Catedrala Naţională – o necesitate liturgică practică şi un simbol al cinstirii eroilor români

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Catedrala Naţională – o necesitate liturgică practică şi un simbol al cinstirii eroilor români

[2018-11-26]

de Iulian Dumitraşcu

Vechea Catedrală patriarhală de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti a fost construită ca biserică de mănăstire, între anii 1656-1658, de către Domnitorul Constantin Şerban Basarab.
În anul 1658, la sfinţirea bisericii mănăstirii, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, săvârşită de către Patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea Zaim[1], Ţara Românească avea doar trei ierarhi: la Bucureşti, Mitropolitul Ştefan I, al Ungrovlahiei, la Râmnic, episcopul Ignatie, iar la Buzău, episcopul Serafim[2].
După 10 ani de la sfinţire, în anul 1668, prin Hrisovul emis de Domnitorul Radu Leon[3], mănăstirea de pe Dealul Podgorenilor a fost ridicată la rangul de Catedrală mitropolitană.
Astfel, această biserică devine locul unde, în prezenţa domnitorilor Ţării Româneşti, iar mai târziu a regilor României, se săvârşea slujba de Te Deum de către soborul de arhierei în frunte cu mitropolitul ţării, cu prilejul evenimentelor importante ale vremii, precum: Unirea Principatelor Române din anul 1859, Proclamarea Independenţei de stat a României (1877), Proclamarea Regatului României (1881).
De asemenea, vechea Catedrală mitropolitană este legată de cele mai importante evenimente bisericeşti din viaţa Bisericii noastre: dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) şi ridicarea ei la rang de Patriarhie, în anul 1925, când, în mod provizoriu, acea Catedrală a devenit Catedrală patriarhală.
Unirea Principatelor Române din 1859 a atras după sine şi organizarea unitară a structurilor bisericeşti din Moldova şi Ţara Românească în cadrul Sfântului Sinod (1872), soborul ierarhilor a crescut astfel la 12 membri: mitropolitul primat ca preşedinte, mitropolitul Moldovei şi sufraganii lor: episcopii de Râmnic, Buzău, Argeş şi respectiv Roman, Huşi şi Dunărea de Jos (Galaţi) – înfiinţată în 1864 – şi câte un arhiereu-vicar la fiecare eparhie[4].
Vechea Catedrală mitropolitană se dovedise încă de atunci neîncăpătoare, mai ales cu prilejul marilor sărbători bisericeşti sau naţionale, precum şi la alte momente solemne, cum a fost Proclamarea Regatului României şi încoronarea primului Rege, Carol I, la 10 mai 1881, când s-a constatat că nici una dintre cele peste o sută de biserici, câte existau în Bucureşti, nu erau atât de încăpătoare încât să-i primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la slujbele oficiate cu prilejul solemnităţilor.
Ca urmare, la dorinţa Regelui Carol I, în anul 1884 Adunarea Deputaţilor şi Senatul României au votat Legea nr. 1750, pentru construirea „Bisericii Catedrale din Bucureşti”, promulgată de regele Carol I la 5 iunie 1884, şi pentru care prevăzuse de la bugetul statului suma de 5.000.000 de lei (aur)[5].
De asemenea, Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi susţinut ideea construirii în Bucureşti a Catedralei Mântuirii Neamului, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878[6].
După terminarea Primului Război Mondial şi după Unirea cea Mare din 1918, numele de Catedrala Mântuirii Neamului s-a menţinut ca exprimare a recunoştinţei sau mulţumirii adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea sau eliberarea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare, dar şi „pentru întregirea ţării în hotarele sale fireşti”.
După Marea Unire de la 1918, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Regatul României Mari cuprindea 22 de membri[7], fiind format din ierarhi din toate provinciile româneşti: Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, Basarabia.
În calitate de Mitropolit Primat al României Mari, Miron Cristea a reluat demersurile pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La rugămintea sa, Regele Ferdinand I a adresat Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vesteşte hotărârea de a ridica în Bucureşti o Catedrală monumentală în amintirea victoriei armatelor române în Războiul pentru întregirea neamului românesc.
În 12 octombrie 1921, Miron Cristea se adresează primarului Capitalei, solicitându-i „un spaţiu larg şi corespunzător” pentru edificarea Catedralei[8].
În anul 1925, în data de 27 noiembrie, la doar câteva zile după întronizarea sa ca Patriarh, Miron Cristea obţine aprobarea Primului Ministru, Ionel I.C. Brătianu, de începere a demersurilor pentru construirea noii catedrale.
Au loc dezbateri publice pentru stabilirea locului noii catedrale, fixat în cele din urmă la baza Dealului Mitropoliei, în fosta Piaţă Bibescu Vodă. În anul 1929, în ziua de 11 mai, la împlinirea a 10 ani de la Marea Unire[9], are loc ceremonia de sfinţire a locului de construire a noii catedrale, în prezenţa reprezentanţilor Regenţei Regale, a Reginei Maria, a membrilor Guvernului şi ai armatei ţării, Patriarhul Miron Cristea sfinţind atunci crucea care marca locul viitorului altar.
