Interviu cu IPS Ioan Robu: Bucurie si multumire, la finalul slujirii in fruntea Arhidiecezei (I) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2022 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Interviu cu ÎPS Ioan Robu: Bucurie și mulțumire, la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei (I)

[2020-01-11]
IPS Ioan Robu
S-ar putea spune că se știu deja multe despre Monseniorul Ioan Robu, pentru că a acordat, de-a lungul anilor, multe interviuri. Și totuși, în acest dialog face destăinuiri inedite, spuse uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nostalgie, cu tristețe, cu seriozitate, reconstruind cu franchețe fărâme din istoria personală și a Bisericii locale, cunoscute (mai) puțin sau chiar deloc. Interviul a fost luat de Cristina Grigore și a apărut în Actualitatea creștină, nr. 1/2020, număr special, Anul XXXI, p. 21-25. Iată prima parte.

– Excelență, într-un interviu recent ați spus că vă simțiți răsfățat de Dumnezeu…
– Da. Pentru că întotdeauna când privesc la ceva bun, din urmă, mereu ajung la același răspuns, că de fapt a fost grija lui Dumnezeu.
– Ar putea fi și descriptivă această constatare, pentru cei 75 de ani de viață, 35 de ani de episcopat, 51 de ani de preoție?…
– Cu siguranță, da. Îmi amintesc că într-un moment de liniște m-am întrebat, odată, de ce m-a chemat Dumnezeu pe drumul acesta. Și, analizând ce s-a întâmplat în toți acești ani, m-am întors mereu la același răspuns: că Dumnezeu mi-a oferit această cale absolut gratuit, pentru că nu aveam nici un merit. Privind la toți anii, cum s-au scurs, cu bine și cu rău, constat totuși că este vorba de harul lui Dumnezeu și de darul lui. Pentru că altă explicație nu am.
– Dar acasă, copil fiind, ați fost răsfățat?
– Nu știu. Îmi amintesc de când eram mai mărișor. Eram șapte persoane: mama nu bătea pe nici unul dintre copii, tata mai dădea câte o palmă, dar eu nu am primit nici o palmă de la tatăl meu. Pentru că orice s-ar fi întâmplat, fie că o necăjea careva pe mama, tot tata intervenea.
– Deci nu erați un copil poznaș?
– Nu, nu cred. Eram retras.
– Dar la seminar ați făcut totuși pozne.
– [Râde] Nici în seminar numaidecât…
– Eu am auzit că ați sunat la pompieri o dată… Nu este adevărat?
– [Râde] Ba da. Auzisem undeva o poveste de acest gen, și mi-am zis: hai să fac și eu. Mergând în ziua aceea de la sufragerie spre capelă, a sunat telefonul de pe coridor, dar până să ajung la el, s-a oprit. Și atunci am sunat la pompieri și am spus: „Alo, pompierii? Arde coșul.” Și am plecat. Nu am spus nimic altceva, nici nu a răspuns careva, și am plecat fără grijă. Când m-am întors de la adorație, l-am auzit pe pr. Petercă vorbind la telefon și spunând că la noi nu arde nimic, nici un coș. După aceea i-am spus că eu am sunat, în glumă. Mi-a zis: „Ce-ai făcut?!” Apoi mi-a explicat că dacă venea mașina de la pompieri, seminarul trebuia să plătească apa, oamenii, amenda.
– Iar pe dumneavoastră v-ar fi dat afară din seminar.
– Sută în sută.
– Nu mai ajungeați Episcop… Dar nu ați mai făcut alte boacăne, nu?
– Nu. M-am lecuit cu asta. Erau doar fleacuri copilărești.
– Dar când ați ajuns, mai târziu, profesor la seminar, ați fost mai indulgent cu studenții, amintindu-vă de anii tinereții?
– Aceasta vine în mod automat, pentru că îl privești pe celălalt prin prisma vieții tale, prin modul tău de a fi. Treceam ușor peste cele întâmplate și îmi dădeam seama ce făceau studenții chiar și atunci când ei credeau că mă fraiereau. Odată, trecând prin garajul seminarului, mi s-a părut că miroase tare a fum de țigară. M-am uitat împrejur, dar nu am văzut pe nimeni, însă m-am gândit că studenții fumează ascunși într-o mașină. Erau ascunși într-o dubiță. Nu m-am dus la ei, pentru că mi se părea penibil să îi dau în vileag, așa. Dar astăzi îmi pare rău, pentru că unii s-au lăudat mai apoi, pentru că auzeau că treceam pe acolo și au crezut că nu îmi dau seama ce se întâmplă.
– Câți ani aveați când ați simțit chemarea la preoție?
