Sfintenia: paradoxul, incununarea si fructul vietii

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,24s...

Ştiri şi Evenimente

Sfinţenia: paradoxul, încununarea şi fructul vieţii

[2009-02-02]

Sfinţenia - un paradox?

---
Cu siguranţă, fiindcă prima imagine asociată mental cu termenul de "sfânt" este a martirilor sau/şi a sfinţilor pictaţi după canoane, a căror figură se apropie atât de mult de esenţa scânteii divine din om, încât existenţa umană autentică este prea îndepărtată pentru a fi receptată imediat de privitor. În acelaşi timp, caracteristica sfinţeniei pare să ţină fie de martiriu, fie de haruri cu totul speciale manifestate după dorinţă sau de orice altă modalitate de comunicare directă, excepţională cu Dumnezeu. Într-un anume fel, "sfinţenia" sugerează de asemenea ideea de refuz, respingere sau chiar de dispreţ al vieţii - idee falsă, fiindcă martiriul nu înseamnă a dispreţui propria viaţă, ci tocmai a o desăvârşi, cu orice preţ, în jurul unei idei-forţă care reprezintă însăşi esenţa sa. Sfinţenia nu reprezintă refuzul vieţii, ci asumarea ei plină de responsabilitate şi în totalitate. Altfel spus, idealul sfinţeniei pare de neatins. Şi totuşi, Domnul-Dumnezeu se adresează astfel poporului său: "voi să vă sfinţiţi şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (Levitic 11,44-45 şi 19,2) - or aceasta înseamnă că idealul sfinţeniei nu este nici prea înalt, nici prea îndepărtat de om. Şi totuşi, cine este sfânt / ce este un sfânt?

Există o definiţie a sfinţeniei ?

Ca pentru tot ceea ce e de la sine înţeles (fiindcă ideea de sfinţenie evoluează odată cu societatea umană şi conceptul de om), definiţia mai mult se "simte" decât se poate exprima raţional. Şi totuşi : John A. Coleman S.J., profesor de religie şi sociologie la "Graduate Theological Union", Berkeley [1], scria în 1987 că sfinţii, indiferent de cultura şi religia din care provin, aparţin unei familii spirituale comune, prin următoarele caracteristici: 1. sunt modele exemplare; 2. prezintă învăţături extraordinare; 3. împlinesc minuni sau sunt sursa unor puteri benefice; 4. sunt intermediari între om şi divin prin mijlocirea rugăciunii făcută pentru ceilalţi; 5. posedă o relaţie specială şi revelatorie cu divinul. În Biserica Catolică se consideră de asemenea ca semn de sfinţenie primirea stigmatelor.

La aceeaşi întrebare: "Cine este un sfânt?", antropologul Lawrence Babb [2] răspunde că în infrastructura simbolică a unor religii, sfântul este persoana care exprimă puteri miraculoase extraordinare asociate cu o anumită conduită morală. Şi tot el continuă: "sfinţii sunt punctele focale ale unor câmpuri de forţă spirituale", care exercită o intensă putere de atracţie asupra celorlalţi, transformându-le astfel viaţa". Definiţii mai prozaice găsim în orice dicţionar: sfânt este cel care duce o viaţă cucernică şi curată, care se apropie cât mai mult de divinitate, aceasta întruchipând suprema puritate şi perfecţiune. În acest context, poate că expresia lui Pierre Teilhard de Chardin, SJ, exprimă mai puţin precis decât precedentele, dar mai adecvat motivul pentru care porunca din Levitic poate fi împlinită: "Noi nu suntem fiinţe umane cu experienţă spirituală, ci fiinţe spirituale cu experienţă umană".

