Ioan-Aurel Pop reclamă atacurile împotriva credinţei. Nu a fost aşa mereu: Geneza naţională şi credinţa creştină

Acasa > Stiri > Arhiva Stiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri si Evenimente

Ioan-Aurel Pop reclamă atacurile împotriva credinţei. Nu a fost aşa mereu: Geneza naţională şi credinţa creştină

[2020-12-14]

de Sorin Ioniţe

Într-un text transmis Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, Acad. Ioan Aurel Pop constată cu tristeţe atitudini generalizate împotriva credinţei.
Preşedintele Academiei Române reclamă că asocierea României şi a naţiunii creştine îi irită pe mulţi contemporani, îi supără pe cei „deştepţi”. El spune că unii „toboşari ai vremurilor noi” vor neapărat o lume următoare atee, necreştină, automatizată şi robotizată.
„Mai văd că unii dintre criticii credinţei şi ai bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi ‹progresistă› şi să ne cioplească pe toţi după chipul şi asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe şi istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranţă, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989?”.
„Din fericire, nu a fost aşa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această ţară, liderii nu se purtau cu mănuşi, ci se veştejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni şi astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică şi chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru ţară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînţeles: ‹să nu hulim cele sfinte›”, iar între acestea se aflau credinţa, ţara, naţiunea”.
Academicianul spune că el a asociat mereu credinţa (şi Biserica noastră) cu naţiunea şi cu Ţara Românească din raţiuni mai ales istorice.
Textul integral semnat de Ioan-Aurel Pop:
Geneza naţională şi credinţa creştină
Am văzut, cu tristeţe, în ultima vreme, că asocierea României şi a naţiunii române cu credinţa creştină îi irită pe mulţi contemporani, îi supără pe cei „deştepţi” ori pe cei care se cred mai „deştepţi” decât alţii. Am pus cuvântul „deştepţi” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar şi primar, acela de „treji” sau „treziţi” din „somnul cel de moarte”. „Treziţii” îi consideră pe mai toţi românii cufundaţi în acel „somn”. Însă „deştepţi” sau „treziţi” se consideră pe sine mulţi dintre frustraţi, mulţi dintre cei autosuficienţi, fiindcă sunt iritaţi de mesajele care nu le convin.
Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poţi să fii „deştept” în spaţiul public fără cultură, fără cunoaştere, fără învăţătură.
Eu am asociat credinţa (şi Biserica noastră) cu naţiunea şi cu Ţara Românească din raţiuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea şi fac această meserie de mulţi ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creştine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii şi-au văzut de necazurile şi de bucuriile lor, de viaţa lor simplă, împărţită, în cea mai mare parte, între muncă şi odihnă, între luptă şi tihnă.
Secole la rând, grija de căpetenie a majorităţii oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de vieţuire şi, adesea, de supravieţuire fizică. Oamenii cu trai decent şi îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 şi 5% din toată populaţia. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăţilor curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediţii apărute în franceză, dar şi în alte limbi).
Inchiziţia din Occident – fără relevanţă în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente şi mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credinţele şi Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desfiinţate prin lege), în care educaţia religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfinţiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.
După evenimentele din decembrie 1989, aceste oprelişti absurde au fost abolite şi majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credinţă ale cetăţenilor ar fi de domeniul trecutului. Fireşte, au existat şi există oameni care nu sunt religioşi şi chiar unii care luptă contra credinţelor şi instituţiilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresişti”, marxişti ori neomarxişti etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toţi (aceasta este esenţa democraţiei), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credinţă şi de conştiinţă a altora şi nu se îngrădeşte manifestarea credinţei celorlalţi.
Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii şi exclusiviste. O societate liberă trăieşte şi îşi manifestă libertatea şi prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizaţie şi de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverşunări şi ameninţări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertăţii de credinţă şi de conştiinţă, unii o neagă în numele „progresului”.
Noi nu ştim cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creştin, prin tăria credinţei şi prin forţa Bisericii. Recent, această afirmaţie a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboşari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreştină, automatizată şi robotizată. Aceştia ar prefera să scoatem orice referinţă religioasă din vieţile noastre şi chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Naţional, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”. Ca urmare, unii dintre aceştia au pornit polemici fără de principii, pline de umori şi de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranţă cruntă şi o incultură crasă.
Din fericire, nu a fost aşa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această ţară, liderii nu se purtau cu mănuşi, ci se veştejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni şi astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică şi chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru ţară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînţeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credinţa, ţara, naţiunea.
Nu dau decât un exemplu şi nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut şi se repede uşor la invective – ci din viaţa noastră bisericească, greu încercată şi ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres naţional românesc, dincolo de orice diferenţă confesională), trecând prin actul fundamental al naţiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) şi semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) şi Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluţia de la 1848-1849 (Marea Adunare Naţională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Şaguna, ortodox şi Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mişcarea Memorandistă (1881-1894) şi ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal şi ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii şi ierarhii celor două Biserici româneşti din Ardeal, ca şi liderii laici de ambele confesiuni – deşi nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate şi chiar conflicte – au fost împreună, uniţi în asumarea rolurilor de lideri ai naţiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credinţă, la patrie şi la naţiune.
