Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viata si mostenirea regretatului Papa Benedict (I) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viața și moștenirea regretatului Papă Benedict (I)

[2023-01-01]
Arhiepiscopul Georg Gänswein l-a cunoscut pe Papa emerit Benedict al XVI-lea în calitate oficială, încă de la numirea sa la Congregația pentru Doctrina Credinței, în 1995. De la alegerea lui Benedict ca Papă în 2005, și după renunțarea surprinzătoare la funcție din 2013 și în ultimii săi ani la mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican, Mons. Gänswein a fost secretarul personal al Papei Benedict. Arhiepiscopul, în vârstă de 66 de ani, a avut o perspectivă unică asupra ultimilor ani ai Papei Benedict, despre care spune că au fost dedicați în principal rugăciunii. La 22 noiembrie, cu puțin peste o lună înainte de moartea Papei Benedict, la 31 decembrie, la vârsta de 95 de ani, Mons. Gänswein a fost intervievat de șeful Biroului EWTN din Vatican, Andreas Thonhauser. Iată prima parte a interviului.

– Excelență, cum se simțea Papa emerit Benedict al XVI-lea spre sfârșitul vieții sale?
– Contrar la ceea ce credea el, a trăit până la o vârstă înaintată. Era convins că, după retragerea sa, Bunul Dumnezeu îi va mai acorda doar un an. Probabil că nimeni nu a fost mai surprins decât el să vadă că acest „încă un an” s-a dovedit a fi destul de mulți ani în plus. Spre sfârșit, a fost foarte slăbit din punct de vedere fizic, foarte fragil, bineînțeles, dar – mulțumită lui Dumnezeu – mintea lui era mai limpede ca niciodată. Ceea ce a fost dureros pentru el a fost să constate că vocea îi devine mai slabă. Toată viața lui depinsese de folosirea vocii, iar acest instrument s-a pierdut treptat pentru el. Dar mintea lui era mereu limpede, era senin, liniștit, recules, iar noi – care eram mereu în preajma lui, care trăiam cu el – puteam simți că se afla pe ultima sută de metri și că această ultimă sută de metri avea un sfârșit. Iar el avea acest sfârșit bine în vedere. 
– Îi era teamă de moarte?
– Nu a vorbit niciodată despre frică. Vorbea întotdeauna despre Domnul, despre speranța sa că, atunci când va sta în cele din urmă în fața Lui, îi va arăta blândețe și îndurare, știind, desigur, despre slăbiciunile și păcatele sale, despre viața sa. Dar, așa cum spunea Sfântul Ioan: Dumnezeu este mai mare decât inima noastră. 
– Ați petrecut mulți ani alături de el. Care au fost momentele cheie pentru dumneavoastră?
– Ei bine, pentru mine totul a început când am devenit membru al personalului Congregației pentru Doctrina Credinței, pe vremea când el (Cardinalul Joseph Ratzinger) era prefect. Am devenit apoi secretar. Trebuia să dureze cel mult câteva luni, dar, în cele din urmă, a durat doi ani. Apoi, Papa Ioan Paul al II-lea a murit și Joseph Ratzinger a devenit Papa Benedict al XVI-lea; am petrecut toți acești ani ca secretar alături de el și apoi, bineînțeles, și în perioada în care a fost Papă emerit. A fost mai mult timp Papă emerit decât Papă în funcție. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna, și chiar m-a surprins, a fost blândețea sa; cât de senin și de bine dispus era, chiar și în situații care erau foarte obositoare, foarte solicitante – și, uneori, chiar foarte triste din punct de vedere uman.
Nu și-a pierdut niciodată calmul; nu și-a pierdut niciodată cumpătul. Dimpotrivă: cu cât era mai provocat, cu atât devenea mai liniștit și mai sărac în cuvinte. Dar acest lucru a avut efecte foarte bune asupra celor din jurul său. Cu toate acestea, nu era deloc obișnuit cu mulțimile mari. Desigur, ca profesor era obișnuit să vorbească în fața unui public mare, chiar foarte mare, de studenți. Dar acela era el, ca profesor, care le vorbea studenților. Mai târziu, ca Papă, toate aceste întâlniri cu oameni din diferite țări, cu bucuria și entuziasmul lor, au fost, desigur, o experiență foarte diferită. A trebuit să se obișnuiască cu ea și nu a fost ușor să găsească modalitatea potrivită. Dar nu a lăsat vreun „antrenor” mediatic să îi spună ce să facă, ci și-a asumat sarcina pur și simplu și în mod natural și, în cele din urmă, din cum pot spune eu, s-a acomodat.
– Apropo de blândețea sa, despre modul în care se purta cu cei din jurul său. Puteți să ne dați un exemplu?
