© 2005-2023 BISERICI.org
© 2005-2023 BISERICI.org
Timp stanga: 0,25s...
Creștinismul în opera lui Mihai Eminescu[2010-01-15]Complexele noastre identitare, din nefericire atât de profunde și persistente, au deformat și deformează în continuare gestionarea corectă a memoriei culturale românești. Luptând din greu, asemeni altor națiuni mai puțin favorizate de soartă, pentru a-și ocupa locul politic și cultural în Europa modernă, națiunea română a tins, instinctiv, să se aglutineze ideologic în jurul unor modele de referință, care au devenit veritabile icoane ale românității. Fenomenul acesta este cunoscut în cultura europeană drept cultura cu lider, fiind caracteristic tuturor culturilor emergente. Pentru români, icoana absolută a culturii române a fost, timp de decenii, Mihai Eminescu. În momentul apariției lui Eminescu în cultura română, ceea ce se produsese înainte de el părea foarte subțire, iar în primele decenii după moartea creatorului Luceafărului, copleșitoarea prezență a operei sale a făcut să pară că nu pot răsări decât epigoni ai săi. Din acest motiv, Mihai Eminescu devine pentru mulți dintre oamenii de cultură români însăși întruchiparea culturii noastre. Mai mult, amestecul culturii cu diverse ideologii și cu politica a condus în cele din urmă ca Mihai Eminescu să se transforme, din cel mai important reprezentant al culturii române, în însăși chintesența națiunii, crinul (după expresia lui George Călinescu) care a adunat în el cele mai tari parfumuri ale spiritului național. Mitul Eminescu Ridicat pe un piedestal deasupra muritorilor de rând, lui Mihai Eminescu i s-a construit treptat o biografie mitificată, care trebuia să exprime destinul și trăirile românului exemplar, iar opera sa a fost supusă unor exegeze din ce în ce mai fantaste, prin care se încerca să se demonstreze că toate elementele culturii române, indiferent din ce domeniu, se regăsesc integral în opera eminesciană, care devenea astfel biblia națiunii române. Aceste tendințe, păstrate la nivel de tentativă și în limitele bunului simț în perioada interbelică, au căpătat accente grotești în anii comunismului național al lui Nicolae Ceaușescu. Profitând de faptul că efigia poetului a crescut enorm în conștiința românilor în anii stalinismului, când orice valoare culturală națională era negată, propagandiștii ceaușiști s-au folosit de Eminescu pentru a-l asocia cultului liderului salvator al națiunii române din ghearele negrei străinătăți. A vorbi despre Eminescu în anii â80 ai secolului trecut însemna să emiți o litanie plină de stereotipuri, prin care spiritul atât de viu și proaspăt al poetului era de fapt ucis. După revoluție, Eminescu a mai fost ucis o dată, de o parte din cei care erau disperați să scape de șabloanele culturii din epoca de aur. Fără să înțeleagă că nu Eminescu, ci regimul comunist este vinovat de felul grotesc în care s-a ajuns să fie înțelese persoana și opera lui, aceștia l-au concediat pur și simplu pe Eminescu din cultura română, considerându-l inactual. Nedreapta uitare contemporană De la piedestalul zeilor la uitare. Iată un destin pe care Eminescu nu-l merita câtuși de puțin. Detractorii săi radicali au crezut că au mântuit astfel cultura română, însă s-au înșelat amarnic. Obsesia liderului în cultura română a rămas intactă. Pentru o perioadă, Caragiale a fost opus lui Eminescu, ca fiind cel care a înfățișat pe adevăratul român, spre deosebire de poetul de la Ipotești, care a creionat un român utopic. Mai apoi, alte chipuri s-au succedat, din ce în ce mai efemer, pe tronul culturii române, fiecare suferind însă la un moment dat asasinarea de care a avut parte Eminescu. Din ce în ce mai des asistăm, în diverse ramuri ale culturii române, la apariția unor profeți care sunt repede uitați, depășiți. Sunt, de fapt, cele mai comode abordări posibile: admirația lipsită de orice critică, pe de-o parte, și ignorarea cauzată de neînțelegerea celuilalt, pe de altă parte. Eminescu nu poate fi uitat, iar fără el nu se poate scrie despre cultura română, măcar luând în considerare faptul că a dominat-o atâta vreme, mai abitir decât orice alt autor. Opera sa trebuie citită în afara ochelarilor de cal, deschis, de către fiecare nouă generație. Iar Eminescu s-a dovedit că place, chiar și azi opera sa, ca a tuturor creatorilor de geniu, dovedindu-se mereu actuală în diverse aspecte ale ei. Însă Eminescu nu mai poate fi Unicul, românul absolut, pe de-o