De fapt, Teilhard de Chardin, SJ (opera sa, preluată de filosofii transumanişti [3] şi de oamenii de ştiinţă [4], nu încetează a fi subiect de controversă) a dat o definiţie deopotrivă ştiinţifică şi filosofică dar în acelaşi timp profund creştină devenirii universului: el a considerat că materia avansează prin propria-i capacitate spre lumina cunoaşterii, ajungând în cele din urmă în "fenomenul om", la fel cum "un sâmbure din brazda reavănă încolţeşte, pentru ca apoi să tindă spre lumina soarelui; sau asemenea sevei care urcă din sol spre a ajunge în vârful arborelui". Iar urcuşul universului material spre viaţă şi cunoaştere înseamnă ascensiunea continuă spre cunoaşterea slavei lui Dumnezeu şi, ca atare, spre lauda Sa. Universul a trebuit să parcurgă un drum lung ca să ajungă până aici. Însă, odată ajuns până în acest punct, el aşteaptă ca şi omul să-şi facă datoria, care nu este alta decât a fi el însuşi "Slava lui Dumnezeu". Şi dacă în limba ebraică cuvântul "slavă" a re şi înţelesul de "densitate maximă" , aşa cum era universul la naşterea sa, atunci omul îşi recunoaşte idealul în a deveni densitatea maximă a tot ceea ce e Bun şi Frumos în univers: "Învăţătorule Bun (şi Frumos" - în textul gr.) - i se adresează lui Isus tânărul bogat (Marcu 10,17-31, Luca 18,18-30). Altfel spus, aceasta e definiţia şi calea sfinţeniei - manifestată de Cel care este El Însuşi "Calea, Adevărul şi Viaţa".

A fi Bun şi Frumos

Bunătatea şi Frumuseţea sunt manifestarea iubirii Lui Dumnezeu în şi faţă de creaţie. Din perspectiva omului, "Iubirea cuprinde toate vocaţiile, Iubirea este totul, este pentru toate timpurile şi pentru toate locurile, într-un cuvânt este veşnicie", aşa cum scria Sfânta Tereza de Lisieux. Nu trăise nici măcar un sfert de secol pe pământ ea, cea care avea să lumineze secolul XX şi să-şi trimită în continuare lumina asupra creştinilor secolului XXI (comenta Conrad De Meester [5]). "Semnificaţia iubirii este sacrificiul de sine", nota în jurnalul său Sf. Tereza de Lisieux. Cele trei daruri ale sale: o inteligenţă vie, cunoaşterea aprofundată a mesajului Evangheliei şi, mai ales, cunoaşterea plină de iubire şi prin iubire a lui Isus ca persoană au făcut ca viaţa Sf. Tereza de Lisieux să fie o parabolă profetică: propunându-şi "calea cea mică", ea a regăsit "însăşi inima Evangheliei, dar cu cât farmec şi prospeţime" - afirma Papa Pius al XII-lea.

Mesajul său este simplu: "Dumnezeu e iubire; fiecare om este iubit de Dumnezeu; Dumnezeu aşteaptă să fie auzit şi iubit de fiecare". Şi comentându-l, Papa Ioan-Paul al II-lea scria: "Iată un mesaj pe care voi, tinerii de astăzi, sunteţi chemaţi să-l primiţi şi să-l strigaţi altor tineri: "Omul este iubit de Dumnezeu!" Acesta este anunţul simplu şi mişcător pe care Biserica trebuie să-l facă cunoscut omului" ("Christifideles laici", nr. 34). Iar a fi bun şi frumos în şi pentru iubire este prin excelenţă harul tinereţii spirituale.

Sfinţii printre noi?

Într-o lume secularizată şi secularizantă, e mai uşor să ne imaginăm "extratereştrii printre noi" (cu sau fără semnul întrebării), decât sfinţii. De ce? Pentru că sunt tineri? Pentru că sunt în vârstă? Pentru că au gusturi şi expresii culturale diferite? Pentru că sunt altfel decât noi? Sau, mai degrabă, fiindcă nu ne putem imagina noi înşine sfinţi? E un fel de gelozie, ranchiună, invidie care întunecă realitatea şi ne împiedică să-i recunoaştem pe sfinţi şi să ne recunoaştem noi înşine sfinţi. E sentimentul de neputinţă şi mâhnire care stăvileşte elanul minţii şi sufletului către Dumnezeu - sentiment izvorât nu din rebeliune, ci din ignoranţă şi neîncredere. Sau din prea puţină încredere în milostivirea Lui Dumnezeu.