– Nu știu dacă am simțit-o chiar atunci sau nu, dar într-o zi eram cu mama și cu fratele meu în grădină; puneau sfeclă. Iar mama l-a întrebat pe fratele meu dacă nu vrea să meargă la seminar, și atunci am ciulit urechile la ce vorbeau ei: unde e seminarul – era la Alba Iulia -, ce se face acolo etc. „Și ce fac dacă devin preot?”, a întrebat-o fratele meu pe mama. „Trebuie să faci binele”, i-a răspuns mama. Atunci mi-a venit ideea; câteodată îmi mai aminteam de ea, pentru că nu eram nici ministrant – noi nu aveam parohie… Dar când am terminat clasa a VII-a, m-am întrebat ce să fac mai departe. Auzisem că era la Gherăești examen de admitere pentru seminar. Și am hotărât să dau la seminar. Eram trei din clasă.
– Și, mai târziu, cum ați ajuns să studiați la Roma?
– Eram la București, și cred că asta a fost șansa mea. Dar îmi amintesc că odată, la seminar, am făcut o conferință despre Karl Leisner – acum e declarat Fericit: un diacon neamț, ajuns în lagărele de concentrare, a fost sfințit preot în lagăr, pentru că erau și episcopi acolo, și a celebrat o singură Liturghie, iar apoi a murit. Eu citisem cartea despre viața lui, și am făcut o conferință pe acest subiect. Iar rectorul de atunci, pr. Bachmeier, la sfârșitul conferințelor, a întrebat: „Cine a vorbit despre Karl Leisner?” Am spus: „Eu”. „Tu, dacă va fi vreodată vorba de studii, ar fi bine să te duci”, a zis el. Atunci, pentru mine era ceva imposibil ce spunea el. Dar mai târziu mi-am amintit despre asta.
Când am făcut prima serie de fotografii, pentru pașaport, eram la Craiova. Atunci plecaseră la studii câțiva de la Alba Iulia. Monseniorul Augustin voia și el să trimită pe cineva, dar noi eram puțini aici: am fost eu de la București și doi de la Iași – Pr. Petercă și Pr. Anton Lucaci. A fost un examen la București, ca să se înceapă demersurile, dar nu se întâmpla nimic și nu mai credeam că vom mai pleca. Până când a mers Ceaușescu la Papa Paul al VI-lea. Atunci îmi amintesc că Monseniorul Augustin iar ne-a pus să facem fotografii, dar eu am zis că nu mai merg, că am o mulțime de fotografii făcute degeaba. „Nu, nu, du-te, că acum sigur plecați, pentru că merge Ceaușescu la Roma.” Și așa a fost. Se pare că după vizita lui Ceaușescu s-a întâmplat ceva, s-au dezghețat relațiile. Dar noi am ajuns la Roma ca trei bezmetici.
– Cine v-a întâmpinat la Roma?
– Noi am mers așa, aiurea: nimeni nu știa că mergem la studii, nu ne aștepta nimeni. Pr. Tocănel, care era la Roma, ne-a spus să mergem la Propaganda Fide. Ne-am dus și acolo ne-au întrebat cine ne-a chemat. Noi am spus de Monseniorul John Bukovski. Ne-au lăsat să locuim la Propaganda, dar la Secretariatul de Stat nu ne-au primit îndată. Nu erau convinși că vom rămâne acolo. Pr. Tocănel ne spunea foarte simplu: „Mergeți acasă, faceți cerere către Propaganda Fide, și după ce vi se răspunde veniți înapoi.” Îmi ziceam că pr. Tocănel bate câmpii, pentru că insista mereu să mergem acasă și să ne întoarcem mai târziu. El nu își dădea seama ce e la noi în țară. I-am povestit apoi Monseniorului Bukovski, care a râs.
– Și ați studiat la Alfonsiana, teologie morală. Cine a stabilit ce și unde să studiați?
– Noi când am ajuns acolo nu știam ce o să studiem. Pr. Lucaci se gândea să studieze dreptul canonic, dar nu era prea convins, pr. Petercă dorea să studieze Sfânta Scriptură. Mie ce îmi trece prin cap? Am văzut niște reviste la Propaganda Fide, despre studiul psihologiei la Gregoriana. Și i-am scris Monseniorului Augustin o scrisoare, dar am primit un răspuns… „Asta îți trebuie ție?!”… Eu fusesem la Gregoriana și vorbisem cu un profesor de acolo, care mi-a spus că îmi trebuie recomandarea superiorului meu. Altfel nu cred că i-aș fi spus Mons. Augustin, pentru că mi-am zis că dacă m-a trimis la studii fără să îmi spună ce să studiez, însemna că pot să studiez ce vreau. Mi-a picat destul de rău atunci răspunsul, și abia după zece ani am aflat că nu Monseniorul, ci un preot scrisese textul. Era foarte dură scrisoarea.
