Drumul Bisericii Ortodoxe romanesti, pana la autocefalie - parintele profesor Florin Serbanescu, consilier in cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc al Patriarhiei Romane - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2023 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Drumul Bisericii Ortodoxe românești, până la autocefalie - părintele profesor Florin Șerbănescu, consilier în cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc al Patriarhiei Române

[2010-01-11]

Autocefalia, termen a cărui proveniență etimologică se regăsește prin reunirea cuvintelor din limba greacă, „autos“- (prin sine) însuși și „kefali“ - cap, desemnează, în viața bisericească, independența unei unități bisericești constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, față de o altă unitate bisericească, de același nivel organizatoric, independență înțeleasă în plan jurisdicțional, administrativ, și nu în planul învățăturii de credință, unde se păstrează în mod firesc și ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori. Despre contextul istoric în care s-a obținut recunoașterea autocefaliei, precum și despre vechimea și afirmarea ei de-a lungul timpului ne-a vorbit părintele profesor Florin Șerbănescu, consilier în cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc al Patriarhiei Române.
Părinte profesor, când putem spune că începe „procesul“ de afirmare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe românești?
În spațiul carpato-danubiano-pontic, unde creștinismul s-a așezat statornic încă din primul veac al erei creștine, adică din secolul I, din epoca apostolică, în secolele următoare s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii din Sciția Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări și care avea un anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit. Mai târziu, am putea evoca semnificativ momentul creării, în secolul al XIV-lea, a statelor feudale românești, când organizarea bisericească a venit să consfințească această independență statală prin organizarea mitropoliilor în Țara Românească și Moldova. După recunoașterea mitropolitului din Țara Românească de către Patriarhia Constantinopolului, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiți tot de Patriarhia Ecumenică, în condițiile în care noi aveam o Biserică încă tânără, abia organizată în cadrul noului stat. Chiar de atunci în Moldova s-a dorit foarte mult ca ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorință s-a născut ulterior mișcarea pentru dobândirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, la începutul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Mușat, ca prim mitropolit, acesta fiind în funcție mai dinainte de recunoașterea sa.
„După 1453, Țările Române au devenit principalul bastion de apărare a creștinătății“
Cum a reușit Biserica noastră să-și manifeste autonomia în noul context istoric, având în vedere expansiunea otomană de după 1453?
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutații care au dus la creșterea importanței Țărilor Române pe plan internațional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările expansiunii otomane care a dus la însăși căderea Bizanțului la 1453, Țările Române au devenit principalul bastion de apărare a creștinătății, a întregii Europe. Am avut și noi un așa-zis „război al nostru de o sută de ani“, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, comparând situația de la noi cu Războiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se la lupta pentru apărarea libertății.
Până când s-a instaurat dominația otomană asupra Țărilor Române, adică până spre jumătatea secolului al XVI-lea, românii au avut independență politică, iar după această dată ei și-au păstrat autonomia. În vreme ce, în secolele următoare, până la Dunăre au fost zone administrate direct de turci sub forma pașalâcurilor, în partea nord-dunăreană Țările Române au avut continuitate ca viață de stat. Faptul fundamental al istoriei noastre medievale începând din secolul XIV-lea până în epoca modernă și apoi pe întreg parcursul epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea statului românesc și, odată cu ea, și continuitatea vieții bisericești în forme specifice statului, care nu și-a pierdut niciodată ființa și care a mărturisit în permanență, cu consecvență și credincioșie, Ortodoxia. De aceea Biserica noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici Ortodoxe pe planul dogmatic, al învățăturii de credință.
În acest context, în condițiile în care patriarhatele din Răsăritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăți în cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate țările răsăritene. Această amplă susținere de către Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia însăși a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de exprimare proprie. Avem, în toată această perioadă, expresii elocvente privind faptul că ierarhii, începând cu mitropoliții, erau aleși în țară și abia apoi aduși la cunoștința Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o formă de autocefalie.
Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizările de eparhii s-au făcut ținând cont de necesitățile locale. Sunt acestea un semn al autocefaliei manifestate timpuriu în Biserica noastră?
