Analist Petrişor Peiu: O catedrală cât 100 de ani de istorie. Anul centenarului începe în 25 noiembrie

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

Analist Petrişor Peiu: O catedrală cât 100 de ani de istorie. Anul centenarului începe în 25 noiembrie

[2018-11-25]

de Iulian Dumitraşcu

Într-un articol publicat pe ziare.com, analistul Petrişor Peiu aduce argumente solide pro construirii Catedralei Naţionale în Bucureşti, datorită faptului că este „cel mai mare oraş ortodox din Uniunea Europeană” şi „capitala europeană care are cele mai multe biserici demolate”.
Totodată, subliniază că „mult-criticata Catedrală a Mântuirii Neamului va rămâne singurul act simbolic prin care a şaptea naţiune a Uniunii Europene îşi marchează Centenarul”.
Mai mult decât atât, în analiza respectivă Petrişor Peiu scrie că „orice mare naţiune europeană şi-a clădit identitatea în jurul unei catedrale şi orice mare oraş european începe în faţa unei catedrale”.
Articolul integral:
„Niciun om nu e în stare să facă un păcat atât de mare încât să surpe dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru el. Crezi tu că ar putea să existe vreodată un păcat mai mare decât dragostea lui Dumnezeu?” stareţul Zosima către femeia păcătoasă din cartea a II-a, „Fraţii Karamazov”- F.M. Dostoievski
Bucureştiul este dator cu o catedrală
Bucureştiul este cel mai mare oraş ortodox şi al şaselea cel mai mare oraş din Uniunea Europeană.
Bucureştiul este, pe de altă parte, capitală europeană care are cele mai multe biserici demolate. Deşi regimul Ceauşescu a dărâmat 20 de biserici şi mănăstiri şi a mutat 11, „ascunzându-le” după blocuri, demolarea locaşurilor de cult a început cu 100 de ani înainte de Ceauşescu; pe Calea Victoriei, de exemplu, au fost dărâmate trei mănăstiri în secolul XIX: una era Biserica Măgureanu, în faţă Liceului Sf. Sava; a două era Sfântul Ion (unde se află acum palatul CEC); a treia, Biserica Sărindar, pe locul actualului Cerc Militar.
Plus mănăstirea Stelea, construită în anul 1580 şi dărâmată în 1850, Caimatei (a lăutarilor), construită între anii 1730 şi 1732 şi demolată în 1891 pentru realizarea Bdului Carol, mănăstirea Domniţă Bălaşa, aflată pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), construită în 1744 cu trei nave, arsă în 1838, reparată în 1842 şi demolată în 1871. Ateneul Român a fost înălţat pe locul unde a fost demolată o biserica, iar Palatul Băncii Naţionale, de asemenea.
Micul Paris s-a construit pe ruinele a zeci de biserici şi mănăstiri, iar oraşul de blocuri şi palate s-a făcut prin amputarea oraşului spiritual
Unii deplâng suma de 80 de milioane de euro, pe care România a cheltuit-o pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi care îşi trăiesc fericiţi zilele într-o clădire de 14 ori mai mare şi mai urâtă, Casă Poporului, care a costat peste 2 miliarde de dolari şi pentru care regimul Ceauşescu ne-a ţinut în frig şi foame.
Alţii deplâng construcţia catedralei şi cer înlocuirea ei cu spitale, dar nu zic nimic de faptul că fonduri europene de jumătate de miliard de euro aşteaptă zadarnic să fie cheltuite pentru spitale sau de faptul că sute de milioane de euro din bugetul sanatii sunt plătite anual producătorilor de medicamente pentru a plimbă sute de „profesori doctori” pe la safari în Africa de Sud sau la „congrese” pe plajele de la Cancun.
În fine, alţii deplâng cei 80 de milioane de euro cheltuiţi pentru catedrala, cerând în schimb construcţia de şcoli, dar uită să se mai indigneze de faptul că România a cheltuit o suma dublă pentru a stipendia regimul corupt al lui Plahotniuc de la Chişinău sau o suma similară pentru a renova grădiniţele în limba rusă sau găgăuză sau „moldovenească” cu firmele aceluiaşi Plahotniuc.
