Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viata si mostenirea regretatului Papa Benedict (II) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Arhiepiscopul Georg Gänswein despre viața și moștenirea regretatului Papă Benedict (II)

[2023-01-02]
Arhiepiscopul Georg Gänswein l-a cunoscut pe Papa emerit Benedict al XVI-lea în calitate oficială, încă de la numirea sa la Congregația pentru Doctrina Credinței, în 1995. De la alegerea lui Benedict ca Papă în 2005, și după renunțarea surprinzătoare la funcție din 2013 și în ultimii săi ani la mănăstirea Mater Ecclesiae din Vatican, Mons. Gänswein a fost secretarul personal al Papei Benedict. Arhiepiscopul, în vârstă de 66 de ani, a avut o perspectivă unică asupra ultimilor ani ai Papei Benedict, despre care spune că au fost dedicați în principal rugăciunii. La 22 noiembrie, cu puțin peste o lună înainte de moartea Papei Benedict, la 31 decembrie, la vârsta de 95 de ani, Mons. Gänswein a fost intervievat de șeful Biroului EWTN din Vatican, Andreas Thonhauser. Iată ultima parte a interviului.

– Cum a modelat Joseph Ratzinger și apoi Papa Benedict Biserica?
– Așa cum a subliniat în omilia care a marcat începutul pontificatului său, atunci când și-a preluat funcția, nu avea un program de guvernare, un program ecleziastic. El încerca doar să proclame voința lui Dumnezeu, să facă față provocărilor timpului nostru conform voinței lui Dumnezeu. Și a vrut să se dedice cu toată inima. Un program nu ar fi fost de ajutor, pentru că pe atunci evenimentele se mișcau cu o viteză fără precedent, chiar și în situații dificile. Și a fi capabil să se adapteze a fost cu siguranță unul dintre cele mai mari atuuri ale sale. Era rapid în detectarea problemelor și știa că acestea trebuiau să primească un răspuns de credință. Nu doar un răspuns care să aibă, ca să spunem așa, o bază teologică, ci unul mai profund, care să provină din credința însăși, fiind atât justificat teologic, cât și convingător. Și de aceea cred că marea sa contribuție, marele său sprijin pentru credincioși, a fost cuvântul. Am vorbit deja despre cuvânt ca fiind cea mai mare, cea mai bun㠄arm㔠a sa – cât de „marțial” sună aceasta! Cuvântul pe care îl putea mânui, iar cu cuvântul îi putea inspira pe oameni și le umplea inimile.
- Privind retrospectiv la pontificatul său, care au fost cele mai mari provocări cu care a trebuit să se confrunte?
– A fost foarte clar de la început că cea mai mare provocare a fost ceea ce el a numit „relativism”. Credința catolică și Biserica Catolică sunt convinse că, în Isus Cristos, adevărul s-a născut și s-a făcut trup: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Iar relativismul spune în cele din urmă: „Adevărul pe care îl proclamați este împotriva toleranței. Nu tolerați alte convingeri – adică, în cadrul creștinismului, în ceea ce privește chestiunea ecumenismului – nu tolerați alte religii, aveți o părere proastă despre ele.” Și acest lucru nu este adevărat, desigur. Toleranța înseamnă că îi iau pe toți în serios în credința lor, în convingerile lor, și îi accept. Dar nu înseamnă că apoi, pur și simplu, îmi devalorizez propria credință: credința de care sunt convins, credința pe care am primit-o pentru a o transmite mai departe. Dimpotrivă, dimpotrivă! Acesta a fost relativismul – și apoi am avut problema relației dintre credință și rațiune. Acesta a fost unul dintre punctele sale forte.
Și apoi, când a fost Papă, a venit – în mod neașteptat, dar foarte puternic – întreaga chestiune a abuzurilor sexuale, o provocare care a venit într-un mod atât de puternic încât nu te-ai fi așteptat niciodată. De fapt, în această privință, jucase deja un rol important pe când era Cardinal, când primele întrebări, primele comunicări, primele dificultăți, primele rapoarte despre abuzuri ajungeau la noi din SUA. La acea vreme, eu lucram deja de doi ani în Congregația pentru Doctrina Credinței, așa că îmi amintesc foarte bine cum a abordat această problemă și, de asemenea, cum a trebuit să învingă o anumită rezistență din interior. Nu a fost ușor, dar a gestionat această provocare foarte bine și într-o manieră decisivă și curajoasă, care mai târziu s-ar fi dovedit utilă și în timpul pontificatului său.
Obișnuia să spună mereu: „Există subiecte importante, dar cea mai importantă este credința în Dumnezeu”. Acesta este centrul în jurul căruia au evoluat predicile sale, pontificatul și ministerul său papal: convingerea că trebuie să proclame credința în Dumnezeu. Este esențial. Alții pot face alte lucruri, dar scopul principal, sarcina principală a Papei este tocmai aceasta.
