Nimeni nu este alungat afara din inima Domnului - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Nimeni nu este alungat afară din inima Domnului

[2009-02-02]
pr. Mihai Tegzeș

Iubiți credincioși! Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruiește gratis tuturor oamenilor și popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Isus considerau Biblia, raportul cu Dumnezeu și mântuirea, ca fiind proprietatea lor privată și toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind "câini" (epitet disprețuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână și străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi știm că primii creștini, vor urm a exemplul lui Isus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Isus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu și că mântuirea (vindecarea omului în totalitatea sa) nu este o problemă de rasă, cultură, limbă... ci toți oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin "credință", ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această știre pentru ca oamenii să se respecte între ei și să trăiască în pace!

Cananeeanca, o străină, primită și ascultată de Isus, ne îndeamnă și pe noi să îi primim pe străini și să-i ajutăm, căci pe pământ nimeni nu trebuie să se simtă un străin.

În Evanghelie se amintește de mai multe ori despre tineri care sunt blocați, stăpâniți de diavoli sau morți, la fel cum se povestește despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale.

În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar și îngrijorarea părinților pentru soarta copiii lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinții din Evanghelie, ca și părinții din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea. Pe de altă parte notăm și frica acestor copii de a se duce în lume, de a se maturiza: teama de a-și urma propria vocație, menire în viață, de a-și asuma responsabilitatea, de a-și întemeia o familie, o viață; de a se implica și de a nu mai conta pe casa părintească caldă, protectivă, apărătoare; frica de a dezamăgi sau de a nu fi considerați, aprobați de cei din jur; teama de a se regăsi singuri și de a nu avea pe cineva pe a cărui ajutor să poată conta la greu.

Persoanele care ar vrea să plece din casa părintească - și acest lucru ar fi natural - dar care se simt ca și încătușate de o altă putere (diavolul) sunt persoanele stăpânite. Pe de-o parte viața le cheamă să se maturizeze, să iasă de sub aripa părinților, pe de altă parte, climatul familial, educația, părinții, le opresc, le sufocă, le împiedică să-și etaleze calitățile personale și astfel li se accentuează și mai mult frica și dezorientarea. Minunea constă în a ieși din această capcană, "cușcă" deoarece înăuntrul ei se moare. Evanghelia este realistă și ne atenționează că nu este ușor să ieșim din aceste situații pentru a găsi propria libertate. Mulți oameni nu ies și atunci multe boli sunt rezultatul acestei "imaturități". Aceasta este și starea copilei din Evanghelie.

Din păcate, persoane "posesive" întâlnim nu numai în familie ci și între prieteni și la locul de muncă. Cineva este posesiv, când în loc să ne ajute, ne oprește din dorința noastră de maturizare: nu ne permite să hotărâm singuri cum să ne trăim viața și să ne asumăm propriile responsabilități, să facem un pas înainte în viață... Sunt cei care ne spun: "Stai aici, nu pleca. Dacă pleci, voi suferi". În aceste situații suntem prinși la mijloc: pe de o parte stau cei pe care îi iubim, cei pe care ne este frică să îi rănim, să-i facem să sufere și ne simțim vinovați, deoarece dacă plecăm, îi vom face să sufere, să se simtă singuri, iar pe de altă parte simțim puterea vieții care ne atrage, care ne cheamă să devenim ceea ce trebuie să devenim, să fim noi înșine, să urmăm calea Vieții, să creștem, să ne maturizăm, să evoluăm. Ideile mele devin tot mai confuze. Mă simt blocat: aș vrea să plec, dar o putere mă oprește, mă stăpânește. În casa mamei, unde am copilărit ș i am crescut, mă simt atât de bine! S-o las, ar fi o tragedie, dar trebuie să plec. Vine o zi în care puii de pasăre nu mai pot sta în același cuib pentru că sunt prea mari, pentru că, dacă nu pleacă, nu vor învăța să fie independenți și nu vor reuși să zboare, să-și caute hrana și să trăiască.

Este greu să alegem în viață, să ne croim calea și ne este tare frică să ne depărtăm de cuibul părintesc, locul în care suntem apărați, protejați; pentru că ne este teamă, nu știm dacă o să reușim sau o să rezistăm, nu suntem (sau nu ne simțim) încă pregătiți: iar dacă mai este cineva care ne blochează, acest pas al plecării este și mai riscant.