Întrucât eforturile Patriarhului Miron au fost adeseori blocate, între anii 1932-1935 el a hotărât renovarea şi pictarea vechii Catedrale mitropolitane, transformând-o provizoriu în Catedrală patriarhală: „până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreaţă biserică a Mântuirii Neamului, drept mulţumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea ţării în hotarele sale fireşti”, aşa cum a ţinut să fie scris chiar în inscripţia aşezată deasupra uşii de intrare în vechea Catedrală.
Din nefericire, demersurile Patriarhului Miron s-au oprit aici, deoarece o puternică criză economică a cuprins apoi ţara, menţinându-se şi în anii următori. Patriarhul Miron a decedat, la 6 martie 1939, cu acest vis neîmplinit, lăsându-l moştenire urmaşilor săi.
Vremurile mai bune pentru ţară n-au venit imediat, pentru că la 1 septembrie 1939 a izbucnit Al Doilea Război Mondial, prinzând în vâltoarea lui şi România, căreia i-au fost răpite Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa (prin Ultimatumul sovietic din 22 iunie 1940), Ardealul de Nord (în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940) şi Cadrilaterul (cedat Bulgariei în 7 septembrie 1940).
Au urmat deceniile grele ale regimului comunist ateu, când mii de oameni credincioşi, preoţi şi călugări au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, de unde mulţi nu s-au mai întors.
Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a devenit un subiect închis. În plus, aplicarea unui plan agresiv de sistematizare urbană în Bucureşti, inspirat de arhitectura regimurilor socialiste străine, a provocat distrugeri inestimabile patrimoniului istoric şi arhitectural prin demolarea unor monumente vechi, între care şi unele biserici şi mănăstiri, elocvente pentru trecutul nostru istoric.
După anul 1990, prin grija vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului a prins din nou viaţă, după o tăcere de 45 de ani, aducându-se în sprijinul ei argumente noi, pe lângă cele formulate anterior: cinstirea înaintaşilor care s-au jertfit pentru credinţa şi unitatea neamului, dar şi a eroilor care şi-au dat viaţa în decembrie 1989 pentru eliberarea ţării de dictatură şi ateism, precum şi a celor care au suferit teroarea fără precedent în închisorile şi lagărele comuniste.
Eforturile Patriarhului Teoctist au fost însă mult îngreunate prin tergiversarea permanentă în ceea ce priveşte stabilirea locului de amplasare a noii Catedrale, deşi oraşul Bucureşti era singura capitală din Europa care nu avea o catedrală reprezentativă.
Amplasamentul final al Catedralei a fost stabilit în anul 2005, pe fostul deal al Arsenalului, în Calea 13 Septembrie, în spatele Casei Poporului.
Acest amplasament a fost recomandat de municipalitate după ce alte trei locaţii au fost propuse, în etape diferite (Piaţa Unirii – 1999, Piaţa Alba-Iulia – 2001 şi Parcul Carol – 2004). Din lipsă de alternativă, Patriarhia Română a acceptat, totuşi, acest amplasament, deşi el oferă Catedralei o vizibilitate redusă, din cauza imensităţii Casei Poporului, clădirea actualului sediu al Parlamentului României.
Patriarhia Română a acceptat acest amplasament ca pe o reparaţie morală sau „o lumină de Înviere” pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei (Alba Postăvari, Spirea Veche şi Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor şi Mihai Vodă) au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.
Construcţia acestei Catedrale s-a desfăşurat într-o perioadă grea, de criză economică şi de criză în domeniul construcţiilor, însă am păstrat mereu convingerea că edificarea ei este un semn de speranţă, atât pentru firmele care au lucrat direct sau indirect, cât şi pentru miile de muncitori din şantierul Catedralei Naţionale, care, într-o perioadă de criză, au avut un salariu asigurat datorită acestui edificiu.
Arhitectura Catedralei Naţionale ne oferă un spaţiu liturgic cruciform, cu planul în formă de cruce latină, având braţul principal mai lung decât celelalte şi reprezentând astfel pelerinajul credincioşilor către Împărăţia lui Dumnezeu, simbolizată de iconostas.
Iconostasul ortodox, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, nu este un perete despărţitor, ci o punte de comunicare şi comuniune între altar şi naos, între cer şi pământ, între eternitate şi timp, un memorial al istoriei mântuirii şi o vedere profetică, anticipată, a Împărăţiei Cerurilor, care se oferă oamenilor.
Ca imagine a Bisericii lui Hristos din Împărăţia Cerurilor, iconostasul strălucitor al Catedralei Naţionale arată că Hristos Se află, în acelaşi timp, în slava din Împărăţia Cerurilor, împreună cu sfinţii, dar şi, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii credincioşi care se roagă Lui în Biserică.
Evenimentul sfinţirii Catedralei Naţionale, ne ajută să înţelegem că evidenţierea marilor simboluri şi valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor. Avem nevoie de simboluri pentru că avem nevoie să cultivăm comuniunea noastră, ca popor.
Cunoscutul „echilibru al poporului român”, aşezat, aşa cum spunea Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărţire, între furtuna ce vine din Apus spre a o întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea noastră naţională, pe care Părintele Stăniloae o defineşte ca „îmbinare a caracterului latin cu spiritul creştinismului ortodox”[10].