– Așadar, proclamarea lui Dumnezeu a fost în centrul pontificatului său.
– Exact, dacă îmi permiteți să rezum așa: proclamarea credinței, justificarea Evangheliei. Pentru noi, Dumnezeu nu este o idee, un simplu gând: Dumnezeu este scopul credinței noastre. De fapt, la un moment dat, centrul credinței noastre s-a întrupat, s-a făcut om: Isus din Nazaret. Și tot ceea ce știm din acel moment a fost apoi condensat în Evanghelii și în Scripturi, în Noul Testament. Iar a vesti acest lucru, a-l proclama într-un mod credibil și convingător, a fost centrul și scopul ministerului său papal.
– Apropo de abuzuri: Nu cu mult timp în urmă, Papa Benedict a fost menționat în raportul privind abuzurile din Arhiepiscopia de München și Freising. Cum a reacționat la aceste acuzații, care au fost ulterior infirmate, dar care i-au fost totuși aduse la cunoștință? Cum i s-a părut acest lucru, mai ales având în vedere toate eforturile pe care le-a depus pentru a investiga abuzurile și a le combate?
– Am menționat deja cum, în calitate de prefect, a trebuit să se confrunte cu acuzațiile venite din partea SUA, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, și că a adoptat o poziție fermă împotriva rezistenței interne și externe. Și aceeași poziție clară și lipsită de ambiguitate a fost adoptată și atunci când a fost Papă; există o mulțime de exemple în acest sens. Când a fost apoi acuzat personal de gestionarea defectuoasă a cazurilor de abuz sexual în perioada în care a fost Arhiepiscop de München și Freising, între 1977 și 1982, a fost cu adevărat o surpriză pentru el. A fost întrebat dacă ar fi de acord să răspundă la întrebări privind ancheta, care a analizat gestionarea unei succesiuni de Arhiepiscopi, de la Cardinalul [Michael von] Faulhaber până la actualul Arhiepiscop. Iar el a răspuns: „Sunt de acord, nu am nimic de ascuns”. Dacă ar fi spus „nu”, s-ar fi putut crede că ascunde ceva.
Ne-au trimis multe întrebări; iar el a răspuns la ele. Știa că nu făcuse nimic greșit. A declarat tot ceea ce și-a putut aminti; totul se află în raport. În timpul redactării declarației noastre, am făcut o mică greșeală: nu a fost o greșeală din partea Papei Benedict, ci o omisiune a unuia dintre colaboratorii noștri, care și-a cerut imediat scuze față de el (Benedict). Acesta a spus că a fost greșeala lui, că a greșit o dată în ceea ce privește prezența sau absența la o întâlnire. A fost publicat imediat și a fost imediat corectat. Dar narațiunea că Papa ar fi mințit, din păcate, a rămas. Și acesta a fost singurul lucru care l-a șocat cu adevărat: faptul că a fost numit mincinos. Pur și simplu nu este adevărat. A scris apoi o scrisoare personală. A spus că acesta va fi ultimul cuvânt pe această temă și că, după această scrisoare, nu va mai face nici un comentariu. Cine nu îl crede sau nu vrea să îl creadă, nu trebuie să o facă. Dar cine se uită la fapte cu onestitate și fără prejudecăți, trebuie să spună: acuzația de mincinos este pur și simplu neadevărată. Și este mârșavă!
A fost o acuzație care l-a șocat cu adevărat. Mai ales că venea din partea unei tabere care nu se remarca tocmai prin faptul că face lucruri mărețe în sfera morală, ci dimpotrivă. A fost atât de moralizatoare încât trebuie să spunem: este și rămâne rușinos! Dar acesta nu a fost ultimul cuvânt. Papa Benedict a spus: „Nu am ascuns nimic, am spus ceea ce am de spus. Nu mai am nimic de adăugat, nu mai este nimic de spus.” Nu a putut decât să facă apel la rațiune, bunăvoință și onestitate – chiar nu mai era mult de făcut. Și exact aceasta a scris în scrisoarea sa. Pentru orice altceva, va trebui să răspundă în fața Bunului Dumnezeu.
– De fapt, ceea ce spuneți dumneavoastră se află acolo, în documente și în dosare. Oricine acționează fără intenții răuvoitoare poate să le reconstituie și să scoată adevărul la lumină.
– Așa cum am spus, imparțialitatea este o condiție prealabilă. Nu numai în acest caz, ci în principiu, dar mai ales în acest caz. Și cine este dispus să acționeze cu imparțialitate, a recunoscut acest lucru sau va recunoaște acest lucru.