"Isuse, mă încred în tine" sunt cuvintele pe care Sf. Faustina Kowalska le-a făcut să se reverse asupra încercatului secol XX - şi chiar dacă scrierile ei [6] au fost trecute pentru un timp în Indexul Cărţilor Interzise, adevărul a învins. Cea care a fost aleasă de providenţă să răspândească cultul Divinei Îndurări s-a stins la 33 ani - în pragul celui de al doilea război mondial. O tânără, am putea spune - care vesteşte lumii iubirea divină într-o altă formă: aceea a iertării. De iertare are nevoie mai mult ca oricând lumea, astăzi - şi fiecare în parte. Şi iată de ce: răul poate îmbrăca multiple înfăţişări; una dintre ele este convingerea clamată sub diferite forme, în diferite domenii de activitate, că "lumea merge spre dezastru, noi toţi suntem păcătoşi, relele trecutului ne apasă, nimic şi nimeni nu iartă şi nu se iartă atât timp cât eu însumi nu mă pot ierta".

Puţini dintre noi suntem conştienţi că această atitudine este suflul răului care otrăveşte încet dar sigur viaţa de zi cu zi: Demonul orgoliului! Dumnezeu iartă întotdeauna, oamenii uneori, natura niciodată - fiindcă natura întoarce spre noi fără greş ceea ce răspândim în jurul nostru. Iar cel mai greu lucru este să-i ierţi pe cei cărora le-ai făcut tu însuţi rău. Şi mai greu decât aceasta e să te ierţi pe tine însuţi. Dar aceasta înseamnă a avea conştiinţa naturii divine a omului şi a ta însuţi, implicit - fiindcă numai divinitatea nu poate greşi. Un paradox, nu-i aşa? Iertarea începe cu cel de lângă tine şi se roteşte în cercuri largi, până când, ajungând la ţărmul iubirii divine, se întoarce înapoi la tine, şi atunci iertarea pe care ai dăruit-o tuturor celorlalţi aduce şi spre tine conştiinţa iertării divine - a milostivirii divine. Iubirea şi iertarea - iată cele două aripi tandre şi puternice ale zborului spre sfinţenie.

Exerciţiul constant al sfinţeniei

De fapt, sfinţenia se manifestă conştientizând în fiecare clipă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi în afara noastră. Astfel sfinţenia se manifestă în fiecare act al vieţii - dacă acesta este făcut cu iubire, din iubire, spre binele şi bucuria necondiţionată a aproapelui - conştientizând faptul că bucuria din noi, iubirea din noi, bucuria şi iubirea pe care o dăruim nu vin din noi şi nu sunt ale noastre, ci sunt şi vin prin noi de la Dumnezeu. Sfinţenia nu este un act sau un moment festiv, făcut odată pentru totdeauna, ci continuitate în repetare: "viaţa spirituală ori are ritmicitatea şi constanţa exerciţiilor, ori nu există" [7]. Iar atunci când nu ne rămâne decât suferinţa - acea suferinţă dăruită lui Isus este un act de sfinţenie. Actualul proces de beatificare a Chiarei Luce Badano din Mişcarea Focolarelor o demonstrează. Sau, cum spunea Sf. Tereza de Lisieux: "când nu mi-a mai rămas nimic să dăruiesc, chiar şi acel nimic îl dăruiesc lui Isus". Fiindcă totul, de la prima respiraţie până la întreaga minune a vieţii şi, mai ales, minunea credinţei şi a înălţării sufletului către Dumnezeu, a zborului inimii în rugăciunea către El - totul ne-a fost dăruit de Dumnezeu. Iar sfinţenia nu este decât întoarcerea la Slava Lui, conştientizând şi mulţumindu-i pentru daruri. Cum? Simplu, iubind şi abandonându-ne total iubirii Lui.

