Doi învățători supremi[2012-02-27]Michael J. RuszalaTraducător: Manuela Oltean Teme: Personalități Biserică Prieteni în viață și legați în pontificatele lor, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea sunt doi învățători supremi pe care Spiritul Sfânt i-a dat Bisericii în aceste timpuri. Nu se întâmplă frecvent ca un Papă să își beatifice predecesorul imediat, dar în vremuri extraordinare vin și haruri extraordinare. În acest articol vom reflecta asupra colaborării și complementarității celor doi Sfinți Părinți în ministeriul lor apostolic ca învățători supremi ai credinței. Toți suntem familiarizați cu caracterizările greșite făcute de mass-media ultimilor doi Pontifi ai noștri. Adesea priviți cu neîncredere, temuți, înțeleși greșit și uneori celebrați și priviți cu respect profund, succesorii lui Petru trebuie întotdeauna "să vestească cuvântul... la timp potrivit și la timp nepotrivit" (2Timotei 4,2). Odată cu chemarea lui Cristos adresată lui Petru: "paște oile mele", toți Papii au primit această responsabilitate de a fi învățători supremi. Această îndatorire nu a fost însă luată întotdeauna în serios pe parcursul istoriei. În schimb Fericitul Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea cu siguranță au luat-o în serios. Acești doi Papi au o legătură specială între ei, atât ca prieteni cât și ca învățători supremi. Înțelegând prietenia lor, proiectele comune și particularitățile lor de învățători, putem aprecia mai bine învățătura lor și putem vedea o imagine mai clară asupra lor decât ceea ce primim din mass-media. Ratzinger se considera un preot erudit și aspira să scrie la un moment dat o magnus opus teologică. Nu intenționa să devină unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, dar Domnul a avut și alte planuri cu viitorul Papă Benedict al XVI-lea - și Papa Ioan Paul al II-lea avea să aibă o contribuție majoră la acestea. George Weigel, în cartea sa "Alegerea lui Dumnezeu", explica cum filosoful Joseph Pieper l-a introdus pe Ratzinger în gândirea filozofică a Cardinalului Karol Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul al II-lea). În 1974, ei și-au trimis unul altuia copii ale cărților lor pentru comentarii. Papa Paul al VI-lea l-a numit pe Ratzinger în 1977 Episcop, și la scurt timp Cardinal. Aceasta i-a permis să poarte discuții erudite cu Cardinalul Wojtyla la Conclavul Cardinalilor pentru alegerea Papei Ioan Paul I. După scurtul pontificat al Papei Ioan Paul I, restul este deja binecunoscut. Colegiul Cardinalilor a ieșit din tiparele obișnuite și l-a ales Papă pe un om energic și de o spiritualitate înaltă, Cardinalul Wojtyla, primul Papă polonez din istorie. Papa Ioan Paul al II-lea și-a amintit de prietenul său Ratzinger când a făcut numiri pentru posturile din Curia Romană. Ratzinger, deoarece abia își începuse slujirea ca Arhiepiscop de Munchen-Freising, a refuzat numirea sa ca prefect al Congregației pentru Educația Catolică, dar a simțit că nu poate să refuze după ce Papa Ioan Paul al II-lea i-a cerut a doua oară să i se alăture ca prefect - de data aceasta al Congregației pentru Doctrina Credinței (CDF), în 1981 -, pentru promovarea integrității doctrinei catolice. Weigel explică faptul că alegerea lui Ratzinger pentru această funcție ne dezvăluie din gândirea Papei Ioan Paul al II-lea, și perspectiva sa asupra nevoilor Bisericii, preferând să aibă un teolog în această funcție și nu un administrator. În cartea sa, Weigel consideră că acest fapt subliniază necesitatea ca teologia să pună practicile Bisericii sub lumina integrității doctrinei sale, așa cum a fost revelată de Dumnezeu. De asemenea, în timp ce mulți îl consideră pe Ratzinger un conservator, Weigel ne arată că teologia sa nu este una convențională. El este mai degrabă augustinian decât tomist. Atât Papa Ioan Paul al II-lea cât și Cardinalul Ratzinger "doreau discuții teologice ample pentru a modela învățătura papală". Chiar dacă Fericitul Ioan Paul al II-lea nu ar fi ajuns niciodată Papă, tot ar fi fost bine-cunoscut chiar și numai pentru erudiția lui filosofică. Păstrând înțelepciunea Sf. Toma, Fericitul Ioan Paul al II-lea a căutat și alte moduri de expresie în filosofie și teologie. Este bine cunoscută metoda sa fenomenologică bazată pe experiență, în "Iubire și responsabilitate", precum și audiențele sale de miercurea despre teologia trupului, din care au rezultat