– Îmi amintesc de o întâlnire cu Episcopi și Cardinali, în perioada în care era prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Subiectul era de așa natură încât lucrurile s-au încins relativ repede, atât în ceea ce privește conținutul, cât și în ceea ce privește declarațiile verbale. Trebuia să se vorbească în italiană, întrucât era limba comună. Și am putut vedea că vorbitorii nativi de italiană erau, desigur, mai rapizi și mai puternici, manifestând chiar și ușoare porniri de agresivitate. În felul său foarte simplu, oarecum liniștit, a atenuat mai întâi atmosfera agresivă, încercând să treacă de la ton la conținut. A spus pur și simplu: „Argumentele sunt fie convingătoare, fie neconvingătoare; tonul poate fi deranjant sau util. Vă sugerez să ne ajutăm reciproc, coborând tonul și întărind argumentele.”
– Puteți să ne spuneți mai multe despre el ca om? Cum a înțeles el funcția papală? La urma urmei, era un om care trebuia să se ocupe de această sarcină…
– Ei bine, cu siguranță că ultimul lucru pe care și l-a dorit a fost să devină Papă la vârsta de 78 de ani. Dar a devenit Papă, a îmbrățișat acest lucru, l-a văzut ca pe voința lui Dumnezeu și și-a asumat această sarcină. La început, a existat o oarecare nesiguranță inițială, de moment: camerele de televiziune și fotografii erau pur și simplu peste tot, iar o viață privată, o viață normală, nu mai era posibilă. Dar am putut simți cum s-a pus pur și simplu în această situație, având încredere fermă în ajutorul lui Dumnezeu, care îi va da darurile care îi lipseau și de care acum avea nevoie; având încredere că, cu darurile sale naturale, dar și cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi capabil să ducă la îndeplinire funcția care i-a fost încredințată, gestionând-o în așa fel încât să fie într-adevăr în beneficiul întregii Biserici și al credincioșilor.
- La început ați spus că cuvântul – cel rostit, dar și cel scris – era, ca să spunem așa, instrumentul său. Care dintre scrierile sale, scrisorile sale enciclice, cărțile sale, sunt importante pentru dumneavoastră personal?
– Ca Papă, a scris trei scrisori enciclice; a patra a fost scrisă împreună cu Papa Francisc și apoi publicată tot de Papa Francisc: „Lumen Fidei”, despre credință. Trebuie să mărturisesc c㠄Spe Salvi” este textul care, personal, mi-a oferit cea mai mare hrană spirituală și cred, de asemenea, că, dintre toate scrisorile sale enciclice importante, aceasta va câștiga în cele din urm㠄cursa”. Am început să citesc opera sa când eram încă student și seminarist la Freiburg; am citit-o pe toată, iar acest lucru, desigur, influențează creșterea spirituală a cuiva. Cred că unul dintre lucrurile care vor rămâne, este cu siguranț㠄Trilogia lui Isus”. Inițial trebuia să fie un singur volum. A început-o când era Cardinal și a terminat primul volum ca Papă. Și a crezut că Bunul Dumnezeu îi va da putere doar pentru prima carte.
A vrut ca, printre scrierile care au fost publicate sub numele său – în afară de textele oficiale pe care le-a scris ca Papă, desigur, scrisorile sale enciclice, de exemplu – „Trilogia lui Isus” să fie considerată testamentul său spiritual și intelectual. A început să o scrie în calitate de Cardinal, iar apoi a continuat ca Papă. La început a spus: „Acum este timpul să termin, cine știe cât timp îmi vor mai ține puterile”. Puterile sale au rezistat, a început al doilea volum, și așa mai departe. Aceste trei volume conțin întreaga sa ființă personală ca preot, Episcop, Cardinal și Papă, dar și toate cercetările sale teologice, întreaga sa viață de rugăciune – într-o formă care, mulțumită lui Dumnezeu, poate fi ușor de înțeles; o formă care este scrisă la cel mai înalt nivel academic, dar care va fi, de asemenea, pentru credincioși, mărturia sa personală durabilă. Și exact aceasta a fost intenția. Prin această carte, prin această formă de proclamare a credinței, el a vrut să îi întărească pe oameni în credință, să îi conducă la credință și să le deschidă uși către credință. 
– Care dintre aceste gânduri le veți îmbrățișa personal, care v-au ajutat cel mai mult?