Acest adevăr îl confirma, în anul 1995, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în următoarele cuvinte:
„Ne miră şi naşte în noi o admiraţie nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populaţia acestor ţinuturi, după nenumărate peripeţii şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioşi în a explica cum acest mare popor ortodox a ieşit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supravieţuise ca popor unitar, deşi aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”[11].
Această constatare a Sanctităţii Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării identităţii poporului român creştin, ne arată că rezistenţa prin credinţă statornică în faţa tuturor răutăţilor este un factor de unitate şi de putere spirituală, care ne ajută în cultivarea şi promovarea continuităţii, unităţii şi identităţii naţionale, în dialog şi cooperare.
Edificarea şi sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă de fapt împlinirea unui ideal, pe care noi l-am primit ca mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul şi credincioşii, de la vrednicii noştri înaintaşi, iar înfăptuirea acestui ideal a căpătat conţinut real în special prin manifestarea solidarităţii tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât şi prin continuarea realizării Colectei naţionale bisericeşti.
Cu prilejul sfinţirii Catedralei Naţionale, dorim să mulţumim tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună-slujitori şi împreună-păstori cu noi ai credincioşilor creştini ortodocşi din România şi din diaspora română.
Totodată, mulţumim întregului cler, tuturor monahilor şi monahiilor, credincioşilor şi credincioaselor Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi din afara graniţelor României, pentru sprijinul lor spiritual şi material în această lucrare a Bisericii noastre.
Le împărtăşim părinteşti binecuvântări şi le cerem să păstreze dreapta credinţă şi să se roage pentru ca Dumnezeu să ne ajute să finalizăm toate lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului, inclusiv pictarea ei. Sperăm ca anul viitor (2019) să sfinţim Paraclisul de la demisolul Catedralei, iar peste trei ani să finalizăm şi să sfinţim întregul veşmânt pictural al Catedralei Naţionale.
Mulţumiri speciale se cuvin autorităţilor de stat care au susţinut proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului: Guvernelor României dintre anii 2011-2018, Primăriei Municipiului Bucureşti, altor Primării din Capitală şi din ţară, precum şi câtorva Consilii judeţene.
De asemenea, mulţumim tuturor binefăcătorilor şi sponsorilor, pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, în acest an plin de semnificaţii, al Centenarului României.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să folosim această împlinire ca pe un moment luminos de binecuvântare şi bucurie, de întărire a credinţei şi a iubirii frăţeşti, ştiind că sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi şi un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Paul din Alep, Jurnalul de călătorie în Moldova şi Valahia, ediţie şi traducere adnotată de Ioana Feodorov, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, pp. 416-417.
[2] Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, în: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 534, 536, 538.
[3] Academia Română, doc. LVIII/66; Arhivele Statului Bucureşti, Condica nr. 2 a Mitropoliei, ms. 128, p. 11.
[4] Constantin Drăguşin, „Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate”, în: Studii Teologice, an. 9 (1957), nr. 1-2, pp. 86-103. Vezi şi Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540.
[5] Monitorul Oficial, nr. 49, 6 (18 iunie) 1884.
[6] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.
[7] Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540, 546, 550, 551, 553, 557, 562, 564; şi Condica Sfântă, vol. III, Ms.1, Biblioteca Sfântului Sinod, ff.160-177.
[8] Arhivele Naţionale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, f. 61, 61v.
[9] Arhivele Naţionale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, fila 19,19v, 20, 20v. Vezi şi: Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, pp. 46-51; precum şi Jurnalul Patriarhului Miron Cristea: Documente, însemnări şi corespondenţe, Sibiu, 1987, p. 372 şi revista Apostolul, nr. 10 din 15 mai 1929.
[10] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 9: Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2018, p. 30.
[11] Vestitorul Ortodoxiei, anul IV, nr. 145-146, noiembrie 1995, p. 9, „Bucuria românilor ortodocşi este bucuria ortodocşilor de pretutindeni”, Cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, rostit în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, duminică, 27 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de aniversarea a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei (1885) de către Biserica Ortodoxă Română şi a 70 de ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie (1925).

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 2831, Ultimul acces: 2026-09-22 10:32:04

Timp total: 0.04s...

[]:1