Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viata si mostenirea regretatului Papa Benedict (I)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,01s...

Ştiri şi Evenimente

Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viaţa şi moştenirea regretatului Papă Benedict (I)

[2023-01-01]

Arhiepiscopul Georg Gänswein l-a cunoscut pe Papa emerit Benedict al XVI-lea în calitate oficială, încă de la numirea sa la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în 1995. De la alegerea lui Benedict ca Papă în 2005, şi după renunţarea surprinzătoare la funcţie din 2013 şi în ultimii săi ani la mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican, Mons. Gänswein a fost secretarul personal al Papei Benedict. Arhiepiscopul, în vârstă de 66 de ani, a avut o perspectivă unică asupra ultimilor ani ai Papei Benedict, despre care spune că au fost dedicaţi în principal rugăciunii. La 22 noiembrie, cu puţin peste o lună înainte de moartea Papei Benedict, la 31 decembrie, la vârsta de 95 de ani, Mons. Gänswein a fost intervievat de şeful Biroului EWTN din Vatican, Andreas Thonhauser. Iată prima parte a interviului.

– Excelenţă, cum se simţea Papa emerit Benedict al XVI-lea spre sfârşitul vieţii sale?
– Contrar la ceea ce credea el, a trăit până la o vârstă înaintată. Era convins că, după retragerea sa, Bunul Dumnezeu îi va mai acorda doar un an. Probabil că nimeni nu a fost mai surprins decât el să vadă că acest „încă un an” s-a dovedit a fi destul de mulţi ani în plus. Spre sfârşit, a fost foarte slăbit din punct de vedere fizic, foarte fragil, bineînţeles, dar – mulţumită lui Dumnezeu – mintea lui era mai limpede ca niciodată. Ceea ce a fost dureros pentru el a fost să constate că vocea îi devine mai slabă. Toată viaţa lui depinsese de folosirea vocii, iar acest instrument s-a pierdut treptat pentru el. Dar mintea lui era mereu limpede, era senin, liniştit, recules, iar noi – care eram mereu în preajma lui, care trăiam cu el – puteam simţi că se afla pe ultima sută de metri şi că această ultimă sută de metri avea un sfârşit. Iar el avea acest sfârşit bine în vedere. 
– Îi era teamă de moarte?
– Nu a vorbit niciodată despre frică. Vorbea întotdeauna despre Domnul, despre speranţa sa că, atunci când va sta în cele din urmă în faţa Lui, îi va arăta blândeţe şi îndurare, ştiind, desigur, despre slăbiciunile şi păcatele sale, despre viaţa sa. Dar, aşa cum spunea Sfântul Ioan: Dumnezeu este mai mare decât inima noastră. 
– Aţi petrecut mulţi ani alături de el. Care au fost momentele cheie pentru dumneavoastră?
– Ei bine, pentru mine totul a început când am devenit membru al personalului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, pe vremea când el (Cardinalul Joseph Ratzinger) era prefect. Am devenit apoi secretar. Trebuia să dureze cel mult câteva luni, dar, în cele din urmă, a durat doi ani. Apoi, Papa Ioan Paul al II-lea a murit şi Joseph Ratzinger a devenit Papa Benedict al XVI-lea; am petrecut toţi aceşti ani ca secretar alături de el şi apoi, bineînţeles, şi în perioada în care a fost Papă emerit. A fost mai mult timp Papă emerit decât Papă în funcţie. Ceea ce m-a impresionat întotdeauna, şi chiar m-a surprins, a fost blândeţea sa; cât de senin şi de bine dispus era, chiar şi în situaţii care erau foarte obositoare, foarte solicitante – şi, uneori, chiar foarte triste din punct de vedere uman.
Nu şi-a pierdut niciodată calmul; nu şi-a pierdut niciodată cumpătul. Dimpotrivă: cu cât era mai provocat, cu atât devenea mai liniştit şi mai sărac în cuvinte. Dar acest lucru a avut efecte foarte bune asupra celor din jurul său. Cu toate acestea, nu era deloc obişnuit cu mulţimile mari. Desigur, ca profesor era obişnuit să vorbească în faţa unui public mare, chiar foarte mare, de studenţi. Dar acela era el, ca profesor, care le vorbea studenţilor. Mai târziu, ca Papă, toate aceste întâlniri cu oameni din diferite ţări, cu bucuria şi entuziasmul lor, au fost, desigur, o experienţă foarte diferită. A trebuit să se obişnuiască cu ea şi nu a fost uşor să găsească modalitatea potrivită. Dar nu a lăsat vreun „antrenor” mediatic să îi spună ce să facă, ci şi-a asumat sarcina pur şi simplu şi în mod natural şi, în cele din urmă, din cum pot spune eu, s-a acomodat.
– Apropo de blândeţea sa, despre modul în care se purta cu cei din jurul său. Puteţi să ne daţi un exemplu?