Să mai întreb de miliardele de euro investite în universităţi „performanţe” prin te miri ce cotloane? Sau de ce nu s-a indignat nimeni când furnizorul de „profesioniste” al tinerilor cu tricouri cu Che Guevara a deturnat pentru primăria pe care o conduce o şcoală – monument istoric, veche de 150 de ani?
Pe de altă parte, se pare că mult-criticată Catedrala a Mântuirii Neamului va rămâne singurul act simbolic prin care a şaptea naţiune a Uniunii Europene îşi marchează Centenarul şi singură urmă lăsată de generaţia actuală într-o capitală care nu e în stare să termine nimic din ceea ce începe. Ei bine, Catedrala va rămâne singură zidire majoră spirituală care ar mai putea potoli îndârjirea mercantilă care a dus la construirea a nu mai puţin de 123 de mall-uri!
Fiecare naţiune europeană este „clădită” în jurul unei catedrale
Orice mare naţiune europeană şi-a clădit identitatea în jurul unei catedrale şi orice mare oraş european începe în faţa unei catedrale. Miezul Europei se află la Roma, iar miezul Romei este grupul celor patru catedrale patriarhale (San Pietro din Vatican, Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano şi San Paolo fuori le Mură) .
Naţiunea franceză s-a clădit în jurul Parisului, iar Parisul în jurul catedralei Notre Dame, Imperiul britanic începe în mijlocul Londrei, la Westminster Abbey. Gloriosul Imperiu Spaniol s-a format în jurul Catedralei din Sevilla, iar cel portughez în jurul Mosteiro dos Jeronimos. Toate marile oraşe italiene au în mijlocul lor câte o catedrala impunătoare, printre care strălucesc Domul din Milano sau San Marco din Veneţia.
Lumea ortodoxă este, la rândul ei, dezvoltată în jurul marilor catedrale: cea mai impunătoare amintire a Imperiului Bizantin a rămas Hagia Sophia, iar Moscova, inima Rusiei, începe în faţă catedralei Vasili Blajenii.
Capitalele care nu aveau o catedrala pe măsură au făcut eforturi supra-omeneşti să o obţînă: în Madrid a fost ridicată, în 1993, Catedral de Santa Maria La Real de La Almudena, care a costat aproape 1 miliard de dolari; la Belgrad sârbii au construit monumentală Hram Svetog Save (care i-a costat peste 200 milioane de dolari), iar bulgarii au pus în centrul Sofiei, încă de la 1912, Hram-pametnik „Sveti Aleksandar Nevski”.
2018 – centenarul Unirii Bisericii Ortodoxe Române
Unirea provinciilor româneşti într-o singură ţară, începută în 1918 şi finalizată în urmă tratatelor de la Versailles şi Trianon, a avut că efect şi unificarea ortodocşilor români într-o unică Biserica naţională. Rând pe rând, alipirea la trupul ţării a provinciilor eliberate de ocupaţia străină a fost imediat urmată de alipirea formaţiunilor bisericeşti ortodoxe la Biserica Ortodoxă Română, ridicată la rang de patriarhie, în 1925.
La mai puţin de trei luni după unirea politică a Basarabiei cu ţară, pe 14 iunie 1918, Sfântul Sinod decidea alipirea Bisericii basarabene, stabilind că, în urmă unirii de bunăvoie a Basarabiei cu patria-mama, Arhiepiscopia Ortodoxă a Chişinăului devenea parte a Bisericii Ortodoxe Române, încheind astfel o perioada de 106 ani, în care teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost scos de sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Moldovei şi integrat, că eparhie de sine stătătoare, în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sub formă Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului.
Cea mai mare bucurie pentru actul de la 1 Decembrie 1918 au simţit-o românii ortodocşi ardeleni, care puteau, astfel, încheia 1000 de ani de umilinţă, asuprire şi batjocorire din partea unui regim opresiv cu religia majorităţii populaţiei. Statul maghiar şi odiosul regim habsburgic i-ar fi putut ierta pe români că erau români, dar niciodată nu le-au putut ierta credinţă ortodoxă.
