© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.06s...
Prof. Rocco Buttiglione: Riscul pentru ateneele catolice este autoreferenţialitatea (II)[2018-02-20]Rocco Buttiglione„Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II… Puţini îşi dau seama de faptul că modernitatea trăieşte o criză dramatică şi Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea, adică şi de a indica drumul spre o altă modernitate”. Şi ateneele catolice, care au un mare potenţial, sunt într-un „mare” pericol, cel „al autoreferenţialităţii”, afirmă prof. Rocco Buttiglione în următorul interviu pentru Vatican Insider comentând Veritatis gaudium, recentul document al Papei Francisc. Redăm ultima parte a interviului după traducerea pr. Mihai Pătraşcu apărută pe Ercis.ro. – În introducerea documentului Papa Francisc afirmă că „încă nu dispunem de cultura necesară pentru a înfrunta” criza pe care o trăim. Ce înseamnă? – Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II şi continuăm să ne sfâşiem între alternative false. Unii cred că încă trebuie dusă o bătălie împotriva modernităţii pe care o simt ca o ameninţare. Alţii cred că Biserica trebuie să se adapteze la o modernitate trăită ca o speranţă şi soluţie a tuturor problemelor. Puţini îşi dau seama de faptul că modernitatea trăieşte o criză dramatică şi Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea adică şi de a indica drumul spre o altă modernitate. Toate valorile modernităţii, afirmate fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu, se răstoarnă în contrariul lor. Trebuie corectată modernitatea pentru a o salva şi trebuie vorbit unui om postmodern care ameninţă să cadă într-o nouă barbarie tehnologică. Încă nu ne-am dat seama în mod perfect de faptul că lumea de mâine este o lume în care importanţa Europei (şi a Statelor Unite) scade, cea a Asiei, a Africii şi a Americii Latine creşte. Scade importanţa lor demografică, scade importanţa lor economică şi scade importanţa lor culturală – aproape jumătate dintre catolici trăiesc în America Latină. Biserica înregistrează în Africa şi în Asia o expansiune misionară fără precedent. Aceste continente nu mai sunt convinse că Europa este avangarda culturii mondiale. În Europa creşte necredinţa. În restul lumii creşte religia (şi creşte Biserica Catolică). În aceasta, este ceva bun şi există riscuri. Cum să se transmită noilor popoare moştenirea pozitivă a culturii (şi a teologiei) europene încurajând în acelaşi timp la regândirea în mod misionar a credinţei pornind de la cultura şi de la experienţa de viaţă a popoarelor lor? Şi cum să învăţăm, noi europenii, din credinţa vie a acestor popoare să reînviem credinţa noastră, uneori un pic stinsă în secularizarea obtuză a societăţilor noastre? – Vi se pare că universităţile legate cu Biserica reprezintă un „laborator cultural”? – Potenţial sigur că sunt. Circa 3000 de circumscripţii ecleziastice (aşa de multe există în lume) trimit la Roma în fiecare an pe tinerii lor cei mai buni, adesea preoţi tineri care deja au avut responsabilităţi pastorale relevante. Între ei sunt viitorii Episcopi, viitorii Cardinali, viitori Papi. În anii de studiu se creează prietenii care durează apoi toată viaţa, se educă o clasă conducătoare mondială de care este atâta nevoie în epoca globalizării. Există posibilitatea unui învăţământ care să ţină cont de atâtea perspective diferite şi să le confrunte. Este un cuptor privilegiat în care se poate naşte cultura la înălţimea crizei pe care o trăieşte lumea. Numai în Italia avem cel puţin treizeci de universităţi pontificale şi instituţii asimilabile care reprezintă toate marile tradiţii culturale şi spirituale care au alimenta viaţa Bisericii şi carismele care au hrănit-o. Nivelul mediu al învăţământului este bun şi există dese vârfuri de excelenţă. Aşadar talentele există. Putem spune că le fructificăm cu