexandru Ioan Cuza, menţiona independenţa Bisericii Ortodoxe Române de sub orice altă chiriarhie străină, recunoaşterea oficială a acesteia din partea Patriarhiei Ecumenice a venit abia după 20 de ani, în luna aprilie 1885”, a afirmat părintele profesor Mihail Săsăujan
Tomosul patriarhal semnat în anul 1885, de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice cuprindea următoarele idei esenţiale:
unitatea Bisericii lui Hristos dar şi posibilitatea modificării „afacerilor de administraţie eclesiastică şi de ordine a demnităţilor” în cadrul Bisericilor locale, „în vedere cu poziţiunea ţărilor”.
acordarea binecuvântării şi recunoaşterea Bisericii Regatului României ca „neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având de preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Cinstitul mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu – omul, care este singura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întîiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”.
proclamarea Sf. Sinod al Bisericii Române, ca „bucurându-se de toate prerogativele şi de toate drepturile chiriarhiceşti inerente unei Biserici autocefale”.
datoria acestuia de a pomeni în „sfintele sale diptice, după tradiţiunea veche a sfinţilor şi purtătorilor de Dumnezeu părinţi”, pe patriarhul ecumenic.
datoria Bisericii Ortodoxe Române de a se consulta cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale „în toate problemele importante canonice şi dogmatice, care au trebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, după sfântul obicei al părinţilor, păstrat de la început”, şi
datoria preşedintelui Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a trimite gramata sinodală, la instalarea sa, celorlalte Biserici autocefale, acestea având aceeaşi datorie.
La aceeaşi dată, Patriarhia Ecumenică trimitea o enciclică, Patriarhiilor Ierusalimului şi Alexandriei şi Bisericilor Ciprului, Rusiei, Greciei, Serbiei şi Carloviţului, informându-le despre recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române şi cerându-le să recunoască frăţeşte Biserica Ortodoxă Română ca autocefală şi de sine administrată în toate. Cu privire la Patriarhia Antiohiei, trimiterea enciclicei a fost amânată, deoarece scaunul ei era vacant la acea vreme.
Tratativele diplomatice
„Parcurgerea corespondenţei diplomatice cu caracter oficial şi confidenţial identificată în Arhiva Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al României este foarte importantă, deoarece dezvăluie gândirea politică – bisericească specifică pentru relaţia Stat – Biserică şi invită la o înţelegere mai adecvată a atitudinii Patriarhiei Ecumenice faţă de acţiunile de stat şi bisericeşti din România şi a raportării instituţiilor decizionale la principiile teritorial şi etnic specifice autonomiei şi autocefaliei bisericeşti în genere”, arată părintele Mihail Săsăujan.
„Secretul tratativelor diplomatice purtate între guvernul României, prin reprezentanţii diplomatici români din Constantinopol, şi Patriarhia Ecumenică, pentru obţinerea recunoaşterii canonice a autocefaliei bisericeşti, a avut efectul unei „lovituri de teatru”, la Constantinopol”, spune Părintele Profesor, citând o adresă din anul 1885, a ministrului plenipotenţiar din Constantinopol, G. M. Ghika către ministrul român de externe, Ion Câmpineanu.
„Reuşita acestor tratative a fost apreciată pozitiv în cercul diplomaţilor din capitala Imperiului Otoman, mai puţin din partea Ambasadei Rusiei. Puterea de stat repurta, desigur, o victorie pe plan politico-bisericesc, care îi întărea poziţia în stat, dar care o şi responsabiliza în gândirea şi construirea, pe mai departe, a proiectului generos de consolidare a României moderne, ce implica şi o Biserică ortodoxă naţională puternică şi unită pentru societatea românească”, a declarat pentru Basilica.ro profesorul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
„Guvernul liberal, condus de I. C. Brătianu, a fost interesat în modul cel mai direct de iniţiativa Patriarhiei Ecumenice, de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”.
„Răspunsul pozitiv la propunerea patriarhului Ioachim IV, venea pe fondul interesului întreţinerii de relaţii internaţionale cordiale şi pe fondul interesului pentru reglementarea relaţiilor Bisericii Române cu Patriarhia Ecumenică, prin care Biserica Română să primească un statut oficial canonic recunoscut şi de celelalte Biserici ortodoxe autocefale”.