– A fost Papa Benedict fericit? A fost mulțumit, împlinit în călătoria sa personală prin viață?
– Dintre toate adjectivele pe care tocmai le-ați menționat, aș spune că ultimul este cel adevărat: împlinire. L-am perceput ca pe unul care era cu adevărat împlinit de ceea ce făcea. A decis să își dedice viața preoției. Prima sa vocație, prima sa dragoste, a fost, bineînțeles, predarea. Și de aceea a devenit profesor. Era pur și simplu destinul său. Apoi a devenit Episcop și, în cele din urmă, a ajuns la Roma. Totul a fost în conformitate cu natura sa, cu structura sa intelectuală. Faptul că a devenit Papă a fost – așa cum am spus deja – ultimul lucru la care s-a așteptat sau pe care și l-a dorit vreodată. Dar a acceptat, iar în toate sarcinile sale – din câte am putut vedea – a fost pregătit să dea totul. Am observat că a dat ceva din el însuși, a dat ceea ce era cel mai important pentru el. Ceea ce transmitea nu era ceva ce luase de undeva, cândva: transmitea ceva din el însuși, ceva care venea din propria viață, din onestitatea sa intelectuală, din credința sa. Revenind la imaginea scânteii: pentru a o face să aprindă un foc.
– Cum vorbea despre familia sa?
– Având în vedere toate lucrurile pe care se pot citi, toate cele pe care le-a spus și pe care le-am auzit eu însumi, trebuie să spun că a vorbit doar cu multă dragoste și cu mult respect despre ceea ce au făcut părinții lui, mai ales pentru cei trei copii ai lor. Tatăl său era ofițer de poliție, nu aveau prea mulți bani, și totuși toți copiii au avut parte de o educație foarte bun㠖 și aceasta a costat! Dar ceea ce a fost cu adevărat decisiv, a fost exemplul de credință dat lor. Spunea întotdeauna că aceasta a fost și a rămas baza pentru tot ceea ce a venit mai târziu.
– Care dintre cuvintele pe care le-a spus nu le veți uita? Ce va rămâne?
– Ei bine, în acest moment, permiteți-mi să mărturisesc: de multe ori – mai ales în timpul mandatului său de emerit – m-am aflat în situații dificile; momente în care am spus: „Sfinte Părinte, nu se poate așa ceva! Nu pot să fac față! Biserica se lovește de un zid! Nu știu: Domnul doarme, nu este acolo? Ce se întâmplă?” Și el a spus: „Cunoști puțin Evanghelia, nu-i așa? Domnul dormea în barca de pe Marea Galileii, așa spune relatarea. Ucenicii erau speriați, se apropia o furtună, veneau valuri. Și l-au trezit pentru că nu știau ce să facă. Iar El a întrebat pur și simplu: «Ce se întâmplă?» Isus a trebuit doar să adreseze câteva cuvinte furtunii, pentru a arăta clar că El este Domnul, chiar și peste vreme și peste furtuni.”
Și apoi Benedict mi-a spus: „Uite, Domnul nu doarme! Deci, dacă, chiar și în prezența Lui ucenicii se temeau, este normal ca și ucenicii de astăzi să se teamă, pe ici, pe colo. Dar nu uita niciodată un lucru: El este aici și rămâne aici. Și în tot ceea ce te frământă acum, ceea ce îți este greu acum, ceea ce te apasă pe inimă, acest lucru nu trebuie să îl uiți niciodată! Ține minte aceasta de la mine. Eu așa acționez.” Acesta este un lucru care, printre altele, mi-a intrat cu adevărat în inimă și rămâne ferm ancorat acolo.
– Ne puteți împărtăși o altă anecdotă din timpul petrecut cu Papa Benedict?
– Papa Benedict a fost un om cu un fin simț al umorului. Îi plăcea când, chiar și în chestiunile dificile, umorul nu era pus total la raft, deoarece poate oferi un fel de contact cu pământul, dar și un fel de „fir” care ne duce „în sus”. Astfel, am putut observa ici și colo, cum în situații dificile, fie că era Cardinal sau Papă, încerca – nu să aducă un fel de „întorsătură amuzantă”, care sună prea superficial – ci să aducă un gram de umor, un element de umor care putea „detoxifica” lucrurile. Iar acest lucru s-a dovedit a fi foarte prețios pentru viața mea, în unele situații dificile. Și sunt foarte recunoscător pentru acest lucru.
- ”Santo Subito” – sfânt imediat?
– Acesta a fost mesajul pe care l-am putut citi la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea în Piața San Pietro. Mi-l amintesc prea bine: erau multe pancarte și, de asemenea, afișe mari pictate cu mențiunea „Santo Subito”. Cred că se va merge în această direcție.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 281, Ultimul acces: 2024-06-06 08:36:46