Undeva, în adâncul Golfului Mexic, există un crucifix scufundat. E din piatră, iar imaginea lui Isus este conturată, decupată în granitul dur. Are statura unui om. De o parte şi de alta, albastrul nesfârşit al mării. Razele soarelui îl străbat, închipuind umbre, lumini, figuri umane în apa albastră şi caldă, cu gust sărat. Gustul lacrimilor. Gustul vieţii. Gustul mântuirii. Putem trece prin acea imagine decupată în granit dintr-o parte în cealaltă. Cu o condiţie. Să acceptăm răstignirea. Numai aşa putem trece, cu braţele întinse în forma crucii. Ca să răstignim în apa sfântă răul din noi - indiferent cum s-ar numi acel rău: orgoliu, dorinţă de acumulare, dorinţă de întâietate, delăsare, defetism, autoculpabilizare... Dar mai ales nepăsare. Sfârşitul lumii începe cu indiferenţa. După cum, la polul opus, Creaţia începe cu iubirea , viaţa - cu moartea în Cristos pentru a începe comuniunea de viaţă cu El, sfinţenia - cu "trăirea sacramentală a reamintirii, speranţei şi repetă rii în [...] "liturghia lumii"..."" [8] .

Uneori ne străduim să înţelegem. Şi să închidem în definiţii riguroase tot ce ne înconjoară. Dar ceea ce e cu adevărat important pentru viaţa noastră scapă oricărei definiţii: nu există o definiţie ştiinţifică pentru spaţiu, pentru timp, pentru lumină, pentru cer... Şi nici pentru sfinţenie, pentru că iubirea de Dumnezeu nu poate fi definită. Ea îşi ajunge sie înseşi. Şi nu poate fi înţeleasă decât trăind-o, constant şi ritmic, ca fluxul şi refluxul mării, ca răsăritul şi asfinţitul, ca respiraţia pădurii şi sărutul cerului - trăind-o în bucuria ritmului etern al vieţii. Acolo, la pieptul lui Dumnezeu, ca să poţi auzi bătaia inimii Lui, care-ţi răspunde ţie şi numai ţie atunci când îi şopteşti: "Tată!"

Note

1. Coleman, John A. S.J.: "Conclusion: after sainthood" in Hawley, John Stratton, ed. Saints and Virtues Berkeley: University of California Press, 1987. pp 214-217
2. Babb, Lawrence A.: "Sathya Sai Baba"s Saintly Play" in Hawley, John Stratton, ed. Saints and Virtues Berkeley: University of California Press, 1987. pp 168-170
3. Eric Steinhart: "Teilhard de Chardin and Transhumanism": Journal of Evolution and Technology - Vol. 20 Issue 1 –December 2008 - pgs 1-22
4. Tipler, F.J: "Fizica nemuririi", trad.: Roman Chirilă, Doina Ţimpău. Ed.Tehnică, Bucureşti, 2008
5. De Meester, Conrad: "En route avec Therese" - rev. trim. "Presence du Seigneur" no.15-16 - Louvain, 1996
6. Sf. Faustina Kowalska: "Mic Jurnal. Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu". Ed. ARCB, 2008 - trad. coord.: Pr. Tadeusz Rostworowski, SJ
7. Pr. Taloş Marius, SJ: "Gustul speranţei:speranţa între amintire şi repetare". Studia Univ. Babeş-Bolyai, Theol. Catholica, LIII, 4, 2008, pp. 81-85.
8. Ibidem.

autor: Ecaterina Hanganu

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1350, Ultimul acces: 2024-04-13 08:42:55

Timp total: 0,24s...

[]:1