parte pentru că așa ceva nu poate exista, iar pe de altă parte, deoarece cultura română modernă, de două secole, a cunoscut un continuu proces de diversificare, de apariție a noi și noi creatori de excepție, fapt care face catalogarea culturii române drept cultură cu lider să nu mai fie actuală. Eminescu, un romantic și un conservator Eminescu s-a definit pe sine, din punctul de vedere al creației literare, drept un romantic, în timp ce ideile sale politice și viziunea culturală de ansamblu au fost integrate marelui curent conservator-reacționar care se manifesta în Europa și în țara noastră, ca un răspuns la un liberalism considerat uniformizator și alienant. Nimeni nu a criticat cu mai multă sagacitate schimbările rapide, adesea haotice și fără fundament, fără organicitate, pe care le cunoștea România secolului al XIX-lea, decât Eminescu. De aceea, un liberal precum Ștefan Zeletin îi acordă poetului locul de frunte în galeria reacționarilor români: Spiritul reprezentativ care a desăvârșit la noi ideea naționalistă este poetul Mihai Eminescu. Membru al Junimii, dar bătând căile sale proprii pe alături de dogmele magiștrilor, el prezintă naționalismul cu toate multiplele sale trăsături: istoric, romantic, pesimist, sentimental, iubitor de neam, religios, streinofob. Toate aceste trăsături alcătuiesc, după cum lesne se poate vedea, un tot sufletesc: starea sufletească de jale pentru trecutul național curat, distrus pentru totdeauna de noii stăpânitori. Îndeosebi, ceea ce iese la iveală în noua formă a reacțiunii e ura împotriva străinilor: a aventurierilor politici, care după Junimea au creat noul regim politic, apar de astă dată ca niște elemente de origine străină, care n-au priceput geniul neamului nostru și de aceea i-au distrus vechile așezăminte, i-au nesocotit vechile datini. Eminescu devenea astfel apostolul regăsirii de sine a românilor, pe toate planurile, însă el nu a construit un sistem ideologic complet structurat, multe din ideile sale rămânând la un stadiu incipient de exprimare. Însă latențele discursului eminescian au început a fi valorificate de noile generații de intelectuali români sub cele mai variate aspecte, unele interpretări fiind foarte departe de intențiile marelui poet, transformat în călăuză a culturii române. În foarte multe cazuri, era vorba de opinii aparținând autorilor respectivi și atribuite lui Eminescu pentru a avea un plus de influență. Se poate vedea acest lucru din viziunile perfect contradictorii care s-au construit pornindu-se de la aceleași texte. Eminescu, poet creștin? Un exemplu în acest sens este legătura care se încearcă a fi făcută între Eminescu și creștinism. Pe de-o parte, avem lucrarea lui I.M. Rașcu, Eminescu și catolicismul (București, 1935), în care se vorbește de legăturile profunde ale poetului cu credința catolică. Pe de altă parte, unii nu se îndoiesc de ortodoxia lui Eminescu. Cine are dreptate în această dispută? Răspunsul a fost căutat în opera literară și în publicistica eminesciană. Pentru cei care pun semnul echivalenței între ortodoxie și cultura română și care îl consideră pe Eminescu reperul prin excelență, poetul a fost un creștin practicant, chiar un isihast. Biografia sa însă nu confirmă un asemenea model existențial, iar opera literară cu greu poate constitui un argument pentru a demonstra credința cuiva. În acest sens stă mărturie chiar biografia celui care a pus primul la modul serios chestiunea creștinismului lui Eminescu, anume Nichifor Crainic, poet care s-a inspirat masiv din tradițiile spiritualității creștine, însă a cărui existență cotidiană nu a fost chiar un model de virtute. Mai modest, Crainic își propunea să demonstreze că Eminescu este un poet de inspirație creștină, însă o evaluare cantitativă a operei eminesciene nu-l ajuta câtuși de puțin, deoarece ponderea poeziilor și textelor literare cu tentă creștină în opusul eminescian este infimă. Atunci, Crainic a găsit o soluție interpretativă care a fost adoptată ulterior și de Edgar Papu, care, în linii generale, afirmă că temele romantice sunt un adstrat al creației eminesciene, un tribut adus modei literare a timpului, dar esența poeticii eminesciene este de fapt un duh creștin, care poate ieși la iveală printr-o filtrare atentă a creației poetului. Este un punct de vedere și o interpretare care poate fi luată în seamă și care are încă adepți. Pentru un istoric al culturii, un asemenea gen de