învățături ca acelea din Exortația apostolică Familiaris Consortio și altele. În total, a scris 14 enciclice și 15 exortații apostolice, ca să nu mai menționăm numeroasele sale scrisori apostolice și constituții. Folosindu-se de metoda sa fenomenologică, Fericitul Ioan Paul al II-lea a susținut demnitatea umană în fața comunismului, a totalitarismului, a nedreptăților economice, a avorturilor, a contracepției, a eutanasiei și a cercetărilor pe celulele rădăcină embrionare. A clarificat unitatea și distincția dintre credință și rațiune într-o eră a relativismului. Atitudinea sa în fața acestor pericolele a fost în principal una pozitivă, chemând la o nouă evanghelizare care să atingă culturile europene post-creștine, și la a-l repună pe Cristos în centrul tuturor lucrurilor. De asemenea, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut apel la o cultură a vieții pentru promovarea și recunoașterea demnității persoanei umane și pentru o adevărată libertate creștină, în locul fricii în mijlocul pericolelor care există în lumea modernă la adresa demnității persoanei umane. Potrivit lui Weigel, Ratzinger, ca prefect al CDF, l-a ajutat pe Papa Ioan Paul al II-lea în proiectul său de a ghida punerea în practică a Conciliului Vatican II, în mijlocul exceselor apărute după Conciliu. Ratzinger a clarificat înțelegerea adevăratei libertăți în opoziție cu teologia eliberării, învățătura Bisericii despre contracepție, rolul lui Cristos ca Mântuitor în mijlocul pluralismului religios, și a oferit principii și îndrumări privind rolul teologilor care slujesc Biserica. A slujit în numeroase Congregații ale Curiei Romane și a oferit consultații teologice Papei Ioan Paul al II-lea în scrierea enciclicelor, între care și Veritatis Splendor. Ratzinger a publicat numeroase scrieri teologice pe când era prefect al CDF, dar întotdeauna a dorit să se retragă și să se dedice în totalitate studiului teologic (sperând încă să scrie acea magnus opus). Weigel scrie: "Ratzinger a încercat să se retragă în 1991, 1996 și 2001. De fiecare dată, Papa Ioan Paul al II-lea l-a rugat să mai rămână, și el s-a conformat. Omul pe care, în 8 aprilie 2005, mulțimile l-au proclamat 'Ioan Paul cel Mare' nu și-a putut imagina faptul de a fi Papă fără Joseph Ratzinger drept principalul său sfătuitor doctrinal". Stimat între Cardinali, Ratzinger a fost ales Decan al Colegiului Cardinalilor în 2002. Când Papa Ioan Paul al II-lea a murit, Cardinalul Ratzinger, datorită rolului său ca Decan, a fost responsabil pentru organizarea înmormântării și a succesiunii Sfântului Părinte, și tot el a trebuit să țină predica la înmormântare, în care a amintit o temă mereu prezentă în viața Papei Ioan Paul al II-lea: "Vino și urmează-mi". Împotriva dorinței sale, Ratzinger a fost propus candidat pentru papalitate și a fost ales în prima zi de vot. Ratzinger amintește ce i-a scris un Cardinal: "Dacă Domnul îți spune acum: 'Urmează-mi', nu uita ce ai predicat. Nu refuza! Fii ascultător, așa cum ai vorbit despre marele nostru Papă care s-a întors în casa Tatălui". Luând numele de Benedict, noul Papă a căutat să fie un discipol modern al Sf. Benedict, scoțând Europa din întunericul timpurilor noastre la o reînnoire. Potrivit lui Weigel, Ratzinger, un alt Papă care nu este italian, nu dorește să fie un substitut al Papei și nici Ioan Paul al III-lea. Interesul său nu este de a deveni o figură carismatică asemenea predecesorului său, ci de a conduce cu sinceritate. Și după cum s-a văzut la Zilele Mondiale ale Tineretului din Koln și Sydney, tinerii l-au înconjurat ca pe noul lor părinte spiritual. Papa Benedict al XVI-lea s-a apropiat cu mărinimie de diferitele grupuri din Biserică și de cele de diferite credințe și religii, asumându-și rolul de părinte universal. În pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat pe teme ca libertatea adevărului în opoziție cu dictatura relativismului, unitatea dintre credință și rațiune, doctrina socială catolică, Scriptura, rădăcinile creștine ale Europei, reînnoirea liturgică atât deschisă spre un simț al transcendentului cât și conformă cu reformele Conciliului Vatican II. În scrierile și predicile sale, teologia sa augustiniană și erudiția sa personală sunt evidente. Dar adevărata erudiție este cea care atinge miezul unei probleme. De aceea în enciclice și în mare parte din învățăturile sale, Papa Benedict al XVI-lea se