– Îmi amintesc de o întâlnire cu Episcopi şi Cardinali, în perioada în care era prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Subiectul era de aşa natură încât lucrurile s-au încins relativ repede, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile verbale. Trebuia să se vorbească în italiană, întrucât era limba comună. Şi am putut vedea că vorbitorii nativi de italiană erau, desigur, mai rapizi şi mai puternici, manifestând chiar şi uşoare porniri de agresivitate. În felul său foarte simplu, oarecum liniştit, a atenuat mai întâi atmosfera agresivă, încercând să treacă de la ton la conţinut. A spus pur şi simplu: „Argumentele sunt fie convingătoare, fie neconvingătoare; tonul poate fi deranjant sau util. Vă sugerez să ne ajutăm reciproc, coborând tonul şi întărind argumentele.”
– Puteţi să ne spuneţi mai multe despre el ca om? Cum a înţeles el funcţia papală? La urma urmei, era un om care trebuia să se ocupe de această sarcină…
– Ei bine, cu siguranţă că ultimul lucru pe care şi l-a dorit a fost să devină Papă la vârsta de 78 de ani. Dar a devenit Papă, a îmbrăţişat acest lucru, l-a văzut ca pe voinţa lui Dumnezeu şi şi-a asumat această sarcină. La început, a existat o oarecare nesiguranţă iniţială, de moment: camerele de televiziune şi fotografii erau pur şi simplu peste tot, iar o viaţă privată, o viaţă normală, nu mai era posibilă. Dar am putut simţi cum s-a pus pur şi simplu în această situaţie, având încredere fermă în ajutorul lui Dumnezeu, care îi va da darurile care îi lipseau şi de care acum avea nevoie; având încredere că, cu darurile sale naturale, dar şi cu ajutorul lui Dumnezeu, va fi capabil să ducă la îndeplinire funcţia care i-a fost încredinţată, gestionând-o în aşa fel încât să fie într-adevăr în beneficiul întregii Biserici şi al credincioşilor.
- La început aţi spus că cuvântul – cel rostit, dar şi cel scris – era, ca să spunem aşa, instrumentul său. Care dintre scrierile sale, scrisorile sale enciclice, cărţile sale, sunt importante pentru dumneavoastră personal?
– Ca Papă, a scris trei scrisori enciclice; a patra a fost scrisă împreună cu Papa Francisc şi apoi publicată tot de Papa Francisc: „Lumen Fidei”, despre credinţă. Trebuie să mărturisesc că „Spe Salvi” este textul care, personal, mi-a oferit cea mai mare hrană spirituală şi cred, de asemenea, că, dintre toate scrisorile sale enciclice importante, aceasta va câştiga în cele din urmă „cursa”. Am început să citesc opera sa când eram încă student şi seminarist la Freiburg; am citit-o pe toată, iar acest lucru, desigur, influenţează creşterea spirituală a cuiva. Cred că unul dintre lucrurile care vor rămâne, este cu siguranţă „Trilogia lui Isus”. Iniţial trebuia să fie un singur volum. A început-o când era Cardinal şi a terminat primul volum ca Papă. Şi a crezut că Bunul Dumnezeu îi va da putere doar pentru prima carte.
A vrut ca, printre scrierile care au fost publicate sub numele său – în afară de textele oficiale pe care le-a scris ca Papă, desigur, scrisorile sale enciclice, de exemplu – „Trilogia lui Isus” să fie considerată testamentul său spiritual şi intelectual. A început să o scrie în calitate de Cardinal, iar apoi a continuat ca Papă. La început a spus: „Acum este timpul să termin, cine ştie cât timp îmi vor mai ţine puterile”. Puterile sale au rezistat, a început al doilea volum, şi aşa mai departe. Aceste trei volume conţin întreaga sa fiinţă personală ca preot, Episcop, Cardinal şi Papă, dar şi toate cercetările sale teologice, întreaga sa viaţă de rugăciune – într-o formă care, mulţumită lui Dumnezeu, poate fi uşor de înţeles; o formă care este scrisă la cel mai înalt nivel academic, dar care va fi, de asemenea, pentru credincioşi, mărturia sa personală durabilă. Şi exact aceasta a fost intenţia. Prin această carte, prin această formă de proclamare a credinţei, el a vrut să îi întărească pe oameni în credinţă, să îi conducă la credinţă şi să le deschidă uşi către credinţă. 
– Care dintre aceste gânduri le veţi îmbrăţişa personal, care v-au ajutat cel mai mult?