Căderea Transilvaniei sub dominaţia regilor maghiari a adus pentru credincioşii români o lungă perioada de oprimare.
Dacă la începutul mileniului trecut, sinodul de la Szabolcs (în 1092) indică faptul că ungurii începeau Postul Paştilor că şi românii cu care convieţuiau, adică lunea şi nu miercurea că în Occidentul catolic, iar până astăzi, prima săptămâna din post, ungurii o numesc a untului, similar cu săptămâna brânzei la români, treptat, Budapesta instaurează teroarea religioasă şi sinodul episcopilor catolici din Ungaria decide, în 1279, să interzică schismaticilor (adică ortodocşilor), să zidească biserici şi capele şi să săvârşească slujbele bisericeşti.
Românii din Transilvania, în totalitate ortodocşi, au văzut o mică lumina atunci când, într-un tratat încheiat în 1595 de trimişii lui Mihai Viteazul cu principele Transilvaniei, se hotăra că Biserica Ortodoxă din Transilvania va avea libertate deplină, preoţii „nu vor fi de nimeni stânjeniţi”, iar Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub oblăduirea Mitropoliei Ungrovlahiei.
De altfel, Mihai Viteazul a ctitorit la Albă Iulia, în 1597, o nouă Catedrala mitropolitană şi o reşedinţa pentru mitropolitul Ioan, precum şi alte două biserici în Transilvania, la Făgăraş şi Lujerdiu (Cluj).
După ce Transilvania a intrat în componentă Imperiului habsburgic, în 1688, noile autorităţi au forţat desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei (cu sediul la Albă Iulia), obţinând în câţiva ani aderarea mitropolitului Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei (7 octombrie 1698) .
Românii ortodocşi au rămas fără un ierarh până în anul 1761, când autorităţile habsburgice, în urmă numeroaselor proteste şi chiar răscoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Albă Iulia, dar numai la rangul de episcopie, cu sediul la Sibiu.
Abia mitropolitul Andrei Şaguna (1846-1873) a reuşit să reînfiinţeze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu. De altminteri, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ortodocşii români din Transilvania se supuneau autorităţii religioase a Patriarhului sârb de la Karlovit, iar în documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă” nu era admisă, fiind înlocuită cu formulă „neunita”.
Deşi unii ierarhi ortodocşi s-au supus cu prea mare uşurinţă ultimului Cezar al imperiului habsburgic de tristă amintire şi au „afurisit” trupele române care au trecut peste Carpaţi în 1916, Dumnezeu le-a dat gândul cel bun şi, la 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era şi locţiitor de mitropolit – şi dr. Miron Cristea episcopul Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş a devenit parte integrantă a Bisericii mame din România întregită.
Triumful majorităţii româneşti din Ardeal a fost celebrat prin ridicarea Catedralei Ortodoxe din cel mai important oraş transilvănean, Cluj-Napoca, în perioada anilor 1920-1930, imediat după unirea Transilvaniei cu România.
Şi astfel, de la 5 noiembrie 1933, Clujul începe, pentru români, în Piaţă Avram Iancu, la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, a treia catedrala din România că înălţime, după cea ortodoxă din Timişoara şi cea evanghelică din Sibiu.
La 28 iulie 1919, Banatul se uneşte cu Regatul României, iar românii ortodocşi decid să desăvârşească unitatea bisericii naţionale şi se alătură Bisericii Ortodoxe Române.
