Sa acceptam sau nu religia in scoli (Adevarul.ro)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,2s...

Ştiri şi Evenimente

Să acceptăm sau nu religia în şcoli (Adevarul.ro)

[2015-01-05]

Sunt de meserie psiholog şi, ca cei mai mulţi dintre confraţii mei, am o abordare mai degrabă ştiinţifico-ateistică asupra viziunii vieţii. Este o concluzie personală la care ajuns după un demers intelectual individual.
Am însă clienţi şi prieteni religioşi, iar unul dintre ei mi-a replicat dorinţei mele de a susţine scoaterea religiei din programa şcolară că „religia izvorăşte din bucuria fundamentală pe care o simţim în momentul în care suntem în viaţă şi acest lucru duce către un simţ al recunoştinţei şi obligativităţii şi, desigur, o dorintă să conservăm această bucurie; dorinţă ce îşi găseşte expresia în practicile religioase”. Este foarte inteligent şi sensibil prietenul meu, dar nu cred că sunt de acord cu el.
Cu riscul de a pierde un prieten care se declară tolerant (dar până la atei, mai degrabă înţelege musulmanii terorişti, decât ateii) i-am zis că nu sunt de acord. Oamenilor nu le place sa fie contrazişi. Evident, în momentul în care critici sau contrazici, creezi o stare de disconfort celuilalt, iar natura noastră este de a evita neplăcerea şi de a ne asocia cu oameni sau procura lucruri care ne produc plăcere. Este într-adevăr atât de simplu.
Sunt multe lucruri care izvorăsc din plăcerea de a fi în viaţă, iar a fi în viaţă nu este întotdeauna o plăcere (să ne gândim inclusiv la cazuri extreme de încarcerare). A fi în viaţă rezultă în plăcere când viaţa este de calitate. Un paraplegic ar putea fi de acord cu mine şi contrazice pe amicul Nathan (aşa îl cheamă).
Religia nu izvorăşte din nimic fundamental sau natural. Nu suntem calaţi pe credinţă. Credinţa este un set de principii pe baza căruia unii aleg să îşi trăiasca viaţa.
Pentru unii pare naturală pentru că se mulează pe propriile lor viziuni despre viaţă şi lume. Dorinţa de a conserva “bucuria de a fi în viaţă” este mai mult relaţionată de voinţa noastra înnăscută de a fi în viaţă şi supravieţuirea biologică, astfel perpetuând ce am creat deja. Nu religia ne motivează să conservăm bucuria de a trăi. Simţul recunoştinţei şi al obligaţiei este mai fundamental de atât: un bun samaritean este îndemnat să facă acte de binefacere. Avem nevoie de religie ca să fim buni, recunoscatori sau morali? Nu. Aserţiunea că religia ne face morali este eronată pentru că pleacă de la premiza că religia este singura cale către moralitate. Moralitatea defineşte bunătatea sau răutatea caracterului sau acţiunii umane şi este intrinsecă construcţiei umane, indiferent de înclinaţia religioasă. Ieri, cineva a zis că o prostituată nu este morală. De ce nu? Dacă este o persoană bună intrinsec şi îmi respectă graniţele mele personale şi în plus mai dă şi pomană unui cerşetor, de ce nu ar fi o persoană morală? Este vecina abstinentă şi clevetitoare de la etajul 4 mai morală decât prostituata? Cine încalcă normele sensibilităţii sociale? Vecina meschină, cu sufletul smochinit, dar intact sexuală sau prostituata bună? O prostituată poate fi o persoană moral împlinită la fel cum o persoană religioasă (cu frica lui Dumnezeu - trebuie să ne fie frică ca să fim buni?!) poate fi complet amorală şi imorală.
S-ar putea să nu existe un centru al Dumnezeirii în creier şi să nu avem circuite neuronale religioase, dar cu siguranţă le avem pe cele ale bunătăţii şi altruismului. Sau poate mă înşel. Este posibil.