– Când mă uit la cartea despre Isus, lucrul crucial este că această carte nu descrie ceva din trecut – această persoană, chiar dacă este Mântuitorul – ci vorbește despre prezent. Cristos a trăit, dar este încă viu. Citirea acestei cărți ne ajută să facem legătura, ca să spunem așa, cu ziua de azi, cu Cristos. Nu citesc doar ceva care s-a întâmplat. S-a întâmplat ceva, da, dar ceea ce s-a întâmplat are o semnificație pentru mine, pentru toți cei care o citesc, pentru viața mea personală de credință. Și aceasta, cred că este decisiv, în sensul că Joseph Ratzinger, Papa Benedict, nu minimalizează, nu îndepărtează și nu sare nimic din ceea ce Biserica mărturisește în materie de credință. Pentru mine acest lucru este important. Am citit primul volum de mai multe ori, l-am recitit de mai multe ori pentru a mă însoți în anumite perioade ale vieții mele. Nu pot decât să o recomand; este foarte utilă, o adevărată hrană spirituală.
– Cum l-ați perceput? Cum își trăia credința?
– Credința i-a fost transmisă de părinții săi într-un mod foarte natural, foarte normal, și a avut o influență foarte puternică asupra lui. Ceea ce a primit de la părinți și, mai târziu, de la profesorii săi, de la îndrumătorii săi spirituali, a fost apoi aprofundat în propria viață, mai ales prin studii, dar și prin lecturi. Iar ceea ce a aprofundat în acest fel, a devenit propria sa viață de credință. Întotdeauna am avut impresia – și nu cred că sunt singurul – că ceea ce spunea profesorul Ratzinger, Episcopul Ratzinger, Arhiepiscopul și Cardinalul Ratzinger sau Papa Benedict, nu era ceva care să fie recitat, pentru că făcea parte din funcție: era, ca să spunem așa, „trup din trupul lui”. Era ceea ce credea și ceea ce dorea să transmită, pentru a putea transmite această flacără și altora și pentru a o face să ardă puternic.
- Are un Papă timp pentru rugăciune, pentru tăcere?
– Depinde de modul în care îți gestionezi timpul. Dacă ceva este important pentru mine, încerc să găsesc timpul necesar. Și nu doar timpul care poate mi-a mai rămas, ci timpul pe care mi-l programez deja atunci când îmi planific ziua. Ceea ce am experimentat cu el, pe când era Cardinal, dar și ca Pap㠖 la urma urmei, am trăit cu el – a fost că aveam întotdeauna ore fixe de rugăciune. Existau excepții, desigur, de exemplu atunci când călătoream. Dar orele de rugăciune erau sacrosancte.  Concret însemna: Sfânta Liturghie, breviarul, Rozariul, meditația. Existau ore fixe, iar sarcina mea era să le respect și să nu spun: „Aceasta e important acum, aceasta e foarte important și aceasta e și mai important”. El spunea: „Cel mai important lucru este ca Dumnezeu să fie întotdeauna pe primul loc. În primul rând, trebuie să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, orice altceva va fi dat în plus.” Este o frază simplă și sună bine. Dar nu este atât de simplu să te ții de ea. Dar acesta este motivul pentru care este ceva adevărat și pentru care trebuie să te strădui să te asiguri că rămâne așa.
– Sfinții servesc drept modele pentru viața noastră creștină. Care a fost sfântul preferat al Papei Benedict al XVI-lea?
– Sfântul său preferat a fost Sfântul Iosif, dar în curând i s-au alăturat Sfântul Augustin și Sfântul Bonaventura. Și aceasta pur și simplu pentru că studiase foarte intens aceste două mari figuri ale Bisericii și a putut vedea cum i-au hrănit viața spirituală și intelectuală. Dintre femei – pentru a nu menționa doar bărbați – Fecioara Maria este nr. 1, desigur. Și apoi aș spune Sfânta Tereza de Avila, care, prin puterea și forța ei intelectuală și spirituală, a dat o mărturie pe care el a găsit-o foarte impresionantă. Și apoi – nu o să vă vină să credeți – mai este și micuța Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Dintre cele contemporane, cred că o putem include și pe Maica Tereza, datorită simplității și convingerii ei. De fapt, ceea ce a trăit ea a fost mai mult decât o simplă prelegere de teologie, de teologie fundamentală sau de orice altă materie. Ea a trăit Evanghelia, iar acest lucru, pentru el, a fost decisiv.
– A cunoscut-o personal pe Maica Tereza, nu-i așa?
– Da, a întâlnit-o în 1978, la „Katholikentag” [Ziua Catolicilor] din Freiburg. S-a întâmplat să fiu și eu acolo. El tocmai era Arhiepiscop de un an, iar eu eram la seminar de un an. Maica Tereza era acolo, în Catedrala din Freiburg, la fel și Cardinalul de München și Freising, Joseph Ratzinger.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 458, Ultimul acces: 2024-05-20 08:30:24