hotărârea necesară şi curajul necesar? Cu privire la aceasta este permis, în schimb, să avem îndoieli. Pentru ca să se poată naşte marile ipoteze culturale de care avem nevoie este necesar un dialog mult mai intens între diferitele instituţii, o colaborare mai fraternă pentru a pune în comun, salvgardând şi respectând diferitele carisme, bogăţiile de care dispune fiecare, un efort pentru a se pune în reţea cu alte instituţii educative similare din toată lumea şi pentru a mări schimbul de rezultate şi ipoteze de cercetare cu instituţiile academice „laice”. Există apoi tot domeniul enorm al raportului de construit cu pastoraţia în universităţile „laice” pentru a susţine experienţa de credinţă a celui care studiază şi predă în aceste universităţi, precum şi pentru a învăţa de la ei ceea ce au învăţat şi elaborat în această experienţă. – Nu credeţi că ateneele Bisericii riscă să se conformeze „viciilor” lumii universitare? Cum se redevine o forjă de leadership în măsură să imagineze viitorul? – Riscul există şi este mare. În fond, este cel al autoreferenţialităţii. Desigur: avem datoria de a le asigura studenţilor nivelul ştiinţific maxim. Totuşi misiunea noastră nu se epuizează în aceasta. De autoreferenţialitate salvează o experienţă de Biserică vie care are trei pilaştri. Primul este fidelitatea faţă de magisteriu. Astăzi toţi pun criteriul lor de adevăr în ei înşişi, în ceea ce gândeşte fiecare, în propria opinie. Primul criteriu al gândirii creştine este în schimb a se lăsa pus în criză de cuvântul Cuiva care mă cunoaşte mult mai profund decât mă cunosc eu însumi şi mă iubeşte mai mult decât mă iubesc eu însumi. Magisteriul nu este un element extern şi străin de conştiinţa mea care i se impune din exterior. Mai degrabă este un element intern din conştiinţa mea. Judecata se naşte în dialogul cu magisteriul. Al doilea este imanenţa în viaţa unei comunităţi creştine concrete, în care există posibilitatea de a preda şi de a învăţa precum şi aceea de a fi corecţi. Ştiinţa nu este totul; ea este în mod inevitabil şi necesar abstractă. Ea are nevoie să se întâlnească cu înţelepciunea care citeşte cazul particular şi modul în care Duhul acţionează concret în situaţiile vieţii. Scientia şi sapientia trebuie să se lumineze încontinuu una cu alta. Al treilea este universitatea însăşi ca o comunitate de viaţă, dialogul amical şi fratern cu ceilalţi profesori şi cu studenţii. – Documentul papal se referă la universităţile ecleziastice, aşadar, ca să fim precişi, nu la toate universităţile catolice. Acel preambul, în linie de principiu şi ca sugestie, este valabile şi pentru ateneele care, deşi nefiind emanare directă a autorităţii ecleziastice, sunt legate de tradiţia catolică? – Mie mi se pare că, într-un anumit sens, preambulul se referă la toate universităţile şi nu numai la cele catolice. Trebuie pus în centru studentul. Care este scopul universităţii? A educa oameni care să ştie să gândească şi apoi să educe metoda gândirii. A învăţa să citească în propria inimă certitudinile logice şi etice cu care Dumnezeu ne pune în lume. A învăţa să confrunte tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce ne este spus, toată informaţia accesibilă cu aceste certitudini şi a o ordona cu privire la exigenţele profunde ale inimii noastre care ne-au fost date împreună cu certitudinile etice şi morale. Care este diferenţa specifică a unei universităţi „catolice”? Întâlnirea cu Cristos în Sacramente şi în viaţa Bisericii luminează certitudinile noastre şi exigenţele noastre originare şi devine ipoteza fundamentală de sens cu ajutorul căreia înfruntăm comparaţia vieţii. Viaţa devine astfel un proces infinit de verificare şi de învăţare în care credinţa se maturizează împreună cu viaţa. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1026, Ultimul acces: 2026-09-23 07:23:19
|
Timp total: 0.06s...
[]:1