analiză nu este însă foarte relevant, el încercând în primul rând să urmeze structura naturală a operei. Spre a observa ponderea și locul ocupat de creștinism în gândirea lui Eminescu, istoricul va recurge în primul rând la publicistica eminesciană. Religie vs identitate națională Articolele dedicate de Eminescu chestiunilor religioase nu sunt multe, aceste texte fiind dominate de chestiunea relațiilor dintre religie și puterea politică și a raporturilor dintre religie și identitatea națională. Poetul constată că românii au identificat religia cu naționalitatea, religie înțeleasă ca lege a neamului românesc: Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naționalitatea și-i socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini și chiar mai puțin curați, mai prejos de noi. De aceea, greco-catolicii care, dincolo de faptul că au recunoscut autoritatea papei, au păstrat vechea lege, deși buni catolici, cei mai mulți dintre preoții români uniți sunt încă și mai buni români. Această religie este un dat, care nu poate fi schimbat după cum bate vântul, Eminescu respingând astfel diversele forme de convertire. De asemenea, relația dintre politic și religie este ceva cât se poate de firesc, fiecare stat promovându-și propriile interese în domeniul religios. Astfel, Imperiul Habsburgic, apoi AustroUngar, s-a folosit intens de catolicism pentru a-și promova interesele în zona Europei de Est. Nu altfel face Imperiul Rus cu ortodoxia. România, la rândul ei, trebuie să-și ducă propria politică religioasă, care să țină seama de interesele națiunii. Două polemici sunt demne de menționat în acest sens. Una privește chestiunea numărului mare de icoane provenite din Rusia, ceea ce pentru unii era o expresie a unei tendințe de expansiune rusească. Eminescu arată că situația se datorează numai inexistenței unei industrii românești de icoane , că nu are nimic politic această stare, că pericolul rus este real, dar cauzele care ar putea slăbi siguranța statului sunt de cu totul altă natură: sunt economice și sociale. Dacă vom continua, ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, dacă prin măsuri înțelepte nu vom îmbunătăți starea țăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, dacă nu se va introduce o echitate mai mare în relațiunile lui de muncă, se poate întâmpla ca efecte exterioare să aibă oarecare influență asupra celor nemulțumiți. Dar printr-o stare economică și de cultură mai dezvoltată și având bunul trai necesar, desigur că încercări exterioare de a-i ademeni prin icoane și portrete n-ar avea nici un succes. Latini de neam, ortodocși de credință A doua polemică este generată de intenția creării unei mitropolii romano-catolice la București. Eminescu se ridică împotriva acestui lucru, deoarece consideră că a fost o decizie lipsită de tact, într-o situație politică complicată. Poetul invocă rivalitatea dintre Hohenzollerni și Habsburgi și fenomenul Kulturkampf din Germania drept cadru pentru înființarea acestei mitropolii, care are un dublu scop: răspândirea catolicismului în România și Balcani, de care să profite Imperiul Austro-Ungar, și punerea într-o situație delicată a lui Carol I de Hohenzollern, de confesiune romano-catolică (în virtutea faptului că provenea din sudul Germaniei, catolic, Hohenzollernii prusaci fiind protestanți). Acest articol arată în subtext și ce înțelege Eminescu prin toleranță și care sunt limitele ei. Pentru el, faptul că regele Carol și urmașul Ferdinand sunt catolici nu este un impediment, deoarece ei au menținut acest lucru în spațiul privat și au respectat rânduielile țării. Dar un gest de prozelitism, care să încerce să schimbe realitățile religioase din România, trebuie combătut cu toată vigoarea. Tot aici, Eminescu critică pretențiile Ungariei care se prezintă drept un intermediar între Orient și Occident. Pentru poet, acest rol nu îl pot avea decât românii: Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim și, dacă dinastia va împărtăși direcția de mișcare a poporului românesc, o vom și face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când e vorba de legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident și pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricare ar fi, ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut. Biserica și istoria neamului România trebuie, prin urmare, să-și cultive identitatea ortodoxă, din valoarea politică a religiei izvorând