Astăzi, crezându-ne atoateştiutori, nu mai respectăm principii, valori şi nici virtuţi. Şi, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut şi nici pentru profesioniştii trecutului. Imnul Naţional exprimă un mare adevăr: cel puţin până la 1848 şi cu precădere în provinciile aflate sub dominaţie străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toţi românii de atunci), mişcarea de emancipare naţională a fost condusă de preoţi, de „preoţi cu crucea-n frunte”.
De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul şi populaţia României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „naţiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), saşii şi secuii. Liderii politici şi religioşi ai românilor au fost, de atunci şi până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocşi şi, după 1700, ortodocşi şi greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.
Ambele Biserici româneşti din Ardeal au acelaşi rit, pornesc din aceeaşi rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocşi. Mulţi, contemporani, animaţi de valorile şi realităţile prezentului, au mari dificultăţi în înţelegerea şi acceptarea acestei realităţi. Neînţelegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputinţa de a concepe că separarea oficială dintre laic şi religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituţionalismul modern. Pentru oamenii medievali, ataşamentul neţărmurit faţă de credinţă şi faţă de Biserică era un comandament de viaţă, iar viaţa de atunci nu se putea concepe în afara credinţei şi a Bisericii.
Laicul şi religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit şi formau însăşi viaţa de odinioară. Separarea conştientizată dintre laic (mirean) şi religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituţională dintre stat şi Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puţine, câte au reuşit să obţină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.
De exemplu, după căderea şi moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” şi a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud şi est de Carpaţi, pentru că „Tiranul” şi „Valahul” (adică Mihai Viteazul) îşi pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoţilor săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie şi ele nu se pot şterge pentru că nu convin unor contemporani ai noştri.
Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea şi interpretarea a mii de surse, de către mai mulţi istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române (apărută în mai multe ediţii, din 1948 încoace). Autorul, de formaţie materialistă interbelică şi nu contrafăcută sub influenţa comuniştilor (de altminteri, David Prodan şi-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistenţa intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată şi în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale şi moderne, până la 1848, preoţii. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) şi a înţeles de îndată secretul supravieţuirii acestor români obidiţi. Înţelegerea se vede din titlul cărţii sale apărute în 1902, intitulate Sate şi preoţi în Ardeal.
După cercetări minuţioase, studiind viaţa românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoţii au salvat naţionalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoţilor şi învăţătorilor din românimea de peste munţi, celor prin cari se păstrează neamul în aşteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericeşti în istorie decât aceste vorbe cu putere se maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoţii erau şi învăţători la şcolile noastre, ţinute nu de statul cel străin (străin de nevoile şi de durerile noastre), ci de Biserică şi de comunitate.
Când poetul Andrei Mureşanu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în faţa ochilor imaginea românilor conduşi de liderii lor spirituali şi pământeşti – preoţii cu crucile lor pe piept, în inimi şi în mâini – în drum spre Blaj, organizaţi în cete ordonate şi disciplinate. Andrei Mureşanu a văzut cum, cu respect şi smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreşedinţii Adunării Naţionale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea şi nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoţii cu crucea-n frunte”.
Aşa s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie şi istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „aşa cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiştii cinstiţi au dreptul să-l reconstituie numai „aşa cum a fost” şi nu să-l „recondiţioneze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plăţii în arginţi, ori după gustul unora. Văd şi eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază şi condamnă credinţa creştină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă şi să-i facă pe toţi oamenii de altă credinţă decât cea pe care o au, sau atei, sau nihilişti, sau neomarxişti.
Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanţi, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler şi până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proşti, căci lipsa de inteligenţă înseamnă, în limbaj popular, prostie.
Mai văd că unii dintre criticii credinţei şi ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” şi să ne cioplească pe toţi după chipul şi asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe şi istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranţă, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului şi pentru modificarea trecutului, în acord cu voinţa unor grupuri marginale şi animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâţia intelectuali de-ai noştri creştini ortodocşi, greco-catolici şi de alte confesiuni?
Nu numai în Evul Mediu ci şi în Epoca Modernă, românii au fost conduşi de preoţi, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însufleţit mesele îmbrăţişându-şi „fratele” şi spunând: „Pe cum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”.
Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greşit sau nu greşesc, dar avem elementara obligaţie morală de respect pentru adevăr şi pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune şi rele, ca să ajungem să trăim cu toţii într-o ţară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greşelile şi nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnaţi” la cumpătare şi echilibru.
Judecăţile şi prejudecăţile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme şi să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertăţii celorlalţi, ci înseamnă înţelegere, acceptare, bunăvoinţă, iubire şi bunătate.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 722, Ultimul acces: 2026-06-24 09:40:36

Timp total: 0.03s...

[]:1