Arhiepiscopul Gänswein: A trait iubindu-l pe Domnul pana la sfarsit

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,17s...

Ştiri şi Evenimente

Arhiepiscopul Gänswein: A trăit iubindu-l pe Domnul până la sfârşit

[2023-01-05]

Încercat, emoţionat, dar în acelaşi timp în pace. Arhiepiscopul Georg Gänswein, prefect al Casei Pontificale şi secretar particular mai întâi al Cardinalului Joseph Ratzinger şi apoi al Papei Benedict al XVI-lea, este în studiourile Radio Vatican. Relatează ultimele momente ale existenţei pământeşti a omului care din 2005 până în 2013 a slujit Biserica drept Episcop de Roma pentru a face după aceea o alegere istorică prin renunţarea la pontificat petrecută în urmă cu aproape zece ani.

– Mii de credincioşi au adus omagiu rămăşiţelor pământeşti ale Papei emerit. Dumneavoastră aţi petrecut o mare parte din viaţă cu el. Cum trăiţi acest moment?
– Omeneşte, foarte suferind. Mă simt rău, sufăr… Spiritual, foarte bine. Ştiu că Papa Benedict acum este acolo unde voia să meargă.
– Care era spiritul cu care Papa Benedict al XVI-lea a trăit aceste ultime zile? Care au fost ultimele sale cuvinte?
– Ultimele sale cuvinte nu le-am auzit eu cu urechile mele, ci în noaptea dinaintea morţii le-a auzit unul dintre asistenţii medicali care era de gardă. Pe la trei: „Doamne, te iubesc”. Asistentul medical mi-a spus aceasta dimineaţa imediat ce am ajuns în dormitor, acestea au fost ultimele cuvinte cu adevărat comprehensibile. De obicei, ne rugam laudele în faţa patului său: şi în dimineaţa aceea i-am spus Sfântului Părinte: „Să facem ca ieri: eu mă rog cu voce tare şi Dvs vă uniţi spiritual”. De fapt nu mai era posibil ca să se poată ruga cu voce tare, chiar era epuizat. Acolo numai a deschis un pic ochii – înţelesese cererea – şi a făcut semn că da cu capul. Aşa am început. Pe la 8.00 începea să respire în manieră tot mai epuizată. Erau doi medici – doctorul Polisca şi un reanimator – şi mi-au spus: „Ne temem că acum va veni momentul în care va trebui să susţinem ultima sa luptă pe pământ”. Le-am chemat pe memores precum şi pe sora Brigit, le-am spus să vină pentru că ajunsese la agonie. În acel moment era lucid. Deja pregătisem înainte rugăciunile de însoţire pentru muribund, şi ne-am rugat timp de circa 15 minute, toţi împreună, în timp ce Papa Benedict al XVI-lea respira tot mai greu, tot mai mult se vedea ca nu reuşea să respire bine. Atunci i-am privit pe unul dintre doctori şi l-am întrebat: „Dar, a intrat în agonie?”. Mi-a spus: „Da, a început dar nu ştim cât timp durează”.
– Şi apoi ce s-a întâmplat?
– Eram acolo, după aceea fiecare s-a rugat în tăcere, şi la 9.34 a făcut ultima respiraţie. După aceea am continuat rugăciunile nu pentru muribund ci pentru răposat. Şi am încheiat cântând Alma Redemptoris Mater. A murit în octava Crăciunului, timpul său liturgic preferat, în ziua unui predecesor al său – Sfântul Silvestru, Papă sub împăratul Constantin. A fost ales la data în care este comemorat un Papă german, Sfântul Leon al IX-lea, din Alsacia; a murit în ziua unui Papă roman, Sfântul Silvestru. Le-am spus tuturor: „Îl sun imediat pe Papa Francisc, este primul care trebuie să ştie”. L-am sunat şi el a spus: „Vin imediat!” Apoi a venit, l-am însoţit în dormitor unde a murit şi am spus tuturor: „Rămâneţi”. Papa a salutat, i-am oferit un scaun, s-a aşezat lângă pat şi s-a rugat. A dat binecuvântarea şi apoi şi-a luat rămas bun. Aceasta s-a întâmplat la 31 decembrie 2022.
– Care cuvinte din testamentul său spiritual v-au atins mai mult?
