Omul este capabil cu totul (asa gandeste Dumnezeu...) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2019 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Omul este capabil cu totul (așa gândește Dumnezeu...)

[2009-01-24]
pr. Alessandro Pronzato

Predica cea mai scurtă din întreaga istorie

Aș vrea să propun provocările oferite de Cuvântul lui Dumnezeu în această duminică în doi termeni: scurtimea; lipsa de experiență. Deci timpi scurtați. "Încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrus", amenință Iona cu un aer întunecat. "Timpul de acum a devenit scurt", avertizează Paul ușor nerăbdător. "Timpul s-a sfârșit și împărăția lui Dumnezeu este aproape", proclamă solemn Isus.

Trei mesaje extrem de concise. Iona, în esență, spune: "S-a sfârșit". Paul: "Trebuie să terminăm repede" Și Isus: "Am ajuns". Dar în timp ce ultimii doi lasă să se întrevadă că "nu este timp de pierdut, trebuie să profităm de această ocazie", Iona dă sigură, inevitabilă catastrofa. Apropo. Predica lui Iona este cea mai scurtă înregistrată de istorie. În ebraică fraza "încă patruzeci de zile și Ninive va fi distrus" este compusă din exact cinci cuvinte. Cinci cuvinte pronunțate cu ton sec - ca o tragere furioasă a semnalului de alarmă - care reușesc să convertească o sută două zeci de mii de persoane pe care însuși profetul le socotește irecuperabile.

Eficacitatea predicii nu este în raport cu lungimea sa, (ba chiar apare invers proporțională). Și nici nu depinde convingerea predicatorului (Iona este convins că nu merită oboseala, că predica sa nu slujește la nimic, aceia sunt păcătoși învârtoșați care nu se gândesc să-și schimbe viața, și deci sunt destinați focului). Mi se pare că văd pe cineva surâzând șiret și comentând: - Frumoase timpuri în care preotul rezolva așa de repede. Astăzi, în schimb, o lungesc cu acelea pe care le numesc lecturi exegetice și lecturi actualizante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a nu vorbi de lista interminabilă a atenționărilor. Nu se mai poate...

Iona, fără îndoială, s-a limitat la un singur aviz lugubru: "Peste patruzeci de zile va fi catastrofa". Și Paul a avertizat: "Fiți atenți că pe scenă se prevede deja montarea scenariului". Chiar și Isus s-a limitat să ne amintească un singur lucru: "Va veni ceva decisiv. Trageți concluziile".


Un posibil compromis între predicator și ascultători

Apropo de fericita scurtare, s-ar putea ajunge la un compromis din ambele părți. Preotul se obligă să fie concis ca Iona, și ascultătorii, la rândul lor, garantează că își vor schimba conduita în scurt timp, într-o clipă, ca locuitorii din Ninive. La scurtimea predicatorului trebuie să corespundă un răspuns rapid, imediat, din partea destinatarilor mesajului. În sfârșit, nu este timp de pierdut. Nici de o parte, nici de cealaltă.

Cuvântul lui Dumnezeu este simplu, exigent, și nu tolerează lungiri. Deci trebuie să ne decidem în grabă, să nu amânăm la infinit căința sinceră cerută. Isus însuși nu întârzie în explicații detaliate când recrutează pe primii discipoli. Pare că sare peste toate pasajele intermediare, pentru a ajunge imediat la concluzie: "Urmați-mă..." Ei, Simon și Andrei, Iacob și Ioan nu zăbovesc mult timp: "Îndată..." "Isus nu deschide o dezbatere definitivă". Nici discipolii nu divaghează cerând precizări, nici nu se întind să încredințeze motivațiile lor.

Nici ninivitenii nu au convocat o conferință cu scopul de a ilustra rațiunile gestului lor. Postul pe care l-au "vestit" începea probabil de la cuvintele profetului.


Salvarea celui care nu mai are timp

Isus proclamă: "Timpul s-a împlinit". Este vestirea împlinirii, a scadenței inevitabile. Nu este vorba de un timp cronologic, cel indicat de ceasornic, sau înscris în calendar. Aici este vorba de kairos, nu de kronos. Și kairos înseamnă timp oportun, (acela care este chiar al tău, îți aparține numai ție, și depinde hotărârea ta, de alegerea ta), circumstanță favorabilă, dar și o măsură dreaptă. Notează un exeget: "Marcu folosește această metaforă pentru a arăta că, fiind plină măsura, nu mai este nimic de adăugat la timpul scurs înaintea evenimentului așteptat" (G. Nolli). "Măsura plină", bineînțeles, nu este cea a mâniei, cum spunea Iona, ci a iubirii răbdătoare a lui Dumnezeu.

