„Secularizarea şi demonizarea trupului: noi forme de nestorianism şi monofizitism”, atenţionează Patriarhul Ecumenic în Mesajul de Crăciun - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri
Ştiri de azi
Ştiri Actuale
Arhiva Ştiri 2026
Arhiva Ştiri 2025
Arhiva Ştiri 2024
Arhiva Ştiri 2023
Arhiva Ştiri 2022
Arhiva Ştiri 2021
Arhiva Ştiri 2020
Arhiva Ştiri 2019
Arhiva Ştiri 2018
Arhiva Ştiri 2017
Arhiva Ştiri 2016
Arhiva Ştiri 2015
Arhiva Ştiri 2014
Arhiva Ştiri 2013
Arhiva Ştiri 2012
Arhiva Ştiri 2011
Arhiva Ştiri 2010
Arhiva Ştiri 2009
Arhiva Ştiri 2008
Arhiva Ştiri 2007
Arhiva Ştiri 2006
Arhiva Ştiri 2005
Top Toate Ştirile
Top Ştiri Actuale
Ştiri necitite
Sugeraţi Ştiri
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

„Secularizarea şi demonizarea trupului: noi forme de nestorianism şi monofizitism”, atenţionează Patriarhul Ecumenic în Mesajul de Crăciun