și utilitatea instituției ecleziastice. Biserica trebuie sprijinită, măcar din aceste considerente, dacă nu din motive mai înalte. Articolul Liber-cugetător, libera-cugetare este o ocazie pentru poet de a arăta valoarea morală a religiei și de a da o nouă lovitură eternilor inamici liberali. Eminescu vede un autentic liber-cugetător în cel care are opinii teoretice, bunăoară în domeniul cosmogoniei, de altă natură decât cele prezentate în Biblie, dar acestea nu au nici o legătură cu convingerile și adevărurile morale, cum este în cazul religiei. Prin urmare, nu se poate vorbi de o religie a liber-cugetătorilor, fapt care este o contradicție. Religia are un rost moral care se păstrează intact, chiar dacă unele concepții de ordin teoretic ale sale sunt puse sub semnul întrebării. Prin urmare, nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare poate justifica opunerea toleranței noastre recunoscute, intoleranței greoaie și ignorante a unor instincte de neorânduială și de barbarie spirituală și morală. ș ț Noi, puindu-ne pe terenul de drept și istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre ș ț Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. De la Zamolxe la Iisus Prin urmare, alături de afirmarea hotărâtă a rolului identitar al Bisericii Ortodoxe în istoria românilor este prezentă și credința în valoarea morală a religiei. Eminescu a prețuit religia, având lecturi solide, alături de creștinism, din filosofia orientală și mitologia nordică, elemente pe care le-a topit în creația sa poetică. Spiritul său înclinat spre idealizarea trecutului îl făcea să privească cu oarecare dispreț realitățile religioase contemporane, fiind destul de critic la adresa clerului din vremea sa, fapt care se reflectă în unele din prozele sale literare. Ceea ce se poate observa însă clar în opera literară a lui Eminescu este frecvența cu care apare tema bătrânului înțelept, păstrător al unei spiritualități înalte, cu iz arhaic. Mai important este faptul că această temă apare adesea în contextul luării în discuție a problemei religiei strămoșilor noștri daci. Zeii dacici sau înțeleptul trăitor în grotele munților devin personaje centrale ale unei căutări a rădăcinilor spirituale arhaice ale poporului român, fenomen care, și sub influența lui Eminescu, va cunoaște o excepțională vogă în perioada interbelică. Dintre toate creațiile care iau în discuție aspecte legate de chestiunea dacică, cea mai interesantă și controversată este poezia Rugăciunea unui dac, în care modul în care se adresează eroul divinității amintește izbitor de credința creștină. Nu știm care au fost intențiile lui Eminescu, însă, pentru cei de mai târziu, a fost limpede că poetul sugera spiritul monoteist și afinitățile cu creștinismul pe care le-ar fi avut religia dacilor, idee care a făcut epocă de la Pârvan până astăzi. În concluzie, în opera lui Mihai Eminescu, creștinismul nu apare niciodată în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea națională românească și valorile tradiționale ale națiunii. Făcând parte din setul de valori naționale, creștinismul trebuie păstrat și valorizat. Cum, nu se precizează foarte limpede, Eminescu rămânând, din această perspectivă, la un nivel destul de ridicat de generalitate. În același timp, chestiunea creștinismului, deși doar tangent atinsă, nu este deloc secundară în viziunea eminesciană. Marele merit al poetului este că, prin prestigiul său, a readus creștinismul în atenția elitelor românești, destul de indiferente la credință și profund anticlericale. Din acest motiv, Eminescu a făcut un mare bine Bisericii, care a reintrat astfel în atenția factorilor de decizie din statul român ce o lăsase de izbeliște de decenii. În sfârșit, sugestiile sale, deși în mare măsură latente, au fost valorificate de generațiile următoare de intelectuali, care au făcut saltul de la naționalismul etnic la o concepție culturală în care spiritualitatea creștină urma să joace un rol major. Acest lucru dovedește încă o dată că fiecare generație reinterpretează creator pe înaintași, iar Eminescu, chiar dacă nu a fost interesat cu prioritate de creștinism, a generat, prin latențele operei sale, un formidabil curent spiritual în deceniile care au urmat. (articol de dr. George ENACHE, 'Ziarul Lumina', vineri, 15 ianuarie 2010) Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 1271, Ultimul acces: 2023-03-26 14:03:41
|
Timp total: 0,25s...
