CATEHEZE DESPRE SF. PAUL, Papa Benedict al XVI-lea - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

CATEHEZE DESPRE SF. PAUL, Papa Benedict al XVI-lea

[2009-01-27]
1. Ambientul religios-cultural
2 iulie 2008

Iubiți frați și surori,

Aș vrea să încep astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat marelui apostol, sfântul Paul. Așa cum știți, lui îi este consacrat acest an care începe de la sărbătoarea liturgică a sfinților Petru și Paul din 29 iunie 2008 și durează până la aceeași sărbătoare din 2009. Apostolul Paul, figură renumită și aproape inimitabilă, dar oricum stimulatoare, stă în fața noastră ca exemplu de dăruire totală Domnului și Bisericii sale, de asemenea de mare deschidere către omenire și către culturile sale. Așadar, este drept să-i rezervăm un loc deosebit, nu numai în venerația noastră, ci și în efortul de a înțelege ceea ce el are de spus și pentru noi, creștinii de astăzi. În această primă întâlnire vrem să ne oprim să vedem ambientul în care a trăit și a lucrat. O temă de acest gen ar părea să ne ducă departe de timpul nostru, dat fiind faptul că trebuie să ne inserăm în lumea de acum două mii de ani. Și totuși, acest lucru este adevărat numai aparent și oricum numai în parte, deoarece vom putea constata că, sub diferite aspecte, contextul socio-cultural de astăzi nu diferă așa de mult de cel de atunci.

Un factor primar și fundamental de care trebuie ținut cont este constituit de raportul dintre ambientul în care Paul se naște și se dezvoltă și contextul global în care se inserează după aceea. El vine dintr-o cultură foarte precisă și circumscrisă, desigur minoritară, care este aceea a poporului lui Israel și a tradiției sale. În lumea antică și mai precis în cadrul Imperiului Roman, așa cum ne învață cercetătorii în materie, evreii erau cam 10% din populația totală; aici la Roma, apoi, numărul lor pe la jumătatea secolului I era într-un raport și mai mic, ajungând la maxim 3% din locuitorii orașului. Credințele lor și stilul lor de viață, așa cum se întâmplă și astăzi, îi deosebeau clar de ambientul înconjurător; și acest lucru putea să aibă două rezultate: ori derâderea, care putea duce la intoleranță, ori admirația, care se exprima în forme diferite de simpatie ca în cazul "temătorilor de Dumnezeu" sau al "prozeliților", păgâni care se asociau la sinagogă și împărtășeau credința în Dumnezeul lui Israel. Ca exemple concrete ale acestei duble atitudini putem cita, pe de o parte, părerea tăioasă a unui orator cum a fost Cicero, care disprețuia religia lor și chiar orașul Ierusalim (cf. Pro Flacco, 66-69) și, pe de altă parte, atitudinea soției lui Nero, Poppea, care este amintită de Iosif Flaviu ca "simpatizantă" a iudeilor (cf. Antichități iudaice 20,195-252; Viața 16), pentru a nu spune că deja Iulius Cezar recunoscuse oficial drepturile lor particulare care ne-au fost transmise de istoricul evreu menționat, Iosif Flaviu (cf. ibid. 14,200-216). Sigur este că numărul evreilor, așa cum de altfel se întâmplă și astăzi, era mult mai mare în afara țării lui Israel, adică în diaspora, decât în teritoriul pe care alții îl numeau Palestina.