[2018-12-21]
de Aurelian Iftimiu

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu atenţionează credincioşii cu privire la existenţa unor noi forme de nestorianism şi monofizitism, erezii condamnate de Biserică în primele secole creştine.
În Mesajul de Crăciun de anul acesta, Sanctitatea Sa Bartolomeu defineşte nestorianismul contemporan ca spirit de secularizare, ca scientism şi prioritizare absolută a cunoaşterii utilitare, ca autonomie absolută a economiei, ca aroganţă autosalvatoare şi ateism, ca o „non-civilizaţie” a individualismului şi a eudemonismului, ca legalism şi moralism, ca „sfârşit al decenţei” şi identificare a iubirii jertfelnice şi a pocăinţei cu aşa-numita „moralitate a celor slabi”.
Condamnat în secolul 5, nestorianismul era o erezie care susţinea că în Iisus Hristos există două persoane – persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veci, şi persoana umană sau istorică a lui Iisus Hristos, Care s-a născut din Fecioara Maria.
Patriarhul Ecumenic face referire şi la tendinţele contemporane de demonizare a trupului şi a omului firesc prin puritanism, precum şi la noile forme de misticism şi spiritualitate introvertă pe care le defineşte ca o nouă formă de „monofizitism”.
Erezia hristologică monofizită la care face referire Patriarhul Bartolomeu a apărut tot în secolul 5 şi susţinea că după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură fire, cea divină, natura omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască.
Patriarhul Constantinopolului prezintă care este modalitatea adecvată de sărbătorire a Crăciunului sau a sărbătorii Naşterii Domnului.
El sugerează rezistenţa împotriva secularizării şi evitarea transformării ei în „Crăciun fără Hristos”.
De asemenea trebuie evitate celebrarea posesiei, consumerismului şi vanităţii dat fiind faptul că lumea în care trăim este „plină de tensiuni sociale, răsturnarea şi confuzia valorilor, violenţă şi nedreptate, în care „Pruncul Iisus” iarăşi se confruntă cu interesele inexorabile ale autorităţilor de multe feluri”.
Mesajul de Crăciun al Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu 2018
Traducere Basilica.ro
Bartolomeu, prin mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă şi Patriarh Ecumenic,
Către plenitudinea Bisericii,
Har, Milă şi Pace de la Mântuitorul Hristos Cel născut în Betleem.
Îl slăvim pe Dumnezeu cel Preasfânt şi Mult-Îndurat că ne-a învrednicit şi anul acesta să ajungem ziua festivă a Crăciunului, sărbătoarea întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu cel veşnic „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.
Prin „taina din veac” şi „marea minune” a dumnezeieştii înomeniri, „rana cea mare”, omul care şedea în întuneric şi în umbră se face „fiu al luminii şi fiu al zilei” (1 Tesaloniceni 5:5), deschide prin aceasta calea binecuvântată a îndumnezeirii după har.
În taina teandrică a Bisericii şi prin sfintele ei taine, Se naşte şi Se formează Hristos în sufletul şi în existenţa noastră. „Cuvântul lui Dumnezeu”, teologhiseşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, „născut o dată cu trupul, voieşte să Se nască pururea după Duhul pentru iubirea de oameni în cei ce vor. Şi se face prunc, El însuşi Se plăsmuieşte în aceia prin virtuţi, arătându-Se atât cât ştie că poate purta cel ce Îl primeşte”[1].
Nu este „Dumnezeu-idee”, asemenea zeului filosofilor, nici un Dumnezeu limitat în transcendenţa Sa absolută şi neapropiat, ci este „Emmanuel”, „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23), se află mai aproape de noi decât ne suntem noi înşine, ne este „mai înrudit cu noi decât ne suntem noi înşine”[2].
Credinţa în Dumnezeirea cea neajunsă şi netrupească nu transformă viaţa omului, nu îndepărtează divergenţa dintre materie şi spirit, nu creează un pod peste decalajul dintre cer şi pământ. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este arătarea adevărului despre Dumnezeu şi om, care mântuieşte neamul omenesc de labirinturile întunecate atât ale materialismului şi ale antropomonismului, cât şi ale idealismului şi ale dualismului. Condamnarea nestorianismului şi monofizitismului de către Biserică semnifică respingerea a două tendinţe mai generale ale sufletului uman, pe de o parte absolutizarea antropocentrismului şi pe de altă parte adorarea înţelegerii idealiste a vieţii şi adevărului, devieri foarte răspândite în epoca noastră.
„Nestorianismul” contemporan se exprimă ca spirit de secularizare, ca scientism şi prioritizare absolută a cunoaşterii utilitare, ca autonomie absolută a economiei, ca aroganţă autosalvatoare şi ateism, ca o „non-civilizaţie” a individualismului şi a eudemonismului, ca legalism şi moralism, ca „sfârşit al decenţei” şi identificare a iubirii jertfelnice şi a pocăinţei cu aşa-numita „moralitate a celor slabi”.
În acelaşi mod, „monofizitismul” este reprezentat astăzi de tendinţele de demonizare a trupului şi a omului firesc prin puritanism şi sindromurile „purităţii”, printr-o spiritualitate introvertă şi fără rod şi prin diferite forme de misticism, prin dispreţuirea raţiunii drepte, a artei şi a civilizaţiei, prin negarea dialogului şi respingerea diferenţelor, având ca expresie periculoasă, în numele „adevărului unic şi exclusiv”, fundamentalismul religios alimentat de absolutism şi respingeri şi care alimentează violenţa şi diviziunea.
Este evident că atât divinizarea nestoriană a lumii şi demonizarea monofizită a ei expun lumea şi istoria, civilizaţiile şi culturile la puterile „erei prezente”, astfel consolidând autonomia şi impasurile lor.
Credinţa creştină este certitudinea mântuirii omului de către Dumnezeul iubirii, Care şi-a asumat firea noastră din iubire de oameni şi ne-a oferit-o din nou ca „asemănare” pierdută prin cădere, învrednicindu-ne vieţii după adevăr în Trupul Său, care este Biserica.
Viaţa întreagă a Bisericii exprimă taina omenirii îndumnezeite. Mântuitorul Dumnezeu-Omul a primit „trupul Bisericii”[3] şi a arătat „primul şi singurul” „pe omul adevărat, care este desăvârşit prin caracterul şi viaţa sa şi în toate celelalte”[4].
Biserica lui Hristos este locul „mântuirii comune”, al „libertăţii comune” şi al speranţei „Împărăţiei comune”, este modul de vieţuire a adevărului eliberator, centrul căruia îi aparţine exprimarea adevărului în iubire. Această iubire depăşeşte graniţele simplei acţiuni umane, deoarece sursa şi prototipul ei este dumnezeiasca filantropie care depăşeşte cugetul omenesc. „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi (…) Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (1 Ioan 4:9-11). Dumnezeu este prezent acolo unde există iubire.
Acest adevăr mântuitor trebuie exprimat şi în modul în care sărbătorim cinstita Naştere a Mântuitorului nostru Care ne-a cercetat din înălţime. Sărbătoarea este întotdeauna „plinirea vremii”, timpul cunoaşterii de sine, al mulţumirii pentru mărimea dumnezeieştii iubiri filantropice, mărturia adevărului tainei teandrice şi al libertăţii în Hristos.
Sărbătoarea plăcută lui Hristos a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este un act de rezistenţă împotriva secularizării, împotriva decolorării sărbătorii şi transformarea ei în „Crăciun fără Hristos” şi în celebrarea posesiei, consumerismului şi vanităţii şi într-o lume plină de tensiuni sociale, răsturnarea şi confuzia valorilor, violenţă şi nedreptate, în care „Pruncul Iisus” iarăşi se confruntă cu interesele inexorabile ale autorităţilor de multe feluri.
Preacinstiţi fraţi şi iubiţi fii şi fiice,
Generaţiile vin şi trec, iar evoluţiile următoare sunt dificil de prevăzut de către om. Adevărata credinţă, însă, nu are dileme. Cuvântul a devenit trup, „adevărul a venit” şi „umbra a trecut”. Deja participăm la Împărăţie în călătoria noastră către desăvârşirea lucrării Iconomiei Divine întrupate.
Avem certitudinea de neclintit că viitorul aparţine lui Hristos, Care „ieri şi azi şi în veci acelaşi este” (Evrei 13:8) că Biserica lui Hristos este şi va rămâne locul sfinţirii şi al trăirii în Dumnezeu, locul reînnoirii omului şi al lumii, pregustarea slavei Împărăţiei, că va continua „să dea mărturia evangheliei” şi „să împartă în lume darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii şi aşteptarea veşniciei”[5].
Ideologia contemporană privind epoca „post-creştină” este nefundamentată. „După Hristos”, toate sunt şi rămân în veac „în Hristos”.
Îngenunchind cu smerenie înaintea Pruncului Divin din Betleem şi înaintea Preasfintei Sale Maici care îl ţine în braţe, închinându-ne „Dumnezeului întru totul desăvârşit” care S-a întrupat, transmitem din Fanarul cel neadormit tuturor fiilor din întreaga lume ai Sfintei şi Marii Biserici a lui Hristos binecuvântarea noastră patriarhală cu ocazia celor Douăsprezece Sfinte Zile de Crăciun, dorind un an nou al bunătăţii Domnului cu sănătate, bună roadă şi bucurie.
Al vostru fierbinte rugător către Dumnezeu,
†Bartolomeu al Constantinopolului
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete diverse teologice şi iconomice, PG 90, 1181.
[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre Viaţa în Hristos, VI, PG 150, 660.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie despre exil, PG 52, 429.
[4] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, VI, PG 150, 680.
[5] Enciclica Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta 2016).

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1025, Ultimul acces: 2026-09-22 09:48:17