Actul unirii tuturor românilor ortodocşi în aceeaşi biserica este sublimat prin construcţia Catedralei Mitropolitane din Timişoara, cu hramul Trei Ierarhi, construită între 1936 şi 1941, cea mai înalta biserica din România (90,5 m), şi cea mai înalta biserica ortodoxă din lume din afară Rusiei. Practic, din ziua de 6 octombrie 1946, Timişoara începe în faţă catedralei ortodoxe.
Probabil că cea mai tristă soarta a avut-o ortodoxia românească în Bucovina, provincie care, în 1775, în urmă unei convenţii ruso-turce, a fost ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Austro-Ungar. Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de cca 70.000, dintre care 85,33% români şi doar 10,66% slăvi, iar proprietăţile bisericeşti ocupau două treimi din suprafaţă provinciei.
La 12 decembrie 1781, împăratul Iosif al ÎI-lea, prin Ordonanţă din 27 decembrie, a dispus inventarierea tuturor averilor bisericeşti, iar la 19 iunie 1783, hotărăşte că toate aceste averi să se constituie într-un fond; reşedinţa episcopală a fost mutată de la Rădăuţi la Cernăuţi.
Ura habsburgilor împotriva românilor ortodocşi a fost nemăsurată şi a generat o adevărată crimă identitară la nivelul Bucovinei. Între 1786-1861, Bucovina a fost contopită cu Galiţia, că al 19-1ea cerc al acesteia, iar administraţia militară a fost înlocuită cu una civilă galiţiană controlată de guvernul de la Lemberg.
Alipirea la Galiţia a fost fatală pentru Biserica din Bucovina: peste jumătate dintre proprietăţile Bisericii au fost înstrăinate prin colonizări masive, exproprieri şi vânzări, iar veniturile Fondului au fost deturnate spre alte scopuri.
În cei 144 de ani de stăpânire austriacă, structura preponderent românească de confesiune ortodoxă a populaţiei din Bucovina s-a modificat şi s-a alterat în aşa măsură, încât s-a ajuns că în 1915 să cuprindă 12 grupuri etnice diferite şi 10 confesiuni.
În timp ce partea nordică a Bucovinei a fost colonizată masiv cu ruteni din Galiţia, mulţi dintre românii bucovineni au fost nevoiţi să emigreze în America pentru a scapă de sărăcie.
Succesiv, habsburgii au încercat o colonizare cu germani a provinciei şi au eşuat, apoi au adus masiv ruteni greco-catolici, pe care i-au sprijinit să încerce transformarea episcopiei ortodoxe într-una unită, dar au eşuat pentru că rutenii uniţi din Bucovina au redevenit ortodocşi.
Primul război mondial a găsit biserica bucovineană sub atacul rutenilor care doreau să preia controlul asupra poziţiilor din ierarhie, sprijiniţi fiind de către guvernul de la Viena. Din fericire, căderea odiosului regim austro-ungar şi reîntoarcerea Bucovinei la matcă românească a frânat procesul de de-naţionalizare a bisericii bucovinene.
Practic, dacă în 1919, România îşi dublase teritoriul şi populaţia, şi Biserica Ortodoxă Română îşi dublase numărul de credincioşi; românii au devenit atunci cea mai mare naţiune liberă de confesiune ortodoxă; astăzi, Biserica Ortodoxă Română este cea mai mare din sistemul euro-atlantic şi, pentru că nu suntem o naţiune slavă, biserica noastră are un important rol strategic în lumea occidentală, fiind statornică sprijinitoare a orientării atlantiste a ţării.
Centenarul României Unite este, în egală măsură, şi centenarul unităţii ortodoxiei româneşti şi măreţia acestei aniversări trebuie marcată. Iar ridicarea unei catedrale, de unde să poată începe şi Bucureştiul nostru este cea mai potrivită exprimare a identităţii naţionale, aducând România în rândul vechilor naţiuni europene care s-au construit pe sine în jurul câte unei simbolice catedrale. Dacă alţii şi-au început istoria printr-o catedrala, destinul nostru a fost să desăvârşim Unirea printr-o catedrala!
Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnică din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 2075, Ultimul acces: 2026-09-20 17:06:02

Timp total: 0.05s...

[]:1