Deci nu uimește faptul că Paul însuși a fost obiectul evaluării duble, contrastante, despre care am vorbit. Un lucru este sigur: particularismul culturii și al religiei iudaice găsea loc în mod liniștit în cadrul unei instituții așa de atotpătrunzătoare cum era Imperiul Roman. Mai dificilă și frământată va fi poziția grupului acelora, evrei sau păgâni, care vor adera cu credință la persoana lui Isus din Nazaret, în măsura în care ei se vor distinge fie de iudaism, fie de păgânismul care domnea. În orice caz, doi factori au favorizat angajarea lui Paul. Primul a fost cultura greacă sau mai bine zis elenistă, care după Alexandru cel Mare devenise patrimoniu comun cel puțin al Mediteranei orientale și al Orientului Mijlociu, chiar dacă integra în el multe elemente ale culturilor de popoare considerate în mod tradițional barbare. Un scriitor al timpului afirmă, în această privință, că Alexandru "a poruncit ca toți să considere ca patrie întreaga ecumene... și că grecul și barbarul să nu se mai deosebească" (Plutarh, De Alexandri Magni fortuna aut virtute, §§ 6.8). Al doilea factor a fost structura politico-administrativă a Imperiului Roman, care garanta pace și stabilitate din Britannia până în Egiptul meridional, unificând un teritoriu cu dimensiuni care n-au mai existat înainte. În acest spațiu exista posibilitatea de mișcare cu suficientă libertate și siguranță, având la dispoziție între altele un sistem stradal extraordinar și găsind în fiecare punct de sosire caracteristici culturale de bază care, fără să fie în dauna valorilor locale, reprezentau oricum un țesut comun de unificare super partes, așa încât filozoful evreu Filon Alexandrinul, contemporan al lui Paul însuși, îl laudă pe împăratul August pentru că "a adunat în armonie toate popoarele sălbatice... devenind gardian al păcii" (Legatio ad Caium, §§ 146-147).

Viziunea universalistă tipică a personalității sfântului Paul, cel puțin a lui Paul creștin după evenimentul de pe drumul Damascului, își datorează desigur impulsul său de bază credinței în Isus Cristos, deoarece figura Celui Înviat este situată de acum dincolo de orice restricție particularistă; de fapt, pentru apostol "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat și nici femeie: voi toți sunteți una în Cristos Isus" (Gal 3,28). Totuși, și situația istorico-culturală din timpul său și din ambientul său nu se poate să nu fi avut influență asupra alegerilor sale și asupra angajării sale. Cineva l-a definit pe Paul "om din trei culturi", ținând cont de matricea sa iudaică, de limba sa greacă și de prerogativa se de "civis romanus", așa cum atestă și numele de origine latină. Trebuie amintită în special filozofia stoică, dominantă în timpul lui Paul, care a avut influență, deși în măsură marginală, și asupra creștinismului. În acest sens, nu putem să nu amintim câteva nume de filozofi stoici cum ar fi inițiatorii Zenon și Cleante, și apoi pe cei mai aproape din punct de vedere cronologic de Paul cum ar fi Seneca, Musoniu și Epictet: în ei se găsesc valori foarte înalte de umanitate și de înțelepciune, care vor fi desigur acceptate în creștinism. Așa cum scrie foarte bine un cercetător în materie, "Stoa... a vestit un nou ideal, care impunea omului obligații față de semenii săi, dar în același timp îl elibera de toate legăturile fizice și naționale și făcea din el o ființă pur spirituală" (M. Pohlenz, La Stoa, I, Firenze 19782, pag. 565 și urm.). De exemplu, să ne gândim la doctrina despre univers înțeles ca un unic mare corp armonios, și prin urmare la doctrina despre egalitatea dintre toți oamenii fără distincții sociale, la echivalarea cel puțin de principiu între bărbat și femeie și apoi la idealul cumpătării, al măsurii juste și al stăpânirii de sine pentru a evita orice exces. Atunci când Paul le scrie Filipenilor: "Preocupați-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste" (Fil 4,8), nu face decât să reia o concepție pur umanistă proprie acelei înțelepciuni filozofice.