„Desigur, din punct de vedere politic, independenţa politică de stat reclama, în mod implicit şi logic necesar, şi independenţa bisericească”, a explicat părintele, semnalând că Ministrul D. A. Sturdza, ministru al Afacerilor Externe (1 august 1882 – 1 februarie 1885) şi apoi ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice (2 februarie 1885 – 1 martie 1888), a avut un rol esenţial în coordonarea tratativelor menţionate.
Au fost şi opozanţi români
El a amintit că în acel timp au existat şi opozanţi politici români conservatori care au adus în cadrul dezbaterilor Senatului, argumente împotriva tratativelor diplomatice ale Guvernului Român cu Patriarhia din Constantinopol.
Din punctul lor de vedere, „recunoaşterea” autocefaliei Bisericii Române constituia o încălcare a principiilor fundamentale ale Constituţiei României, cărora nu li s-au recunoscut puterea, cerând consacrarea de la o autoritate străină. Sinodul care reprezenta în stat, Biserica, fiind creat prin lege – „suveranitatea noastră naţională”, nu mai avea nevoie, în gândirea acestora, de recunoaşterea patriarhului din Constantinopol.
Ierarhia română a avut o atitudine fermă
Pe tot parcursul acestui timp, ierarhii români ortodocşi din cadrul Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au susţinut legitimitatea şi necesitatea tratativelor diplomatice purtate pentru recunoaşterea autocefaliei bisericeşti printr-un act canonic din partea Patriarhiei Eumenice.
„În cadrul dezbaterilor pe această temă, în cadrul Senatului României, episcopul Romanului, Melchisedec Ştefănescu, aducea complimentul său profund Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ‹care a făcut acest mare bine Ortodoxiei în general şi Bisericii Române în parte›, contestând punctul de vedere al opozanţilor politici”, spune Pr. Mihail Săsăujan.
Episcopul Melchisedec a arătat „că întregul efort diplomatic venea în întâmpinarea stabilirii unei relaţii canonice corecte cu Patriarhia Ecumenică, existând, în mod real, interesul pentru unitatea dogmatică şi canonică cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale şi nu izolarea Bisericii române”, explică părintele profesor.
„În cadrul discuţiilor pe marginea textelor autocefaliei, ierarhia ortodoxă română a avut o atitudine fermă, urmărind ca interesele ei directe să poată primi o rezolvare favorabilă”, a subliniat Pr. Săsăujan. Acesta a menţionat faptul că în cadrul lucrărilor Sf. Sinod, din primăvara anului 1885, ierarhii români au apreciat rezultatele obţinute la masa tratativelor diplomatice, menţionând poziţia Mitropolitului Moldovei, Iosif Naniescu, care îşi exprima bucuria recunoaşterii formale şi canonice a autocefaliei bisericeşti „cu toate că Biserica noastră era autocefală de fapt încă de mult, dar se găseau guri rele care voiau să zică împotrivă”.
El a mai semnalat că „din motive politice – bisericeşti, Patriarhia Ecumenică a recunoscut, canonic, deplina independenţă a Bisericii Române, câştigând, pe această cale, şi un partener în proiectul solidarizării şi unităţii Ortodoxiei în spaţiul sud-est european”.
Independenţa bisericească internă
„Începea o perioadă, care se anunţa importantă pentru întărirea Bisericii Ortodoxe Române, pentru rolul pe care-l va juca, pe mai departe, în viaţa credincioşilor români ortodocşi şi a societăţii româneşti, umbrită, însă, în ultimul sfert de veac XIX, de interesele politicianiste, care au avut o influenţă negativă asupra autonomiei interne bisericeşti”.
„Puterea de stat, care a acţionat pentru obţinerea independenţei bisericeşti externe, nu a respectat, în aceeaşi măsură, şi independenţa bisericească internă”, a precizat părintele profesor.
„Biserica Ortodoxă Română din vechiul regat, rămânea, pe mai departe, o instituţie naţională de stat, care funcţiona pe baza legilor de stat bisericeşti. Procesul de unificare bisericească, înregistrat în prima jumătate a secolului al XX-lea, în contextul unificării de stat, după 1 Decembrie 1918, a adus modificări substanţiale în gândirea statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, autonomiei interne bisericeşti acordându-i-se o atenţie sporită”.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 600, Ultimul acces: 2026-04-21 22:53:20

Timp total: 0,39s...

[]:1