Aşa am supravieţuit ca specie, se cheamă compasiune (mă rog, afiliaţie de grup, spirit de echipă, conlucrare în trib etc.), şi este o trăsătură independentă de religie. Desigur, facerea de bine poate crea, în timp, adicţie (unii terapeuţi pot începe avea, ca şi neurochirurgii, complexul mesianic, de îndată ce se văd în healing business). Adevărul este că biologia bate psihologia şi uneori chiar pe psihologi cu propriile lor arme: facerea de bine (helper’s high) diminuează stresul, există acea rasplată (unii îi zic karma, alţii bani, alţii recunoştinţă), gânduri pozitive (evident că ai o părere de sine ridicată, doar ajuţi atâţia oameni, nu?), conectare afiliativă. Ce ispită greu de rezistat!
Religia nu este naturală, este învăţată cultural. La fel şi Dumnezeu, care nu este un concept înnăscut. Dumnezeu se învaţă acasă, la grădiniţă, la şcoala. Apoi dăm cu nasul de ştiinţă care plusează şi explică ce religia nu a putut explica. Evident, din dorinţa de cunoaştere (eu ii zic prostituţie intelectuală), vom merge acolo unde se oferă mai mult.
Nu avem centre neuronale ale lui Dumnezeu în creier, inimă sau în suflet. S-ar putea să nu avem nici măcar suflet. Dacă avem suflet, avem liber arbitru. Dacă nu, nu. Avem sau nu? Bate mecanica cuantică, fizica clasică a determinismului? Ce ziceţi de varianta asta ? E simplistă, nu? Evident că vrem să avem o sclipire de divinitate şi nu ne convine că împărţim ADN-ul cu maimuţele.
Ne naştem tabula rasa, nefamiliarizati cu teismul. Daca ne-am naşte cu dumnezeirea în noi, atunci indiferent de circumstanţe şi context social ar trebui să ajungem toti la aceeaşi concluzie. Adica şi Mowgli, Hitler şi Ţuţea ar trebui să ajungă la aceeaşi concluzie. Ajung? Un ateu poate fi cineva care nu a fost expus conceptului de divinitate şi nu neapărat cineva care îi respinge existenţa. Copiii sunt atei până în momentul în care le spunem noi de dumnezeu. Ateismul este absenţa unei credinţe religioase, nu neapărat respingerea ei conştientă. Personal, nu cred în innatism teistic. Ne naştem în mod natural atei. Este starea noastra firească.
Să exemplificăm: există un tribuşor amazonian numit Piraha, care nu foloseste cuvinte pentru numere. Respectiv, Piraha foloseşte cuvantul hoi pentru un număr mai mare de obiecte, hoig pentru un număr şi mai mare (nu mă întrebaţi cât de mare, că v-am zis ca nu au numere) şi baagiso pentru un număr şi mai mare. Începem să ne dăm seama ce învăţam şi cu ce ne naştem şi de ce este necesar să fim sceptici înainte să “credem orbeşte” sau să ne învăţăm copiii de “Doamne, Doamne”. Mă rog, aceste cuvinte înseamnă pe scurt “în jur de unu”, “câţiva” şi “mulţi”. Pentru noi, numerele par naturale, de aceea procesul de adunare pare logic, sau măcar are sens. Încercaţi însă să explicaţi acestor oameni (care au inteligenţă medie, nu sunt retardaţi), tabla înmulţirii fără conceptul de “numere”.
Hai să revenim, că ne-am îndepărtat. Vorbeam despre Dumnezeu, religie, sistem de credinţe. Nu, nu sunt acelaşi lucru. Putem fi religioşi fără un concept al divinităţii (apofatici)? Putem iubi fără un obiect al iubirii? Putem defini iubirea spunând că nu este ură? Putem defini pe Dumnezeu spunând că nu e diavolul? Putem defini filosofia spunând că nu este psihologie? Putem defini bunătatea spunând că nu este răutate? Putem menţiona ceva prin non-menţionare doar sugerare?
Poţi spune că eşti apofatic spunand că nu eşti catafatic? Da, dacă Dumnezeu este un joc de bingo. Este Dumnezeu un joc de bingo?
Amicul Nathan (cât aş vrea să îi văd cartea aia publicată, asta dacă nu e trimis profesor în Alaska!), a mers mai departe şi a voluntariat (aşa fac unii care oferă explicaţii, apoi le pare rău ca au făcut-o!- oameni indecişi, deh!) definiţia despre ce sunt credintele: nu sunt raţionale, nu sunt iraţionale, ci mai degrabă non-raţionale.