În Evanghelie, Isus abia a discutat cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli. Isus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure ci inima, intenția cu care acționez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, depinde inima cu care vii în biserică, de cum trăiești, de intențiile pe care le ai. Apoi le spune: "Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă". Ca și cum le-ar spune: "Mulți dintre preoții voștri sunt orbi, nu vor să vadă clar și vă conduc și pe voi în groapă". Dar cum ei erau împietriți și nu doreau să înțeleagă, Isus a plecat. El dorea convertirea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea. Unde merge Isus? Chiar la păgâni. Atenție! Exact aici va găsi credința. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor d ragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinții care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinții știu să le facă, nu ei trebuie să învețe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greșește. Nu vă convine, părinților... Dar în ziua în care voi nu veți mai fi... cine le va face temele?

Multe persoane nu vor cu adevărat să iasă din situațiile lor problematice. Multe persoane se prezintă la specialiști pentru a fi ajutate... Li se arată un program și sunt invitate să se reîntoarcă peste o lună. Marea majoritate nu se mai întorc! Le-ar fi plăcut să-și rezolve problemele, dar nu doreau cu adevărat acest lucru! Prin urmare, nu este suficientă dorința de a schimba unele situații, ci este necesar să conștientizăm, să acceptăm tot ceea ce implică această schimbare și să trecem la fapte. Toți cei care se droghează, spun că n-o s-o mai facă. Doresc, dar nu este îndeajuns dorința. Dacă Isus ar fi împlinit de îndată dorința femeii, ea s-ar mai fi îngenuncheat? Probabil, nu.

Prin refuzul Său inițial de a o asculta, Isus este părtinitor: "pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteți de ai noștri". Ce Isus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur și impur. Nu se contrazice? Și Isus trebuia să depășească prejudecata: noi evreii suntem poporul ales, iar voi păgânii sunteți ca și câinii (de disprețuit). Isus a purificat cultura în care a trăit. Așadar, și eu trebuie să analizez bine cultura pe care o trăiesc: nu toată este bună și corectă. Pe calea către adevărata libertate, trebuie să pun în dubiu tradițiile, chiar și cele din familie sau cele religioase. Isus corectează prejudecățile cu privire la religia păgânilor. Și Isus se maturizează din punct de vedere uman: și El rămâne mirat în fața credinței unei păgâne. Iată că Isus este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Și schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile și cu principiile sale, cel căruia nici nu-i trece prin mi nte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înțelege că oamenii și ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată, trăiește superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza.

Moartea înseamnă înțepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune, îmbălsămarea lucrurilor și a persoanelor. Viața este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică, cu cea de ieri. Nici un pom nu este egal cu celălalt. Soțul meu, soția, copiii mei, dacă îi privesc cu atenție, înțeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A crește înseamnă a se analiza pe sine însuși. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă.

Această femeie distrusă de suferință merge la Isus ca să mijlocească pentru fiica sa. Ea își iubește fiica, dar înțelege că iubirea nu este îndeajuns. Ea trebuie să vadă cum se iubește cu adevărat pentru a ști și ea să iubească. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere iertarea și mila pentru ea (mamă)? Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de-a se comporta al fiicei îi face viața un coșmar; sau cere mila, deoarece înțelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are și ea vre-o vină? (Părinții au vre-un rol în falimentul vieții copiilor lor? De cele mai multe ori, da).

Vina părinților față de falimentul în viață al copiilor lor reiese și din următoarele exemplele: O fată de 15 ani nu mai mănâncă, deci părinții încep să o urmărească și să o asfixieze cu întrebările lor. Situația se înrăutățește. Părinții cer ajutor, dar descoperă că, de fapt, ei sunt primii vinovați pentru situația creată.

Dacă mama se va schimba, se va vindeca și fiica ei se va tămădui. Evanghelia ne spune că originea, cauza bolii se află în mama fetei... Cum din această mamă a venit boala, tot așa din ea va izvorî și vindecarea.