În timpul sfântului Paul era în desfășurare și o criză a religiei tradiționale, cel puțin în aspectele sale mitologice și chiar civice. După ce Lucrețiu, deja cu un secol înainte, afirmase în mod polemic că "religia a condus la atâtea nenorociri" (De rerum natura, 1,101), un filozof ca Seneca, mergând mult dincolo de orice ritualism exteriorist, învăța că "Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este înlăuntrul tău" (Scrisori către Luciliu, 41,1). În mod asemănător, atunci când Paul se adresează unui auditoriu de filozofi epicureici și stoici în Areopagul din Atena, spune textul că "Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mână de om... căci în el trăim, ne mișcăm și suntem" (Fap 17,24.28). Cu aceasta el afirmă desigur credința iudaică într-un Dumnezeu care nu poate fi reprezentat în termeni antropomorfi, dar se plasează și pe o lungime de undă religioasă pe care auditorii săi o cunoșteau bine. În afară de asta, trebuie să ținem cont de faptul că multe culte păgâne făceau abstracție de templele oficiale din oraș și se desfășurau în locuri private care favorizau inițierea adepților. De aceea, nu constituia motiv de uimire că și reuniunile creștine (ekklesiai), așa cum ne atestă mai ales scrisorile pauline, aveau loc în case private. De altfel, pe moment încă nu exista nici un edificiu public. De aceea, adunările creștinilor trebuiau să apară contemporanilor ca o simplă variantă a acestei practici religioase a lor mai intime. Oricum, diferențele dintre cultele păgâne și cultul creștin nu sunt de mică importanță și se referă atât la conștiința identitară a participanților cât și la participarea în comun a bărbaților și femeilor, celebrarea "cinei Domnului" și citirea Scripturilor.

În concluzie, din această rapidă trecere în revistă a ambientului cultural din primul secol al erei creștine apare clar că nu-l putem înțelege în mod adecvat pe sfântul Paul fără a-l plasa pe fundalul, atât iudaic cât și păgân, al timpului său. În felul acesta figura crește în importanță istorică și ideală, revelând în același timp împărtășire și originalitate față de ambientul său. Dar acest lucru este valabil în mod asemănător pentru creștinism în general, pentru care apostolul Paul este o paradigmă de prim rang, de la care noi toți avem încă mereu multe de învățat. Acesta este scopul Anului Paulin: să învățăm de la sfântul Paul, să învățăm credința, să-l învățăm pe Cristos, în sfârșit să învățăm calea vieții drepte.



2. Viața sfântului Paul înainte și după Damasc
miercuri, 27 august 2008

Iubiți frați și surori,

În ultima cateheză înainte de vacanță - în urmă cu două luni, în primele zile ale lunii iulie - începusem o nouă serie de tematici cu ocazia Anului Paulin, luând în considerare lumea în care a trăit sfântul Paul. Astăzi aș vrea să reiau și să continui reflecția despre apostolul neamurilor, propunând o scurtă biografie. Deoarece vom dedica miercurea viitoare evenimentului extraordinar care a avut loc pe drumul Damascului, convertirea lui Paul, cotitură fundamentală a existenței sale ca urmare a întâlnirii cu Cristos, astăzi ne oprim pe scurt asupra ansamblului vieții sale. Extremele biografice ale lui Paul le avem în Scrisoarea către Filemon, în care el se declară "bătrân" (Flm 9: presbytes), respectiv în Faptele Apostolilor, care în momentul uciderii cu pietre a lui Ștefan îl califică "tânăr" (7,58: neanias). Cele două desemnări sunt desigur generice, dar, conform calculelor antice, "tânăr" era calificat omul în vârstă de circa treizeci de ani, în timp ce "bătrân" era spus atunci când ajungea pe la șaizeci de ani. În termeni absoluți, data nașterii lui Paul depinde în mare parte de datarea din Scrisoarea către Filemon. În mod tradițional, redactarea sa este plasată în timpul detenției romane, la jumătatea anilor 60. Paul s-ar fi născut în anul 8, deci ar fi avut mai mult sau mai puțin șaizeci de ani, în timp ce în momentul uciderii cu pietre a lui Ștefan el avea 30 de ani. Aceasta ar trebui să fie cronologia corectă. Și celebrarea Anului Paulin pe care-o facem urmează tocmai această cronologie. A fost ales anul 2008 gândindu-ne la o naștere mai mult sau mai puțin în anul 8. În orice caz, el s-a născut la Tars în Cilicia (cf. Fap 22,3). Orașul era sediul administrativ al regiunii și în anul 51 î.C. l-a avut ca proconsul nici mai mult nici mai puțin, pe Marcu Tuliu Cicero, în timp ce după zece ani, în anul 41, Tars a fost locul primei întâlniri dintre Marc Antoniu și Cleopatra. Evreu din diaspora, el vorbea greaca, deși avea un nume de origine latină, de altfel derivat prin asonanță din originarul ebraic Saul/Saulos, și avea cetățenie romană (cf. Fap 22,25-28). Deci Paul este încadrat la granița a trei culturi diferite - romană, greacă, ebraică - și probabil și din această cauză era disponibil la deschideri universaliste rodnice, la o mediere între culturi, la o adevărată universalitate. El a învățat și o muncă manuală, probabil derivată de la tatăl său, care consta în meseria de "confecționer de corturi" (cf. Fap 18,3: skenopoios), care trebuie înțeleasă probabil ca prelucrător al lânii de capră sau al fibrelor de in pentru a face din ele rogojini sau corturi (cf. Fap 20,33-35). Pe la 12-13 ani, vârsta la care băiatul evreu devine bar mitzva ("fiul preceptului"), Paul a părăsit Tarsul și s-a mutat la Ierusalim pentru a fi educat la picioarele rabinului Gamaliel cel Bătrân, nepot al marelui rabin Hillel, conform celor mai rigide norme ale fariseismului și dobândind un mare zel pentru Tora mozaică (cf. Gal 1,14; Fil 3,5-6; Fap 22,3; 23,6; 26,5).