Credinţa este un act mental de a “te încrede” în ceva, de a avea confidenţă, iar în mentalitatea populară a devenit acceptarea şi convingerea că ceea ce crezi este valid şi exclusiv adevărat (adevărul fiind în acord Kripkean, coerent si corespondent cu faptele, evenimentele şi veridicitatea). Cu această definiţie în minte, adevărul tinde să fie monopolizat şi, de obicei, cautăm adevăruri care ne validează propriile scheme mentale. Probabil că unii dintre noi se nasc cu înclinaţia de a avea aceste credinţe religioase, aşadar vor fi oarecum pre-determinaţi să caute cunoştinţe care să le valideze aceste credinţe. De aceea, credinţa în sine este îngustă. A avea un set rigid de credinţe (ateiste sau teiste, religioase sau areligioase) înseamnă a avea un set de convingeri, iar convingerile stricte sunt periculoase pentru că denota inflexibilitate intelectuală. Personal, mă tem de oamenii inflexibili pentru ca sunt la numai un pas de a fi autocraţi. În orice caz, se pare că suntem determinaţi să avem convingeri, pentru că avem nevoie de stabilitate conceptuală şi pentru a putea fi în lume. Fără stabilitate, nu am avea predictibilitate, iar fără predictibilitate am fi extrem de anxioşi. Foucault vedea reprezentarea ca pe miezul cunoaşterii. Acum, susţinând că ea, credinta, este parte din cunoaştere, este ca şi cum am spune că ea poate fi reprezentată (cu sau fără obiect). Probabil de aceea Via Negativa nu a avut success (pentru că nu putem defini filosofia prin negaţie spunând că nu este psihologie).
Îndrăznesc să spun că incluziunea credinţei sub umbrela cunoaşterii este mai aproape de ideea lui Platon de cunoaştere, de “credinţa drept justificată”. Mai degrabă aş insista asupra definiţiei cunoaşterii ca o mixtură a percepţiei, învăţatului, raţionalizarii, capabilităţtii, calităţilor şi aptitudinilor care pot fi înnascute sau achiziţionate. Acum, dacă vorbim de cunoaşterea intuitivă sau contemplativă, credinţa poate fi într-adevăr parte din ea. Deşi sună puţin oximoronic, am crezut întotdeauna că şi cunoaşterea poate veni numai prin şi aposteriori raţiunii, în timp ce intuiţia (intuieri) implică un tip de apriorism sau cel puţin o contemplaţie pasivă. Credinţele nu pot fi decât învăţate sau intuite, niciodată percepute sau raţionate.
Admiraţia lui Nathan pentru semizeii deconstrucţiei ca Levinas, Derrida şi Vattimo l-a făcut să declare că habar nu are ce este Dumnezeu, dar asta nu îl opreşte să aibă o sensibilitate religioasă.
Ca şi predecesorii mai sus mentionaţi, amicul Nathan practică un obscurantism terorist care l-a făcut în final să declare că dacă nu sunt de acord cu el, clar nu am înţeles despre ce vorbeşte. S-ar putea sa aibă dreptate. Nu sunt de acord cu el. Dar, sunt de acord că ele, credinţele sunt total non-raţionale pentru că sunt mai degrabă obţinute prin intuiţie decât prin raţiune sau observare. Destul de interesant, cuvântul intuiţie vine din latinescul “intueri” care înseamnă a te uita înăuntru, a contempla. Cam asta face şi religia (sau ar trebui sa facă): să contemple. Dar atunci, ar trebuie să se mulţumească cu contemplarea şi să nu îşi atribuie sistemul de valori morale (bun-rău) ca explicaţii valide ale vieţii şi comportamentului uman, explicaţii despre geneza cosmosului sau să pretindă cu condescendenţă că este deţinătoarea adevărului eschatologic. Mai mult, ar trebui să renunţe la forme instituţionalizate (putem contempla individual, nu în grup organizat), să renunţe la sisteme de rasplată-pedeapsă şi să înceteze să mai vândă speranţe şi vise ale unei vieţi după moarte. După câteva zile de tăcere, amicul Nathan mi-a zis că e trist, şi-a mai făcut vreo doua autoprotrete cu telefonul celular, mi-a mărturisit că o dispreţuieşte pe Ayn Rand, apoi a început să peroreze despre Das Sein.
Dar chiar şi în ciuda tristeţii lui, tot nu am fost de acord cu el.
Autor: Diana Nicolescu

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 1066, Ultimul acces: 2023-03-26 23:45:48

Timp total: 0,21s...