Ascultând această evanghelie mi-am amintit de un caz real: tată, mamă și fiică. Tatăl era inexistent pentru familie: ocupat cu munca, prietenii și barurile. Mama era nesigură pe ea, timidă și fricoasă față de orice: nu-și asuma nici o responsabilitate. Fiica era unicul lucru pe care îl avea, asupra căreia avea putere și de care era iubită. Între cele două era o relație specială. Această fată era viitorul ei, mândria și ambiția ei, ajutorul și speranța ei. Era tot ceea ce ea avea. Deci toate preocupările și toate așteptările ei le-a proiectat pe fetiță. Dar chiar această mare iubire este, de fapt, boala fiicei sale. Această mare grijă și acest atașament hiper-protectiv, crescând, o determină pe copilă să reacționeze: se revoltă față de mama sa, devine rebelă, fumează, și începe tot mai mult să aibă un comportament rău și absurd. Fiica încearcă să se revolte față de mama sa, să-i spună că ea este ea, și că mama ei este mama ei, că sunt două persoane diferite. D ar mama ei se simte jignită și îi răspunde: "Aceasta este recunoștința ta și mulțumirea pentru tot binele ce ți l-am făcut". Acum, mama îi permite fiicei, orice, deoarece îi este frică să n-o piardă. Politicoasă dar îndurerată, este foarte atentă la fiecare mișcare, îi pune multe întrebări și îi dă multe sfaturi. Fiica o jignește mereu și cercul vicios continuă. De mică, nu o lăsa să se joace afară din curte, pentru că era prea periculos. La școală o conducea mereu, deoarece: "Ar putea să întâlnească vre-un necunoscut". Și cum fiica ei avea o mie de frici ("Clar, tu ca mamă nu i-ai lăsat un gram de autonomie"), mama se simțea și mai datoare să fie alături de fiica ei. La un moment dat, fiica se revolta și o refuză pe mama ei. Mama se simte trădată și i se pare că nu-și mai recunoaște fiica, ascultătoare, drăguță și bună. I se pare că are într-adevăr un "demon". Însă acest chin, tortură, în care au intrat, a însemnat salvarea pentru ambele: mama a înțeles că nu putea continua să trăiască în funcție de fiica sa. Înțelese, după mai multe întâlniri, că putea încerca să-i dea puțină încredere fiicei sale, și că poate nu era chiar atât de nebună, bolnavă, falsă și rea cu ea, cum i se părea ei. Înțelese că fiica ei putea începe să gândească singură și că toate preocupările ei de mamă, erau stresante pentru fata ei. Înțelese că fiica ei îi comunica un mesaj clar prin comportamentul ei. După puțin timp își abandonă soțul și-și află puțină liniște pentru ea, găsi puțină siguranță și stimă față de ea însăși. Și devenind ea autonomă, nici fiica ei nu mai trebuia s-o urască (s-o îndepărteze), pentru a găsi puțin spațiu liber și vital. Ele au reușit să-și refacă raportul și comportamentul fiicei s-a însănătoșit. Ambele s-au însănătoșit. A venit la preot pentru fiica ei, deoarece avea o problemă, însă înțelese că, de fapt, era ea care avea o problemă. Și în sfârșit a putut să trăiască nu pentru fiica ei, ci pentru ea însăși. Schimbându-și inima, comport a mentul și fiica ei s-a însănătoșit.

Fraților! Aceasta este iubirea cea mai mare: când un părinte înțelege că a greșit prin felul în care și-a iubit propriul fiu și, recunoscându-și toate greșelile și datorită greșelilor pe care le-a făcut, își schimbă viața. În acel moment, fiul devine în mod involuntar un "maestru", un dar, pentru părintele său. Copiii noștri sunt oglinzile noastre și uitându-ne la ei, noi putem (în ei) să ne vedem pe noi. Copiii noștri, dacă îi ascultăm cu atenție, ne demaschează (ne descoperă) și ne fac să vedem în mod real cine suntem. Copiii noștri ne salvează, dacă suntem umili și dacă nu ne credem atotștiutori .