Ca și cum Isus ar spune: "Acesta și nu altul este momentul vostru!" Dacă consultăm calendarul sau stelele, ne acordăm mereu răgaz. Tâlharul, pe cruce, s-a salvat (mai bine, a fost salvat) tocmai pentru că nu mai avea timp. Trebuie să mă apropiu de acest moment favorabil, să folosesc această "clipă care fuge", să țintuiesc alegerea mea decisivă. Convertirea vine nu pentru că mai este timp, ci pentru că nu mai este timp. Convertirea este acum, aici, astăzi.


Când avem mântuirea la gât...

Și apropo de convertire. Nu este vorba de o schimbare parțială, superficială, și nici "progresivă". Mai mult decât o atitudine, sau o restructurare, este o răsturnare radicală a vieții proprii, începând cu fundamentul. A se converti înseamnă a schimba scenariul (pentru a folosi expresia lui Paul) propriei existențe. "Este schimbarea care nu mai poate rămâne în structurile vechi (personale, mintale, sociale): le rupe" (B. Maggioni). Structurile vechi au fost concepute pentru a sluji un alt tip de viață, o altă viziune a omului și o altă reprezentare a existenței.

Dar nu ajunge nici să schimbăm scenariul: trebuie să-l eliberez pe protagonistul abuziv care sunt eu (și totul ar trebui să fie raportat la mine, să mă rotesc în jurul persoanei mele), să lichidez rolul vechi. Ne trebuie alte gânduri, o altă mentalitate, altă fantezie, altă inimă, gesturi total diferite. Trebuie reinventat rolul. Nu există un "program de convertire", cum mi s-a întâmplat să aud undeva. Nu. Convertirea nu poate fi programată, pentru că este o "lovitură de scenă" (nu neapărat spectaculoasă, ca aceea care a avut loc la Ninive).

Unul se convertește pentru că își dă seama că i-a ajuns apa la gât, sau, dacă preferăm, "mântuirea la gât". Se întâmplă, de multe ori, să văd atribuit cuiva un "complex de convertit" nu prea bine precizat (alcătuit din intoleranță, fanatism, nerăbdare, diferite durități, previziuni apocaliptice, trebuințe obsesive de siguranță, interpretări triumfaliste ale istoriei Bisericii...). Dar unul care are acest "complex" înseamnă că nu s-a convertit încă cu totul (de altfel, n-o va face niciodată...), o amână. Este "complexul" pe care îl avea Iona, care de fapt nu s-a lăsat convertit de milostivirea lui Dumnezeu.


Cei lipsiți de experiență fac loc fanteziei

Marele noroc al ninivitenilor a fost acela că erau "lipsiți de experiență". Iona, da, era fără îndoială un expert. Ținea la teologia sa riguroasă și lăudată, și ar fi preferat să moară decât să schimbe o virgulă, chiar dacă Dumnezeu i-ar fi sugerat corectarea. Pentru Iona contau mai mult convingerile religioase proprii decât persoanele. Atașamentul față de principii îl făceau neuman. Avea o doctrină - și o morală - fără inimă. În catehismul său era totul mai puțin iubirea.

Oful lui Iona este de a fi expert, un competent în ramură. De aceea îi lipsește imaginația. Nu intuiește că de la om trebuie să te aștepți la orice: e mai rău, dar și mai bun (și Dumnezeu o știe). Nu bănuiește forța cuvintelor pe care Dumnezeu i le-a pus în gură. Cetățenii din Ninive, în schimb, sunt experți în vicii și perversiuni diferite, dar sunt incompetenți în religie. De aceea pun în mișcare fantezia și interpretează într-o manieră originală - și chiar puțin ortodoxă - mesajul aruncat în față de acel profet insuportabil. Înțeleg că cei patruzeci de zile sunt acordate pentru distrugerea cetății. Dar că pentru convertire nu mai sunt patruzeci de zile: este numai astăzi.

În urechile lor, cuvintele pe care Iona le arunca cu atâta violență, nu erau clopote de înmormântare, ci o trezire salutară, de-a dreptul o vestire a mântuirii posibile. Ninivitenii, mai ales, au intuit că întoarcerea oferită de Dumnezeu nu este pur și simplu o suspendare a pedepsei, ci "un act pozitiv de iubire" (T. S. Warshaw), o tentativă "disperată" sugerată de speranță, o inițiativă a milostivirii. Teologia expertului Iona este bazată pe "puncte ferme". Aceea a locuitorilor din Ninive se sprijină pe un "poate" care se clatină, este improbabil (Cine știe dacă Dumnezeu nu-și schimbă gândul..."). Și "poate" al lor corespunde desigur dorinței secrete a lui Dumnezeu.

Profetul meschin mizează totul pe inflexibilitatea divină. "Dumnezeu este implacabil", pare să anunțe cu o plăcere evidentă, "de data aceasta nu veți reuși să scăpați". Păcătoșii din "marele oraș" mizează în schimb pe "imprevizibilitatea" divină. Mizează pe voința sa implacabilă de schimbare, care este și voința de a crea și de a re-crea. Profetul speră în adâncul sufletului că Domnul să nu se lase mișcat. Ei bănuiesc că, dacă îmbracă haina de pocăință, Dumnezeu nu va mai purta haina mâniei.