Pe baza acestei ortodoxii profunde pe care a învățat-o la școala lui Hillel, în Ierusalim, întrevede în noua mișcare care făcea referință la Isus din Nazaret un pericol, o amenințare pentru identitatea iudaică, pentru adevărata ortodoxie a părinților. Acest lucru explică faptul că el a "persecutat Biserica lui Dumnezeu" cu îndârjire, așa cum va admite de trei ori în scrisorile sale (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6). Chiar dacă nu este ușor să ne imaginăm concret în ce consta această persecuție, atitudinea sa a fost oricum una de intoleranță. Aici se plasează evenimentul din Damasc, asupra căruia ne vom întoarce în următoarea cateheză. Este sigur faptul că, începând din acel moment, viața sa s-a schimbat și el a devenit un apostol neobosit al evangheliei. De fapt, Paul a intrat în istorie mai mult pentru ce a făcut ca și creștin, ba chiar ca apostol, decât ca fariseu. În mod tradițional se subîmparte activitatea sa apostolică pe baza celor trei călătorii misionare, la care s-a adăugat a patra călătorie la Roma ca prizonier. Toate sunt relatate de Luca în Faptele Apostolilor. Însă, cu privire la cele trei călătorii misionare trebuie să se deosebească prima de celelalte două.

De fapt, la prima (cf. Fap 13-14), Paul nu a avut responsabilitatea directă, care a fost încredințată în schimb cipriotului Barnaba. Împreună ei au plecat de la Antiohia, trimiși de acea Biserică (cf. Fap 13,1-3) și, după ce au ridicat ancora din portul Seleucia pe coasta siriană, au străbătut insula Cipru de la Salamina la Pafos; de aici au ajuns la coastele meridionale ale Anatoliei, astăzi Turcia, și au ajuns în orașele Attalia, Perge din Pamfilia, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și Derbe, de unde s-au întors la punctul de plecare. Astfel s-a născut Biserica popoarelor, Biserica păgânilor. Și între timp, mai ales la Ierusalim, apăruse o discuție dură: până la ce punct acești creștini care proveneau din păgânism erau obligați să intre și în viața și în legea lui Israel (diferite reguli și prescrieri care separă Israelul de restul lumii), pentru a fi părtași realmente de promisiunile profeților și pentru a intra efectiv în moștenirea lui Israel. Pentru a rezolva această problemă fundamentală pentru nașterea Bisericii viitoare s-a reunit la Ierusalim așa-numitul Conciliu al apostolilor, pentru a decide cu privire la această problemă de care depindea nașterea efectivă a unei Biserici universale. Și a fost decis să nu se impună păgânilor convertiți respectarea legii mozaice (cf. Fap 15,6-30): adică nu erau obligați la normele iudaismului; singura necesitate era să fie ai lui Cristos, să trăiască cu Cristos și conform cuvintelor sale. Astfel, fiind ai lui Cristos, erau și ai lui Abraham, ai lui Dumnezeu și părtași de toate promisiunile sale. După acest eveniment decisiv, Paul s-a despărțit de Barnaba, l-a ales pe Sila și a început a doua călătorie misionară (cf. Fap 15,36-18,22). După ce a trecut prin Siria și Cilicia, a revăzut orașul Listra, unde l-a luat cu sine pe Timotei (figură foarte importantă din Biserica ce se năștea, fiu