Mereu suferim din cauza nehotărârilor altora sau a situațiilor în care ne aflăm fără să vrem. Când o mamă este prea slabă de caracter, prea nesigură, prea supusă, o fiică simte acest lucru și, din iubire față de mama sa, nu-și exprimă toată puterea sa interioară. O femeie a trăit cu un tată autoritar și violent, când a devenit mare, după puține luni, lăsa toți bărbații pe care îi întâlnea din motive puerile. În interiorul ei încă îi mai era frică de figura tatei, pe care îl vedea în fiecare bărbat. Iar tatăl ei se certa cu ea: "Cum de nu reușești să discuți cu nimeni?". O altă fată avea un raport foarte frumos cu tatăl ei, mama ei era mereu ocupată cu treburile casei. Fiica nu se căsătorea. De ce? Deoarece în interiorul ei deja era căsătorită (cu tatăl ei) și nu mai era loc pentru un alt om. La fel, o femeie a crescut cu o mamă "slabă-caracterial" și nehotărâtă. Dar cu timpul, crescând fiica ei, aceasta a devenit mama mamei sale. Avea grijă de e a ca și cum ar fi copilul ei, când, de fapt, era mama ei. Iar acest rol "matern", această fiică îl avea în toate relațiile sale cu cei din jur. În realitate, ea era o persoană sufocantă (pisăloagă), deoarece niciodată nu și-a trăit copilăria: comportamentul ei era anxios, era foarte atentă și grijulie, exagera cu felul ei de-a fi. De fapt, ea trebuia să-și recupereze rolul de fiică: fiică a mamei sale și mamă doar pentru copiii ei (nu mamă pentru bărbatul său și pentru părinții săi).

Un tânăr a devenit "partenerul" maicii sale. Tatăl lui a fugit cu o altă femeie, iar el și-a luat în sinea lui un angajament: "Voi fi eu cu tine, mereu. Eu nu te voi părăsi". El s-a căsătorit, dar soția lui nu este "femeia lui, onoarea lui; nu are un rol primordial pentru el". Mulți părinți sunt "amanții" propriilor lor copii: fiii povestesc totul părinților lor și viceversa. Când copiii devin adulți poate funcționa acest mecanism, dar atenție mare când copiii sunt mici? Trebuie să fie clar că eu sunt părinte și el este copil, și că raportul nu este simetric, sau la același nivel, altfel nu se poate vorbi de nici un fel de educație. Viața fiecăruia este unică. Înseamnă că fiecare este responsabil pentru viața sa. Fiecare are locul său și rolurile nu se pot inversa. Deoarece când se confundă rolurile, chiar dacă se face din iubire, atunci se nasc bolile relaționale atât fizice cât și sufletești (relațiile cu cei dragi se îmbolnăvesc). Fiecare are locul său, ia r dacă invadează viața celuilalt, face numai daune. Tatăl trebuie să fie doar tată; iar fiul, să fie doar fiu. Soțul este partenerul soției sale și nu tată sau fiu pentru soția sa. Când unul nu-și respectă rolul, de fapt, nu-și respectă obligațiile (datoriile) și responsabilitățile sale. Copilul unor astfel de părinți este privat de reperele necesare creșterii și maturizării sale. Dacă tatăl este tot plecat, copilul nu mai știe cine este tată în familia sa. Dacă mama este prea slabă caracterial, el nu mai știe ce înseamnă o adevărată mamă. El se întreabă: cine mă comandă? Cine mă iubește? Al cui sunt? Dacă nu mai are puncte de reper, figuri clare de părinți sănătoși, atunci copilul suferă de tulburări mentale și afective. Dacă rolurile nu se respectă, ne încărcăm (sau lăsăm pe alții să se încarce) de obligații care nu sunt ale noastre și care mai apoi ne apasă, ne distrug, ne necăjesc ca și când am avea un "diavol". Iată un exemplu: mașina trebuie să o conducă părinți i . Copiii stau în spate și se joacă, povestesc. Dar cine conduce, cine este la volan, cine hotărăște unde trebuie să meargă, sunt părinții. Dacă rolurile s-ar inversa și ar trece copiii la volan, mai repede sau mai târziu, accidentul ar fi invitabil, s-ar produce.

Mereu bărbații au o imagine despre femeie (și însuși femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică și disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din Evanghelie. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Isus și strigă după El. El nu o ia în seamă și merge mai departe. Voi ce ați fi făcut? V-ați fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-ați fi simțit umiliți, insultați, supărați? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simțiți luați în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Isus și a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ și-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecați și să nu mai doriți să auziți vre-o dată de El? Nu ați fi fost dezamăgiți de acest om care ne învăța că toți suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă, și de aceea va obține ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul și o va avea. Pentru că este dispusă la orice, chiar și la a se schimba pe sine însăși, copila sa se va însănătoși.