– Testamentul ca atare m-a atins mult. A alege vreun cuvânt este dificil, trebuie să spun. Dar acest testament l-a scris deja la 29 august 2006: sărbătoarea liturgică a martiriului Sfântului Ioan Botezătorul. Este scris la mână, foarte lizibil, foarte mic dar lizibil, în al doilea an al pontificatului. În germană se spune „O-Ton Benedikt”, adică „acesta este chiar Benedict”. Dacă aş fi avut un text ca acesta, necunoscându-l pe autor, l-aş fi recunoscut. Înăuntru este spiritul Papei Benedict. Citindu-l sau meditându-l se vede este chiar al său. Este aici înăuntru el în întregime, în două pagini.
– Este în sinteză o mulţumire adusă lui Dumnezeu şi familiei…
– Da. Este o mulţumire dar şi o încurajare pentru credincioşi, de a nu se lăsa deraiaţi de nici o ipoteză nici în domeniu teologic sau filozofic nici în orice alt domeniu. Până la urmă, este Biserica ce comunică, este Biserica, Trupul lui Cristos care trăieşte, care comunică credinţa tuturor şi pentru toţi. Uneori şi în teologie există teorii foarte iluminate sau care par astfel, poate că după un an sau doi deja au trecut. Este credinţa Bisericii Catolice, aceasta este ce ne duce într-adevăr la eliberare şi ne pune în contact cu Domnul.
– Care este mesajul cel mai puternic al pontificatului său?
– Forţa sa se află în motoul pe care l-a ales când a devenit Arhiepiscop de München, citând din 3Ioan: „Cooperatores veritatis”, şi anume „colaboratori ai adevărului”; înseamnă că adevărul nu este ceva gândit, ci este o persoană: este Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a întrupat în Isus Cristos, în Isus din Nazaret şi acesta este mesajul său: a urma nu o teorie despre adevăr, ci a-l urma pe Domnul. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Acesta este mesajul său. Un mesaj care nu este o povară: mai degrabă este un ajutor pentru a purta toate poverile de fiecare zi, şi aceasta dă bucurie. Problemele există, dar mai puternică este credinţa, credinţa trebuie să aibă ultimul cuvânt.
– Lumea nu va uita niciodată acea zi de 11 februarie 2013, anunţarea renunţării. Există unii care continuă să spună că nu a fost o alegere liberă sau chiar că el a voit într-un fel să rămână Papă. Ce părere aveţi?
– Tot această întrebare i-am adresat-o eu însumi în diferite situaţii spunându-i: „Sfinte Părinte, caută ce anume se află în spatele anunţului din 11 februarie după Consistoriu. Caută, caută, caută…”. A răspuns: „Cine nu crede că ceea ce am spus este adevăratul motiv al renunţării, nu mă va crede nici dacă spun acum «Credeţi-mă, aşa este!»” Acesta este şi rămâne unicul motiv şi nu trebuie să uităm aceasta. Îmi prevestise această decizie: „Trebuie să fac aceasta”. Eu am fost printre primii care au încercat să îl convingă să nu o facă. Şi el mi-a răspuns cu claritate: „Auziţi, nu cer o părere a Dvs, ci comunic o decizie a mea. Rugată, suferită, luată coram Deo”. Există unii care nu cred sau fac teorii, spunând că ar fi „lăsat o parte dar a menţinut o altă parte”, etcetera: toţi cei care spun aceasta emit doar teorii despre un cuvânt sau despre un altul şi la sfârşit nu se încred în Papa Benedict, în ceea ce a spus. Este un afront împotriva lui. Desigur, fiecare cu voinţa lui, cu libertatea lui – poate spune lucruri serioase sau mai puţin serioase. Dar adevărul este acesta: nu mai avea forţa de a conduce Biserica, aşa cum a spus în latina în ziua aceea. Eu am întrebat: „Sfinte Părinte, pentru ce în latină?”. A răspuns: „Aceasta este limba Bisericii”. Cine crede că găseşte sau că trebuie să găsească vreun alt motiv, greşeşte. Adevăratul motiv l-a comunicat el. Amin.
– Care aspect va impresionat mai mult stând aproape de Papa Benedict în lunga perioadă petrecută ca emerit?