al unei evreice și al unui păgân), și l-a circumcis, a străbătut Anatolia centrală și a ajuns în orașul Troas pe coasta de nord a Mării Egee. Aici a avut loc din nou un eveniment important: în vis a văzut un macedonean de cealaltă parte a mării, adică în Europa, care spunea: "Vino și ajută-ne și pe noi!". Era Europa viitoare care cerea ajutorul și lumina evangheliei. Stimulat de această viziune, a intrat în Europa. De aici, a pornit pe mare spre Macedonia intrând astfel în Europa. După ce a debarcat la Neapoli, a ajuns la Filipi, unde a întemeiat o frumoasă comunitate, apoi a trecut la Tesalonic și, plecând de aici datorită dificultăților pe care i le-au provocat iudeii, a trecut prin Bereea, ajungând la Atena. În această capitală a culturii grecești antice a predicat, mai întâi în Agora și apoi în Areopag, păgânilor și grecilor. Și discursul de la Areopag, prezentat în Faptele Apostolilor, este modelul cum se traduce evanghelia în cultura greacă, cum să-i facă pe greci să înțeleagă că acest Dumnezeu al creștinilor, al evreilor, nu era un Dumnezeu străin de cultura lor, ci Dumnezeul necunoscut așteptat de ei, adevăratul răspuns la cele mai profunde întrebări ale culturii lor. Apoi de la Atena a ajuns la Corint, unde a stat un an și jumătate. Și aici avem un eveniment foarte sigur din punct de vedere cronologic, cel mai sigur din toată biografia sa, pentru că în timpul acestei prime șederi la Corint el a trebuit să se prezinte în fața guvernatorului provinciei senatoriale din Ahaia, proconsulul Galion, acuzat de un cult ilegitim. Despre acest Galion și despre timpul său la Corint există o inscripție antică găsită la Delfi, unde se spune că era proconsul la Corint între anii 51-53. Deci aici avem o dată absolut sigură. Șederea lui Paul la Corint a avut loc în anii aceia. Prin urmare putem presupune că a sosit mai mult sau mai puțin în anul 50 și a rămas până în anul 52. Apoi, de la Corint, trecând prin Cancreea, port oriental al orașului, s-a îndreptat spre Palestina ajungând la Cezareea Maritimă, de unde a urcat la Ierusalim pentru a se întoarce apoi la Antiohia.

A treia călătorie misionară (cf. Fap 18,23-21,16) a început tot la Antiohia, care devenise punctul de origine a Bisericii păgânilor, a misiunii către păgâni, și era și locul unde s-a născut termenul "creștini". Aici pentru prima dată, ne spune sfântul Luca, adepții lui Isus au fost numiți "creștini". De aici Paul s-a îndreptat direct spre Efes, capitala provinciei din Asia, unde a stat timp de doi ani, desfășurând o slujire care a avut repercusiuni rodnice asupra regiunii. De la Efes Paul a scris scrisorile către Tesaloniceni și către Corinteni. Însă populația orașului a fost ațâțată împotriva lui de către argintarii locali, care vedeau cum scad profiturile lor datorită reducerii cultului lui Artemis (templul dedicat ei la Efes, Artemysion, era una din cele șapte minuni ale lumii antice); de aceea, el a trebuit să fugă spre nord. După ce a străbătut din nou Macedonia, a coborât din nou în Grecia, probabil la Corint, rămânând acolo trei luni și scriind celebra Scrisoare către Romani.

