Factobox: Schitul Prodromu, ctitorie românească. Alte contribuţii româneşti în Sf. Munte Athos şi semnificaţia lor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Factobox: Schitul Prodromu, ctitorie românească. Alte contribuţii româneşti în Sf. Munte Athos şi semnificaţia lor

[2021-02-25]

de Ştefana Totorcea

Partea de răsărit a Muntelui Athos, în care se găseşte Schitul Prodromu, este o zonă foarte liniştită şi bogată în peşteri, preferată de sihaştrii români din vechime. Prezentăm o istorie a aşezământului românesc din Sfântul Munte şi câteva repere despre susţinerea acestor sfinte locaşuri de către Ţările Române şi statul român modern.
Locaţie
Schitul Prodromu este situat pe teritoriul Marii Lavre şi poate concura ca dimensiuni cu orice altă mănăstire athonită.
Istorie
1337: Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, care vieţuia mai sus de Marea Lavră, pe dealul ce se numeşte Palama, a avut o vedenie noaptea:
„Ieşind din chilie şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi, care tămâiau împrejur, cântând şi închinându-se Împărătesei a toate.”
Sfântul Grigorie i-a spus că aceasta înseamnă că acolo urma să fie construit un sfânt locaş. Pe acel loc se află astăzi Schitul Românesc Prodromu.
1660: Monahul Filotei cere voie în scris Marii Lavre pentru a înnoi un locaş deja existent la Vigla. După el, alt monah român, Macarie, a construit o casă acolo.
1754: Schitul a fost reparat de Iosif din Hios, care i-a dat actualul hram. În peşterile de aici se nevoiau vreo zece sihaştri din Ţările Române, care şi-au construit câteva colibe şi o mică biserică de piatră având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”.
La începutul secolului al XIX-lea, aşezământul se numea Chilia Sfântului Ioan Botezătorul, Chilia Românească de la Vigla Ianicopoli sau, mai apoi, Chilia Prodromu (a Înaintemergătorului).
1810-1816: Chilia Ianacopulo a fost cumpărată de duhovnicul moldovean Iustin, care a trăit acolo cu ucenicii Grigorie şi Patapie.
Iustin a mers în Moldova cu gândul de a transforma chilia în schit şi i-a spus aceasta Mitropolitului Veniamin Costachi. Ucenicul duhovnicului Iustin, Patapie, a dus mai departe ideea, insistând pe lângă mitropolit.
1820: Mitropolitului Veniamin Costachi a scris Marii Lavre cerând permisiunea de a transforma chilia în schit. Aprobarea a venit în iunie 1820.
26 aprilie 1866: Ministrul Cultelor, C.A. Rosetti, a desemnat pe arhiereul Isaia Vicol de Diocleea, egumen la Mănăstirea Golia din Iaşi, să sfinţească biserica nou construită a schitului.
21 mai 1866: A avut loc târnosirea, data fiind aprobată de Patriarhul Ecumenic Sofronie al III-lea. Apoi, ieroschimonahul Nifon, ctitorul schitului, a adunat acolo în jurul său până la 60 de călugări athoniţi.
Imaginea Schitului Prodromu în timpul Cuviosului Nifon. În sud, complexul zidit de Cuv. Iustin Vlahul, când Mănăstirea Marea Lavră a aprobat transformarea Chiliei Prodromu în Schit. Foto credit: Prodromu-Athos.ro
19 iunie 1871: Domnitorul Carol I al României recunoştea Schitul Prodromu drept „comunitate românească”.
martie 1876: Cu aprobarea Patriarhului Ioachim al III-lea, în urma deciziei Domnului Carol I, pe sigiliul schitului, cuvintele „Pecetea schitului moldovenesc” sunt înlocuite cu expresia „Sigiliul chinoviului românesc”.
De atunci, schitul îşi continuă existenţa neîntrerupt. În jurul lui se găsesc numeroase alte schituri, colibe şi chilii ale monahilor români. Intensitatea prezenţei lor indică faptul că ea a fost continuă, începând din secolul al XIV-lea şi a devenit stabilă din secolul al XIX-lea.
În prezent, la schit sunt 50 de călugări români, avându-l egumen pe Arhimandritul Atanasie (Floroiu). Acesta îi urmează Arhimandritului Petroniu Tănase.
Biserica mare a Schitului Prodromu. Foto credit: Prodromu-Athos.ro
Odoare
Cel mai de preţ odor al Schitului Prodromu este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromiţa”, al cărei hram se serbează pe 12 iulie.
Icoana este pictată de iconarul român Iordache Nicolau din Iaşi, care însă nu reuşea să zugrăvească şi chipurile.
Maica Domnului Prodromiţa. Foto: Pinterest
După multă rugăciune, chipurile Maicii Domnului şi Pruncului Iisus au fost zugrăvite în mod minunat, peste noapte, în timp ce iconarul se odihnea. Imediat icoana a început să facă minuni.
La Schitul Prodromu se mai află şi alte icoane făcătoare de minuni. Icoana Maicii Domnului „Apărătoarea de foc” a scăpat de multe ori schitul de incendiu. În fiecare an se face agheasmă şi procesiune cu această sfântă icoană.
În vistieria schitului se mai află icoana Maicii Domnului „Înainte Vestitoarea” şi icoana Maicii Domnului „Ctitoriţa”.
În vechiul Paraclis al schitului se găsesc icoana Sfintei Treimi şi icoana Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în argint în 1853 de Grigorie Al. Ghica, domnitorul Moldovei.
O minune a Sfântului Ioan Botezătorul