Fraților! A dori, înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mișca, a îndeplini tot ceea ce poți face și ceea ce depinde tine; înțelegem că această femeie nu s-a temut să-și pună obrazul în joc, sau să-și schimbe ideea despre ea însăși (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aș putea fi ascultată?), înseamnă să găsești soluții noi (femeia este șmecheră: "și câinii mănâncă din firmiturile ce cad..."); înțelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinși de Isus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei dușmane. El era sigur pe el că ar câștiga, dar soldații săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieșit din sanctuar și a spus: "Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese "cap" câștigăm. Destinul va hotărî". A aruncat banul și a ieșit "cap". Soldații au fost at ât de siguri de victorie încât au câștigat cu ușurință războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga și-i zise: "Nimeni nu poate să schimbe destinul". "Corect - răspunse Nobunaga - arătându-i un ban ce avea imaginea "capului" pe ambele părți". Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinței ,care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care dorește schimbarea în bine cu orice preț, care cade în genunchi și-și joacă toate șansele?

Pentru noi, nu toți oamenii sunt egali, sunt unii la care ținem mai mult, de la care ne așteptăm mai mult și, de aceea, uneori găsim unele lucruri pe care să le reproșăm acestora, lucruri pe care nu le simțim față de toți ceilalți, față de care suntem indiferenți. Apare ocazia să ne spunem of-urile, iar persoana de la care am așteptat mult, pur și simplu să tacă. În clipa aceea avem două posibilități: resentimentul (ranchiuna) crește, ne supărăm și insultăm, sau ne calmăm și înțelegem că am exagerat. Ne întrebăm unde am greșit apoi, în pace, fară nervi comunicăm părerile noastre. Acesta este tabloul Evangheliei de astăzi. Isus explică de ce nu o ascultă: nu are nimic cu păgânii, dar obligația Sa este de a-i ajuta pe cei care aparțin poporului ales, pe urmă apostolii vor anunța Evanghelia și păgânilor. Femeia ar fi putut să se supere, însă nu se scandalizează și-i dă dreptate lui Isus. Femeia se oprește, se analizează, nu se dă bătută ci din nou se roagă de Is us: darurile lui Dumnezeu (pâinea) sunt atât de multe că în momentul în care și păgânilor li s-ar da câteva firmituri, evreii nu ar muri de foame. În această clipă obține de la Isus nu numai vindecarea, ci și cel mai frumos compliment din tot Noul Testament: "Femeie, mare e credința ta: să ți se facă după cum dorești!"

Cananeeanca nu cere să fie egală cu evreii, știe că nu are nici un drept, se mulțumește cu firmiturile. Isus vrea să pună în relief marea credință a acestei femei: ea recunoaște că vindecarea este un dar care vine de la Dumnezeu. Domnul nu-i ascultă pe unii pentru că sunt buni sau răi... Domnul îi ascultă pe toți, chiar și pe păgâni. Validitatea rugăciunii nu depinde sfințenia celui ce o face. Domnul privește la inima noastră. Pentru Dumnezeu toți suntem copiii Săi preferați.

Rugăciunea femeii este cauzată de interesul și de iubirea ce o are față de fiica sa, dar mai cu seamă de încrederea că Isus poate să-i vindece copila. Femeia cere ajutorul când se simte singură și nevoiașă. Cei care pretind că se descurcă singuri, închid poarta în fața raportului de solidaritate cu alte persoane. Stând față în față cu Domnul, oare suntem conștienți de ajutorul pe care avem nevoie să-l primim de la Dânsul? Atașamentul fals față de Domnul are ca și consecință atașamentul fals pe care îl avem față de cei din jurul nostru. Dacă noi nu simțim că avem nevoie de Domnul și de iertarea Sa, de iubirea sa, acest lucru ne face să fim incapabili a recunoaște aceste nevoi ca și prezente în alte persoane. Suntem incapabili să-I arătăm Domnului nevoile noastre deoarece suntem prea orgolioși (vrem doar noi singuri să facem totul). Orgoliul face ca oamenii între ei să nu se înțeleagă și să-și însușească un atașament de indiferență, suspiciune, răutate. Celălal t se îndepărtează atât de mult încât pentru mine va deveni un străin. Evanghelia de astăzi ne demonstrează cum credința dărâmă orice ziduri, orice diferențe de rasă, cultură, religie dintre oameni! Toți oamenii sunt frați în credință și toți au dreptul la darul vindecării.

Sursa: www.ProFamilia.ro


Contor Accesări: 421, Ultimul acces: 2019-12-03 12:11:22