De aici s-a întors pe același drum: a trecut din nou prin Macedonia, în corabie a ajuns la Troas și apoi, mergând în trecere în insulele Mitilene, Chios, Samos, a ajuns la Milet unde a ținut un discurs important bătrânilor Bisericii din Efes, făcând un portret al păstorului adevărat al Bisericii (cf. Fap 20). De aici a pornit din nou îndreptându-se spre Tir, de unde a ajuns la Cezareea Maritimă pentru a urca încă o dată la Ierusalim. Aici a fost arestat pe baza unei înțelegeri greșite: unii iudei i-au considerat păgâni pe alți iudei de origine greacă, introduși de către Paul în zona templului rezervată numai israeliților. Condamnarea la moarte, prevăzută pentru acest lucru, nu a fost aplicată datorită intervenției tribunului roman aflat de gardă în zona templului (cf. Fap 21,27-36); acest lucru a avut loc în timp ce în Iudeea era proconsul imperial Antoniu Felix. După ce a trecut o perioadă de detenție (a cărei durată este discutată), și Paul, ca și cetățean roman, făcând apel la Cezar (care pe atunci era Nero), următorul procurator Porcius Festus l-a trimis la Roma sub pază militară.

Călătoria spre Roma a atins insulele mediteraneene Creta și Malta și apoi orașele Siracuza, Reggio Calabria și Pozzuoli. Creștinii din Roma i-au ieșit în întâmpinare pe Via Appia până la Forul Appio (la circa 70 de km sud de capitală) și alții până la Trei Taverne (circa 40 km). La Roma i-a întâlnit pe delegații comunității ebraice, cărora le-a destăinuit că pentru "speranța lui Israel" purta el lanțurile sale (cf. Fap 28,20). Însă relatarea lui Luca se termină cu menționarea celor doi ani petrecuți la Roma sub o pază militară blândă, fără a aminti nici de o sentință a lui Cezar (Nero), cu atât mai puțin de moartea acuzatului. Tradiții succesive vorbesc de o eliberare a lui, care ar fi favorizat fie o călătorie misionară în Spania, fie o altă călătorie în Orient și mai specific la Creta, la Efes și la Nicopoli în Epir. Tot pe bază ipotetică se presupune o nouă arestare și o a doua detenție la Roma (de unde ar fi scris cele trei scrisori așa-numite pastorale, adică două către Timotei și una către Tit) cu un al doilea proces, care i-ar fi fost defavorabil. Totuși, o serie de motive îi induce pe mulți cercetători ai sfântului Paul să termine biografia apostolului cu relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor.

Asupra martiriului său ne vom întoarce mai încolo în ciclul acestor cateheze ale noastre. Deocamdată, în această scurtă prezentare a călătoriilor lui Paul, este suficient să aflăm cum s-a dedicat el vestirii evangheliei fără a precupeți energie, înfruntând o serie de încercări foarte dificile, a căror listă ne-a lăsat-o în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 2Cor 11,21-28). De altfel, el scrie: "Toate le fac pentru evanghelie" (1Cor 9,23). Vedem o angajare care se explică numai cu un suflet realmente fascinat de lumina evangheliei, îndrăgostit de Cristos, un suflet susținut de o convingere profundă: este necesară să ducă lumii lumina lui Cristos, să vestească tuturor evanghelia. Acest lucru mi se pare că rămâne din această scurtă trecere în revistă a călătoriilor sfântului Paul: a vedea pasiunea lui pentru evanghelie, a intui astfel măreția, frumusețea, ba chiar necesitatea profundă a evangheliei pentru noi toți. Să ne rugăm ca Domnul, care a arătat lumina sa lui Paul, l-a făcut să audă cuvântul său, a atins inima lui în mod intim, să ne arate și nouă lumina sa, pentru ca și inima noastră să fie atinsă de cuvântul său și astfel să putem să dăm și noi lumii de astăzi, căreia îi este sete, lumina evangheliei și adevărul lui Cristos.

Traducere: Mihai Pătrașcu

Sursa: www.ProFamilia.ro


Contor Accesări: 370, Ultimul acces: 2019-12-12 05:50:38