Iona, profet meschin, expert învârtoșat, continuă să nu înțeleagă că ceea ce are Dumnezeu la inimă nu este să ducă la executare condamnarea, ci viața. Nu-și dă seama că "mânia lui Dumnezeu este numai tristețea iubirii sale" (P. Ricoeur). Necredincioșii, dimpotrivă, în fantezia lor necontrolată, ajung să cultive îndoiala îndrăzneață că o schimbare interioară ar putea chiar să modifice cursul evenimentelor. Iona este un expert care greșește răsunător toate previziunile. Orientarea nu este punctul său forte. Când Dumnezeu îl trimite la răsărit, el se îmbarcă pentru apus.

Și, apropo de Ninive, el reușește să-l vadă numai în perspectiva trecutului (tocmai apusul), nu a viitorului care răsare. Întrevede grămada de moloz a nelegiuirilor, nu planta delicată a posibilităților. Va fi omul principiilor. Dar nu este desigur omul începuturilor, martorul speranței. Se descoperă ca un om lipsit de perspectiva transformărilor. Locuitorii cetății condamnate nu au avut posibilitatea de a frecventa un curs specific, nu știu ce înseamnă convertirea. De aceea o improvizează, o inventează cu gesturile și atitudinile juste. Iona, care își dă aere de expert, la curent cu secretele cerului, nu acceptă un Dumnezeu care își "pierde fața". Ninivitenii descoperă că sunt priviți de Dumnezeu într-o altă manieră. Și au curajul să se pună în fața acelei priviri diferite, care iradiază încredere.


"Ca și cum...", sau ca niște neexperimentați

Fragmentul lui Paul (lectura a doua) se înscrie într-o parte a scrisorii sale în care, pornind de la întrebări puse în scris de corinteni, înfruntă anumite probleme care privesc viața de căsătorie. Apostolul pleacă de la o presupunere: "timpul (kairos) de acum s-a scurtat". De fapt el pare să socotească iminentă venirea a doua a lui Cristos. Totuși, deși punându-se în această perspectivă greșită, Paul fixează unele puncte fundamentale:

1 - "Trece fața acestei lumi". A fost o erupție de har de sus care a determinat dizolvarea scenei acestei lumi. Creștinul, de aceea, nu mai reușește să se adapteze cu scenariul precedent. Stilul său de viață este incompatibil cu o anumită ordine, cu anumite forme ale trecutului.

2 - "De acum înainte... cei ce se folosesc de lume (să trăiască) ca și cum nu s-ar folosi de ea". Paul nu propune o fugă nerealistă de lume, ci o relativizare a oricărei situații de viață. Creștinul "trece prin" lucruri și diferite experiențe, și nu se instalează în ele. Aș îndrăzni să spun le ating ușor, le trăiesc într-un mod cast. Spunea foarte bine o veche tradiție latină (se întâmplă că trebuie să traducem în latină pentru a înțelege bine ceea ce a fost exprimat în limba noastră...): "ne in eo sistant". Adică: atenți să nu se stabilească în ea!

Creștinul este mereu proiectat "dincolo" și îndreptat către "altul". În fond Paul, vorbind ca un ne-expert (cel puțin în privința ultimei scadențe), dă sfaturi juste. Și socotesc că acel "ca și cum" s-ar putea traduce astfel: "ca ne-experți". Credincioșii, deși trăiesc în lume, sunt ne-experți în privința mentalității dominante în această lume. Ne-experți în privința reprezentărilor care se desfășoară într-un scenariu de acum în descompunere.


Primii discipoli erau niște incompetenți

Dacă ne gândim bine, primii discipoli au acceptat să treacă de la experiență la lipsă de experiență. Ei erau competenți la pescuit. Cât privește noua meserie (Pescari de oameni), nu știau nimic. Erau cu totul incompetenți. "... Sunt convins că nu trebuie și nu se poate descoperi direct propria identitate. Ea se descoperă în măsura în care se implică într-un lucru mai mare decât noi" (V. Frankl).

Discipolii, evident, nu puteau cunoaște această afirmație a celebrului psihoterapeut austriac. În compensație, s-au lăsat atrași fără a opune rezistență spre ceva mai mare decât ei, nu corespunzător cu experiența lor, care era de-a dreptul deasupra înțelegerii lor. Dumnezeu, din partea sa, știe că omul este capabil în toate. Chiar și de a accepta "depășirea", de a se aventura pe tărâmul lipsei de experiență.

Sursa: www.ProFamilia.ro


Contor Accesări: 423, Ultimul acces: 2019-12-13 18:09:32