– Când mă uit la cartea despre Isus, lucrul crucial este că această carte nu descrie ceva din trecut – această persoană, chiar dacă este Mântuitorul – ci vorbeşte despre prezent. Cristos a trăit, dar este încă viu. Citirea acestei cărţi ne ajută să facem legătura, ca să spunem aşa, cu ziua de azi, cu Cristos. Nu citesc doar ceva care s-a întâmplat. S-a întâmplat ceva, da, dar ceea ce s-a întâmplat are o semnificaţie pentru mine, pentru toţi cei care o citesc, pentru viaţa mea personală de credinţă. Şi aceasta, cred că este decisiv, în sensul că Joseph Ratzinger, Papa Benedict, nu minimalizează, nu îndepărtează şi nu sare nimic din ceea ce Biserica mărturiseşte în materie de credinţă. Pentru mine acest lucru este important. Am citit primul volum de mai multe ori, l-am recitit de mai multe ori pentru a mă însoţi în anumite perioade ale vieţii mele. Nu pot decât să o recomand; este foarte utilă, o adevărată hrană spirituală.
– Cum l-aţi perceput? Cum îşi trăia credinţa?
– Credinţa i-a fost transmisă de părinţii săi într-un mod foarte natural, foarte normal, şi a avut o influenţă foarte puternică asupra lui. Ceea ce a primit de la părinţi şi, mai târziu, de la profesorii săi, de la îndrumătorii săi spirituali, a fost apoi aprofundat în propria viaţă, mai ales prin studii, dar şi prin lecturi. Iar ceea ce a aprofundat în acest fel, a devenit propria sa viaţă de credinţă. Întotdeauna am avut impresia – şi nu cred că sunt singurul – că ceea ce spunea profesorul Ratzinger, Episcopul Ratzinger, Arhiepiscopul şi Cardinalul Ratzinger sau Papa Benedict, nu era ceva care să fie recitat, pentru că făcea parte din funcţie: era, ca să spunem aşa, „trup din trupul lui”. Era ceea ce credea şi ceea ce dorea să transmită, pentru a putea transmite această flacără şi altora şi pentru a o face să ardă puternic.
- Are un Papă timp pentru rugăciune, pentru tăcere?
– Depinde de modul în care îţi gestionezi timpul. Dacă ceva este important pentru mine, încerc să găsesc timpul necesar. Şi nu doar timpul care poate mi-a mai rămas, ci timpul pe care mi-l programez deja atunci când îmi planific ziua. Ceea ce am experimentat cu el, pe când era Cardinal, dar şi ca Papă – la urma urmei, am trăit cu el – a fost că aveam întotdeauna ore fixe de rugăciune. Existau excepţii, desigur, de exemplu atunci când călătoream. Dar orele de rugăciune erau sacrosancte.  Concret însemna: Sfânta Liturghie, breviarul, Rozariul, meditaţia. Existau ore fixe, iar sarcina mea era să le respect şi să nu spun: „Aceasta e important acum, aceasta e foarte important şi aceasta e şi mai important”. El spunea: „Cel mai important lucru este ca Dumnezeu să fie întotdeauna pe primul loc. În primul rând, trebuie să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu, orice altceva va fi dat în plus.” Este o frază simplă şi sună bine. Dar nu este atât de simplu să te ţii de ea. Dar acesta este motivul pentru care este ceva adevărat şi pentru care trebuie să te strădui să te asiguri că rămâne aşa.
– Sfinţii servesc drept modele pentru viaţa noastră creştină. Care a fost sfântul preferat al Papei Benedict al XVI-lea?
– Sfântul său preferat a fost Sfântul Iosif, dar în curând i s-au alăturat Sfântul Augustin şi Sfântul Bonaventura. Şi aceasta pur şi simplu pentru că studiase foarte intens aceste două mari figuri ale Bisericii şi a putut vedea cum i-au hrănit viaţa spirituală şi intelectuală. Dintre femei – pentru a nu menţiona doar bărbaţi – Fecioara Maria este nr. 1, desigur. Şi apoi aş spune Sfânta Tereza de Avila, care, prin puterea şi forţa ei intelectuală şi spirituală, a dat o mărturie pe care el a găsit-o foarte impresionantă. Şi apoi – nu o să vă vină să credeţi – mai este şi micuţa Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Dintre cele contemporane, cred că o putem include şi pe Maica Tereza, datorită simplităţii şi convingerii ei. De fapt, ceea ce a trăit ea a fost mai mult decât o simplă prelegere de teologie, de teologie fundamentală sau de orice altă materie. Ea a trăit Evanghelia, iar acest lucru, pentru el, a fost decisiv.
– A cunoscut-o personal pe Maica Tereza, nu-i aşa?
– Da, a întâlnit-o în 1978, la „Katholikentag” [Ziua Catolicilor] din Freiburg. S-a întâmplat să fiu şi eu acolo. El tocmai era Arhiepiscop de un an, iar eu eram la seminar de un an. Maica Tereza era acolo, în Catedrala din Freiburg, la fel şi Cardinalul de München şi Freising, Joseph Ratzinger.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 628, Ultimul acces: 2025-02-08 10:20:04

Timp total: 0,02s...

[]:1