– Probabil că nici ei nu se așteptau să alegeți psihologia.
– Nu știu ce mi-a venit de am ales psihologia. Citisem în acea prezentare programul de cursuri și mi se păruse foarte interesant. După ce am primit scrisoarea de la București nu mi s-a mai părut la fel de interesant. Mi s-a sugerat că mai sunt și alte domenii de studiu: dogmatică, morală. Și am ales teologie morală. După ce am ajuns noi, în februarie, am avut la Roma o perioadă inedită. Nu ne puteam înscrie la facultate atunci, nici măcar nu se știa cine ne plătește bursa, și atunci ne-am apucat de studiat limba italiană. Am mers, cred, o săptămână la Institutul Dante, dar acolo erau asiatici, africani, și într-o săptămână nu ajunsesem la io sono, tu sei. I-am spus pr. Lucaci: ce facem aici? Nu învățăm nimic, pierdem vremea. Am cumpărat manualul de italiană, luam câte 4-5 lecții pe zi, dimineața, și studiam, apoi plecam prin Roma la plimbare, pe anumite trasee. Cursurile la Institut erau plătite de Propaganda Fide. Dar ei nici nu știau că noi nu mai mergeam la cursuri, ci învățam singuri. Nici la colegiu nu ne-a întrebat nimeni nimic: era problema noastră și noi am rezolvat-o în felul ăsta. Am avut timp berechet pentru italiană, din februarie până în iunie-iulie, dar și ca să hotărâm ce studiem. Și am fost mulțumit că am ales teologie morală. Cred că a fost mai bine așa.
– Și cum de ați ales să faceți teza despre Julien Green?
– La început nu m-am gândit la Julien Green. Începusem să mă interesez dacă pot să fac ceva despre Agârbiceanu. Făcusem din timpul licenței cursuri de literatură universală. Dar o profesoară care preda literatură mi-a explicat că trebuie să existe traducere oficială, în limba italiană, nu se poate cu traducere proprie a scriitorului român. Atunci am luat lista cu cei pe care i-am studiat la cursuri și am dat de Mauriac – nu, apoi Bernanos – nu, Claudel – nu, și am ajuns la Julien Green. Când eram la Craiova citisem în limba română un volum din Jurnalul lui, dar nu era complet, era cenzurat. Am citit acum tot ce scrisese el și am observat că revenea mereu problema credinței în personajele din romane, în jurnalul lui etc. Îmi făceam fișe, iar la un moment dat, în ultima perioadă, ca să nu mai scriu citatele și să meargă treaba mai repede, luam ediții ieftine de buzunar, în limba franceză, tăiam citatele cu lama și le lipeam. Sfătuit de profesoară am urmărit apoi cuvintele care apăreau mai des, legate de credință, și așa am ajuns să intitulez teza: „Itinerariul credinței în viața și opera lui Julien Green”. Am aplicat metoda analizei de conținut. Julien Green era tradus mult în italiană, însă nu era totul, iar studiile despre el nu erau în italiană, ci în franceză. Și atunci am scris teza în franceză.
– În timpul studiilor la Roma ați mai venit în țară?
– Da, îmi amintesc că am venit de două ori. Dar în ultimul an de studii, i-am scris Mons. Augustin și i-am cerut să mă mai lase un an la Roma, pentru că mai aveam de lucrat la teză. Mi-a răspuns, în locul Monseniorului, tot preotul care îmi scrisese și la început, și mi-a zis că indiferent dacă termin sau nu teza, după patru ani trebuie să mă întorc acasă. Și atunci mi-am schimbat programul de lucru. Ziua nu prea era liniște în Colegiu, pentru că unii plecau, și atunci am decis să lucrez noaptea: seara, după cină, mergeam să urmăresc puțin știrile, și apoi mă retrăgeam în cameră și lucram până dimineața; după micul dejun, dormeam până la prânz, mâncam, jucam puțin fotbal, cu alți colegi, și mai dormeam câteva ore până seara. Așa am lucrat noapte de noapte, fără probleme.
– Pe ce poziție jucați fotbal?
– Eram atacant. Am jucat și la seminar…
– În afară de teologie morală, ce ați mai predat la seminar?
– Dogmatică specială, limba franceză, limba italiană, limba germană. Erau multe ore și îmi lua mult timp să mă pregătesc, mai ales pentru morală și dogmatică. Cu timpul am mai renunțat la unele cursuri, mai ales după ce am devenit rector. Dar era mult: noi eram doar șapte profesori și aveam circa o sută de studenți.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 600, Ultimul acces: 2022-11-29 07:12:38