Un important odor este şi icoana în care Sf. Ioan Botezătorul apare deosebit de sever şi încruntat. În 1821, când a început revoluţia de eliberare a grecilor de sub dominaţia turcă, turcii au venit cu multă armată în Sfântul Munte, ca să jefuiască.
Icoana Sf. Ioan Botezătorul. Foto credit: Doxologia.ro
La Chilia Prodromu, s-au repezit să fure icoana Sfântului Ioan Botezătorul, care s-a încruntat la ei. Cuprinşi de frică, au tras cu pistoalele în icoană, dar gloanţele s-au întors şi i-au lovit tot pe ei, făcându-i să fugă, renunţând la jaf.
Schitul Prodromu are moaşte de la Sfinţii Ierarhi Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul şi Modest, Patriarhul Ierusalimului, de la Sfântul Apostol Matei, Sfânta Mare Muceniţă Varvara, Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Mucenic Trifon, Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian şi Cuviosul Antipa de la Calapodeşti.
Semnificaţia şi importanţa prezenţei româneşti în Sf. Munte
Pe lângă importanţa duhovnicească de a avea rugători români în Muntele Maicii Domnului, există şi o importanţă istorică a prezenţei româneşti în Sfântul Munte. Domnitorii Ţărilor Române şi-au asumat rolul de protectori ai Ortodoxiei răsăritene după ce Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci.
Din cartea „Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare, publicat la Editura Basilica în 2016, aflăm că, după Căderea Constantinopolului (1453), „domnii români şi-au asumat responsabilitatea continuării tradiţiei bizantine, ei înşişi considerându-se urmaşi ai bazileilor bizantini”.
Ajutoarele lor au curs spre Sfântul Munte timp de cinci secole nu doar pentru a fi pomeniţi în veşnicie, ci şi ca un act politic de afirmare şi consolidare a europenităţii creştine.
„Acest patronaj tradiţional nu era decât un atribut al suveranităţii de concepţie imperială bizantină care a fost moştenită şi care a primit formă autohtonă prin domnitorii moldovalahi”, se explică în volumul citat.
„Politica pe care o vor continua va fi una de protecţie faţă de toate locurile sfinte din Răsărit. Bizanţul istoric dispăruse, dar locul lui fusese luat de un Bizanţ ideal, care va dura prin instituţii, prin artă, prin arhitectură.
Era un Bizanţ perpetuat prin structurile Muntelui Athos şi ale Patriarhiei Ecumenice. Tocmai de aceea domnii români îşi vor îndrepta atenţia către Athos şi către Patriarhia Ecumenică, precum şi către celelalte Patriarhii răsăritene, pe care le vedeau drept instituţii care conservau prin excelenţă tradiţia bizantină.
De aceea, ajutoarele către Athos ale domnilor români nu erau doar un act de evlavie, ci deveneau şi unul de semnificaţie politică.
Acesta este contextul în care, după căderea Constantinopolului, în Ţările Române îşi găsesc refugiu mulţi dintre învăţaţii bizantini, dar şi călugări de la Muntele Athos, pentru a se pune sub adăpostul domnilor români.”
Domnitorii români şi-au câştigat această calitate de protectori ai Bisericilor Ortodoxe cucerindu-şi prin luptă un statut de autonomie faţă de Imperiul Otoman, care a ameninţat secole în şir Europa.
Prezenţa românească în Sfântul Munte s-a făcut simţită şi prin contribuţia lor la patrimoniul cultural mondial. Mulţime de manuscrise româneşti îmbogăţesc azi muzeele athonite, inclusiv biblioteca Mănăstirii Prodromu, cu monumente de cultură scrisă românească.
Contribuţii româneşti la alte lavre athonite
Sfântul Domnitor Neagoe Basarab a contribuit substanţial la toate mănăstirile. Este ctitorul principal al Mănăstirii Dionisiu, iar chivotul donat acesteia pentru moaştele Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, este cel mai de preţ obiect din Sfântul Munte.
Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare a rezidit din temelii mănăstirile Zografu şi Grigoriu. A făcut turnul de apărare şi arsanaua (portul) de la Mănăstirea Vatopedu. La Mănăstirea Constamonitu a făcut portul şi un drum pietruit de cinci kilometri care se păstrează şi azi. La Mănăstirea Sfântul Pavel a zidit un aghiasmatar, a renovat biserica şi a construit un apeduct. În total, a sprijinit opt mănăstiri athonite şi biserica din Careia, „capitala” Sfântului Munte, unde se află sediul Chinotitei, forul decizional al comunităţii aghiorite.
Alexandru Lăpuşneanu, Domnitorul Moldovei, a refăcut în întregime Mănăstirea Dochiaru: trapeza, biserica mare, turnul de apărare, zidul de incintă şi o parte din chilii. Şeful lucrărilor a fost Mitropolitul Teofan al II-lea al Moldovei, care a renunţat la arhierie pentru a deveni schimonah la Athos. Acesta este înmormântat în pridvorul bisericii pe care a înnoit-o (1598).
Doamna Ruxandra, soţia domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, a donat Mănăstirii Dochiaru cea mai mare sumă oferită vreodată de români pentru Sfântul Munte: 165.000 aspri de argint. Tot ea a plătit, în 1570, birul datorat Înaltei Porţi de tot Sfântul Munte.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 699, Ultimul acces: 2026-09-21 11:26:16

Timp total: 0.06s...

[]:1