Da. Spre exemplu, Episcopiile Râmnicului și Buzăului au fost create la 1502-1503 în cadrul acelui sobor de la Târgoviște sau de la Mănăstirea Dealu, condus de patriarhul Nifon, acesta fiind invitat ca un conducător al Bisericii din Țara Românească, nu în calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindcă nu mai era în scaun în acel moment. La acel sobor au participat toți egumenii și stareții mănăstirilor din țară și boierii, în frunte cu însuși domnitorul Radu cel Mare. De asemenea, crearea, mai târziu, a Episcopiilor Hușilor și Argeșului a fost gândită și realizată în Biserica Moldovei și cea a Țării Românești.
Un alt fapt semnificativ: față de teritoriile de la sud de Dunăre, unde turcii nu acceptau construirea de biserici cu turlă, ele trebuind să fie, în general, joase, ba chiar ușor îngropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane, la noi tot timpul bisericile au fost construite cu turlă, și nu doar biserici mici, ci și unele de mari dimensiuni pentru vremea aceea, adaptate unor funcțiuni specifice. Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc de la Curtea de Argeș era una foarte spațioasă pentru mijlocul secolului al XIV-lea. Același lucru se poate spune despre Catedrala mitropolitană din Târgoviște, înălțată de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea, ea putând cuprinde cvasi-totalitatea populației capitalei Țării Românești. De asemenea, de mari dimensiuni era, ca lăcaș mănăstiresc, biserica Mănăstirii Neamț, ctitorită în 1497 de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Stilurile ștefanian și brâncovenesc - elemente de autonomie în arhitectura ecleziastică românească
În cultura și arta sacră de la noi există elemente specifice românești. Vorbiți-ne despre stilurile care marchează o autonomie privind arta bisericească din Evul Mediu românesc.
În Țările Române s-au constituit o arhitectură și o artă sacră cu trăsături specifice care s-au inspirat în primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai târziu au fost și alte influențe (în timpul domniei lui Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite într-o sinteză specific românească, unde elementul tradițional prevalează. Formele de exprimare cele mai strălucite ale artei ecleziastice românești sunt: stilul ștefanian în Moldova, stilul epocii clasice moldovenești, unde elementele alogene asimilate sunt de proveniență gotică, și stilul brâncovenesc în Țara Românească, unde barocul joacă rolul goticului de înainte. Aici se creează sinteza extraordinară a artei brâncovenești, devenită mai târziu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, stilul neo-românesc. Acestea sunt elemente care scot în evidență personalitatea distinctă a Ortodoxiei românești, autonomia de care vorbim.
Un alt element care întărește ceea ce am spus mai sus este susținerea, prin cărțile tipărite, a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe cărți care nu erau destinate doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioșilor din afara țării noastre, celor de limbă slavă și greacă. La Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași a funcționat o tipografie în limba greacă, în special pentru nevoile credincioșilor greci aflați sub dominație turcească. În Țara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărți în limba greacă, arabă, georgiană, trimițând până și tipografie în Antiohia și Georgia.
Pe de altă parte, au fost momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind învățătura de credință ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iași din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă, adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox.
Lumea ortodoxă a fost sprijinită de Biserica din Țările Române și pe plan economic, financiar. Ne întoarcem la epoca lui Vasile Lupu, care a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice, urmare a cărei binefaceri Moldova a primit moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase așezăminte religioase de la noi au fost închinate la Locurile Sfinte și ele au susținut economic Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum și așezămintele monahale din Grecia, de la Muntele Athos, din Țara Sfântă și din alte părți ale Ortodoxiei.
Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidații la scaunul de patriarh ecumenic. Iar, în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părțile noastre, împreună cu alți ierarhi din țară au sfințit Sfântul și Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica din Țara Moldovei în acea vreme.
O altă lucrare sfântă care dovedește autonomia Bisericii din Țările Române este canonizarea de sfinți.
Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu. Știm apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfințită la Curtea de Argeș prin aducerea moaștelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiției legate de canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a consfințit în părțile noastre. Tot ținând de autocefalie sunt elementele constitutive care se referă la cultul, cinstirea deosebită pentru sfinții ale căror moaște au fost aduse pe teritoriul țării noastre, unele dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi, adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din București, Sfântul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are moaștele la Mănăstirea Bistrița. Toate vorbesc despre o viață bisericească extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învățătura ortodoxă, o comuniune frățească permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unirea Principatelor Române a deschis un nou orizont organizării bisericești
Conturați cadrul istoric al obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române!
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa și cadrul aspirației spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine știut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, și necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două țări, care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul Alexandru I. Cuza și guvernele care au urmat îndată după anul 1859 nu au avut răgazul aplecării asupra unificării structurii organizatorice bisericești. Au fost mai presante unificarea administrativă și recunoașterea internațională a noului stat.
În a doua parte însă a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstirești, această problemă a unificării sinodale și a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aștepta a fi rezolvată. La începutul anului 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea și organizarea bisericească.
„Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină“
Patriarhia Ecumenică a fost înștiințată de faptul că se intenționa elaborarea unui proiect de lege sinodală. Asociat faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor mănăstirești, acest proiect a devenit odată în plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o poziție destul de rigidă, refractară față de acest deziderat, din cauza intenției de a-și menține, în continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile românești. În 3 decembrie 1864, acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703, pentru înființarea unei autorități sinodale centrale, și promulgat de domnitor la 6 decembrie. În acest decret era inserată, în articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce privește organizarea și disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coînțelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei așa cum a fost ea consfințită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect și adoptată în lege încă la 1864.
Este, așadar, o perioadă de peste două decenii, timp în care au durat aceste tratative până la recunoașterea oficială, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată un fapt existent și care nu trebuia decât să fie consfințit de Patriarhia Ecumenică. Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova și Țara Românească și care a creat condițiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie așezat un mitropolit primat. Mitropolitul Țării Românești de la București a devenit, din acel moment și până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon, care-și începuse păstorirea la 1850 și care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanță domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875. Conținutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut și Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în februarie 1865, urmând o reacție destul de dură, acesta fiind un moment tensionat în relațiile interbisericești.
Scrisoarea trimisă de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabilă Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat această scrisoare la 23 octombrie 1882.
Nu s-au mai putut continua demersurile pe această linie, fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. A fost adus Carol, mai întâi ca domnitor, până în 1881, când la 10 mai s-a proclamat România ca regat.
Noi pași în direcția dobândirii recunoașterii autocefaliei
În primul rând, țara avea nevoie de o constituție și o nouă lege organică bisericească. Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea aceea, și anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mișcare puternică în anii următori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor și confirmarea lor de către domn. Deci, mergeau împreună întocmirea unei noi constituții și a unei noi legi organice. Constituția din 1866 are o prevedere semnificativă la situația Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor“. Deci, aceleași două idei menționate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independența din punct de vedere administrativ.
Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea era sinonimă cu independența, dobândită mai întâi pe plan politic, și mai apoi bisericesc. În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeași idee în articolul 2 din proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleași obiecțiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru care Constituția a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu a mai menționat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, în 3 articole din această lege apare menționată autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 și 12). Legea organică a fost adusă la cunoștință de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit.
După acest moment s-a produs o înghețare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea, care și-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul de Independență.
Dobândirea independenței de stat atrage după sine independența bisericească
În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârșit un act foarte important, și anume sfințirea Sfântului și Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relațiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimițând scrisoare și mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproșau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanțe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă și confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaștere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal și s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaștere a autocefaliei și două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu și alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoașterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanță cu canoanele bisericești și cu realitățile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunțată oficial recunoașterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente și, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulțumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoașterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunțate că, de acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.
Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfințit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Românești, de la care moment aniversăm, cu înălțare sufletească, în 2010, împlinirea a 125 de ani. (interviu realizat de Augustin Păunoiu, "Lumina de Duminică", 10 ianuarie 2010, Nr. 1, Anul VI - SERIE NAȚIONALĂ)

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 1321, Ultimul acces: 2023-03-28 23:25:04