axează pe elemente de bază, pentru a-i catehiza pe cei din Biserică și a-i provoca pe cei dinafara ei. John L. Allen Jr scrie în "10 lucruri pe care Papa Benedict vrea să le știți": "Papa Benedict al XVI-lea este un Papă al noțiunilor de bază, pe care le prezintă într-o manieră inteligentă, provocatoare, străduindu-se să arate clar faptul că creștinismul nu este doar în set de reguli, ci un răsunător 'da' spus demnității persoanei umane și o acceptare a unui Dumnezeu plin de iubire". Prima enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, Deus Caritas Est, ne învață despre iubire, cea mai importantă doctrină creștină, atât de greșit înțeleasă în zilele noastre. A treia enciclică a sa, Caritas în Veritate, înrădăcinează caritatea autentică în adevăr, evidențiind acest principiu ca fiind fundamentul doctrinei sociale a Bisericii. Papa Benedict se întoarce adesea la învățăturile Fericitului Ioan Paul al II-lea. În Caritas în Veritate el a dezvoltat teologia darului a Papei Ioan Paul al II-lea în contextul doctrinei sociale a Bisericii, ancorând metafizic doctrina socială în adevăr, ca în Veritatis Splendor, și subliniind unitatea dintre credință și rațiune, ca în Fides et Ratio, și în discursul său de la Regensburg. Teologia Papei Benedict al XVI-lea este, în esență, cristocentrică și biblică - o complementaritate anterioară prieteniei sale cu Papa Ioan Paul al II-lea, și care a servit drept bază comună pentru colaborarea dintre ei. În cartea sa "Isus din Nazaret", Papa Benedict al XVI-lea ne arată, prin reflecțiile sale asupra textelor biblice, că Isus, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, este El însuși mesajul mântuirii. În această carte, Sfântul Părinte oferă un exemplu de folosire a erudiției critice modernă în slujba credinței și nu în competiție cu aceasta, așa cum de multe ori se întâmplă. Actualul Papă a fost adesea înțeles greșit de către mass-media în diferitele crize din pontificatul său - ca de exemplu neînțelegerea în ceea ce privește islamul, în urma discursului său de la Regensburg, precum și scandalurile sexuale care au zguduit multe părți ale Bisericii. În ciuda temelor de bază din învățătura Papei Benedict al XVI-lea, mulți îl consideră un intelectual rupt de realitate. De asemenea, mass-media de multe ori așteaptă unele atitudini sau gesturi ale Papei care îi sunt cu totul străine. Pontificatele Fericitului Ioan Paul al II-lea și al Papei Benedict al XVI-lea fac parte dintr-o eră nouă - o eră în care conștientizarea de către Sfântul Părinte a rolului său de învățător suprem este mai intensă ca oricând din cauza crizei contemporane privind adevărul și moralitatea. Ministerul Sfântului Părinte este orientat spre provocări, în moduri creative și proactive. Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost o figură carismatică și un mare inovator. Papa Benedict al XVI-lea este o figură paternă, un erudit care își folosește înțelepciunea în slujba catehezei fundamentale. Fericitul Ioan Paul al II-lea a fost optimist în ceea ce privește lumea modernă luptând în același timp împotriva relelor ei; Papa Benedict al XVI-lea este în lume dar nu al lumii, recunoscând de multe ori limitările acesteia. El lansează o chemare constantă dar adesea tăcută la autenticitate, chiar cu riscul pierderii popularității sau succesului. Allen scrie: "Probabil fără a conștientiza acest fapt, Papa Benedict XVI învață lumea ceva prin propriul său comportament. El este extrem de smerit și blând, în contrast puternic cu lăudăroșenia și fanfaronada adesea asociată marilor personalități ale lumii politice, economice sau culturale contemporane. El este dovada vie că cineva, pentru a conduce și a fi un exemplu, nu trebuie să fie extravagant". Papa Benedict al XVI-lea și Fericitul Ioan Paul al II-lea sunt doi Papi care au pontificatele într-o perioadă crucială a vieții Bisericii. Ambii renumiți învățători, au pontificate complementare și în același timp distincte în carismele și darurile lor pentru Biserică, atât în învățătura cât și în călăuzirea lor pastorală. Conduși de Providență unul către celălalt și în același Scaun de învățător, ambii Pontifi au confruntat întunericul lumii cu Lumina, într-un mod proactiv, creativ și în credință, atât prin cuvânt cât și prin fapte. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1048, Ultimul acces: 2025-02-08 09:05:54
|
Timp total: 0,17s...
[]:1