– Sunt aproape zece ani. Papa Benedict – deja când era Cardinal, deja când era profesor – a avut o calitate foarte mare. Mulţi spun umilinţa: da, acest lucru este adevărat, dar şi – acest lucru probabil nu se vedea aşa de bine – o capacitate de a accepta atunci când persoanele nu erau de acord cu ceea ce spune. Ca profesor este normal: există confruntarea, discursul, „lupta” între diferitele argumente. În acest context se folosesc şi cuvinte puternice, dar fără a răni vreodată şi dacă este posibil, fără a face polemică. Un alt lucru e atunci când eşti Episcop şi apoi Papă: predică şi scrie nu ca privat, ci ca unul care a primit mandatul de a predica şi de a fi păstorul unei turme. Papa este primul martor al Evangheliei, ba chiar, al Domnului. Şi acolo am văzut că cuvintele sale, cuvintele succesorului lui Petru, nu au fost acceptate. Dar aşa ne spune: că şi conducerea Bisericii nu se face numai poruncind, hotărând ci şi suferind, şi această parte a suferinţei nu era puţină. Când a devenit emerit, desigur că toată responsabilitatea şi tot pontificatul se terminaseră pentru el.
– Se gândea că va trăi aşa de mult după renunţare?
– În urmă cu circa trei luni i-am spus: „Sfinte Părinte, ajungem la a zecea aniversare a mea de episcopat: Epifania 2013, Epifania 2023. Trebuie să sărbătorim.” Dar înseamnă şi zece ani de la renunţarea sa. Unii îmi spun: „Cum de aţi renunţat spunând că nu mai are forţele şi apoi încă trăieşte de zece ani?” Şi el a răspuns: „Trebuie să spun că sunt primul care se uimeşte că Domnul mi-a dat mai mult timp. Eu credeam că mai am cam un an maxim, şi mi-a dat 10! Şi 95 este o vârstă frumoasă, dar şi anii şi bătrâneţea au greutatea lor, şi pentru un Papă emerit.” Mai spunea: „Am acceptat aceasta şi am încercat să fac ceea ce am promis: să mă rog, să fiu prezent şi înainte de toate să îl însoţesc pe succesorul meu cu rugăciunea”. Şi acest lucru este foarte frumos. Chiar recomand unora care au probleme cu aceasta să recitească ceea ce a spus Papa Benedict, mulţumindu-i Papei Francisc în Sala Clementina cu ocazia celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale. În sfârşit o dată am spus glumind, în mod nu foarte elegant: „Sfinte Părinte aţi încheiat conturile cu ospătarul”… El a răspuns: „Eu nu am făcut nici un cont: am acceptat cu ceea ce mi-a dat Domul. Mi-a dat aceasta, trebuie să îi mulţumesc. Aceasta este convingerea mea. Alţii pot avea alte idei, teorii sau convingeri, dar aceasta este a mea.”
– Care a fost cea mai mare învăţătură pentru viaţa Dvs şi ce anume vă va lipsi mai mult din Joseph Ratzinger?
– Cea mai mare învăţătură este că credinţa scrisă, credinţa pronunţată şi vestită nu este numai ceva ce el a spus şi a predicat, ci ceea ce a trăit. Exemplul pentru mine este că credinţa învăţată, predată şi vestită a devenit credinţa trăită. Şi aceasta pentru mine – şi în acest moment în care sufăr, dar nu numai – este o mare alinare spirituală.
– În testamentul său Papa Benedict scrie: „Dacă în această oră târzie din viaţa mea privesc înapoi la deceniile pe care le-am parcurs, în primul rând văd câte motive am pentru a mulţumi”. Era un om fericit, realizat?
– Era un om profund convins că în iubirea Domnului nu se greşeşte niciodată, chiar dacă omeneşte se fac atâtea greşeli. Şi această convingere i-a dat pacea şi – se poate spune – această umilinţă precum şi această claritate. Spunea mereu: „Credinţa trebuie să fie o credinţă simplă, nu simplistă, ci simplă. Pentru că toate marile teorii, toate marile teologii se bazează pe fundamentul credinţei. Şi aceasta este şi rămâne unica hrană pentru noi înşine precum şi pentru alţii.”
– Mulţumim pentru că aţi fost cu noi.
– Eu vă mulţumesc pentru această invitaţie: am venit cu multă plăcere şi ştiu bine că Papa Benedict se simţea foarte susţinut precum şi – dacă pot să o spun – iubit, iubit pentru ceea ce voi aţi făcut, precum şi înconjurat de afectul vostru. (Material semnat de Silvia Kritzenberger pentru L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 408, Ultimul acces: 2025-03-17 22:27:12

Timp total: 0,18s...

[]:1