Interviu cu IPS Aurel Perca: Sa mergem impreuna, inradacinati si intemeiati in iubire (I)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Google Translate

Timp stanga: 0,09s...

Ştiri şi Evenimente

Interviu cu ÎPS Aurel Percă: Să mergem împreună, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire (I)

[2020-01-11]

IPS Aurel Percă
Prezent în Capitală pentru o scurtă vizită, la jumătatea lunii decembrie 2019, Mons. Aurel Percă a acceptat invitaţia revistei arhidiecezane Actualitatea Creştină de a acorda un interviu. Dialogul cu noul Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti este o incursiune biografică sinceră, deschisă, presărată cu umor, relatări inedite şi gânduri, nu doar despre trecut, ci şi despre prezent şi viitor. Interviul a fost luat de Cristina Grigore şi a apărut în Actualitatea creştină, nr. 1/2020 – număr special, Anul XXXI, p. 7-11. Iată prima parte.

– Excelenţă, am auzit „pe surse” că, în ziua în care Sfântul Scaun a anunţat numirea Dvs ca Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, aţi aşteptat vestea în capelă, în rugăciune, înconjurat de angajaţii din Episcopie.
– Este adevărat. Ştiam că pe 21 noiembrie, la ora 12 – ora Romei – avea să fie dată publicităţii numirea mea ca Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti şi era normal ca acest moment să fie făcut cunoscut tuturor celor din casă, în capelă. Era locul cel mai adaptat pentru a anunţa şi a face şi o rugăciune, pentru că Dumnezeu m-a învrednicit cu o nouă misiune şi, în acelaşi timp, să îndemn pe cei prezenţi, care m-au cunoscut şi cu care am colaborat foarte mulţi ani, să mă însoţească pe mai departe cu rugăciunea lor.
– Cu o săptămână înainte, aţi venit la Bucureşti, la Nunţiatură. Când v-a informat Nunţiul că Papa Francisc v-a numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, cum aţi primit vestea? Aţi fost tentat să spuneţi „nu”?
– Şi aici momentul a fost marcat tot de rugăciune. Când Excelenţa Sa Nunţiul mi-a spus despre ce este vorba, am discutat puţin despre faptul că Sfântul Părinte vrea să îmi încredinţeze o misiune mai înaltă decât cea avută la Iaşi – acolo am fost Episcop auxiliar. După care mi-a spus: „Acum rămâi singur pentru a te ruga, după aceea scrii pe foaie decizia.” În rugăciune am luat şi această decizie, am reflectat asupra a ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Mă gândeam la toate scenele pe care le avem întotdeauna în faţa ochilor din viaţa Sfintei Fecioare Maria: şi ea a primit un plan mare de la Domnul, dar a spus „da, iată, sunt slujitoarea Domnului”. Mi-am spus că trebuie să accept şi eu această „provocare” din partea lui Dumnezeu.
– În iunie aţi sărbătorit 40 de ani de preoţie. Cum s-a născut această vocaţie?
– Lucrând în domeniu, mi-am dat seama că de cele mai multe ori vocaţia este darul lui Dumnezeu încă din fragedă copilărie. Pentru unii vine, poate, mai târziu, dar, în cazul meu, îmi amintesc că mi-am dorit să devin preot încă de mic copil. Nu ştiam ce înseamnă să fii preot decât doar din ce vedeam mergând la biserică, şi, ca alţi copii, încercam să imit acasă, cum puteam: să fiu un „preoţel”.
– Deci vă jucaţi de-a preotul, acasă?
– Era un fel de joacă, dar această idee a prins contur, şi, pe măsură ce mai târziu am intrat în rândul ministranţilor, am fost mai aproape de preot şi de toate slujbele care se făceau, s-a întărit şi mai mult această dorinţă, pe care am cultivat-o mai departe, şi am ajuns şi la momentul sfinţirii preoţeşti, la 29 iunie 1979. De atunci au trecut 40 de ani, parcă fără să ştiu când a trecut timpul. Dar, de la prima licărire a vocaţiei şi până astăzi, a fost un continuu har. Şi cred că aşa este orice vocaţie la preoţie: dacă descoperi care îţi este vocaţia, te dedici şi trăieşti fără nici un regret toate momentele slujirii preoţeşti.
– Bănuiesc că familia a avut un rol important în conturarea vocaţiei Dvs.
– Sigur că familia este importantă şi ajută la întărirea vocaţiei. De obicei, părinţii sunt mândri când află că un copil de-al lor merge la seminar sau că va fi un viitor preot. Părinţii mei mă puneau, într-un fel, la încercare. Îmi spuneau: „Va fi greu. Uite în ce situaţie dificilă e preotul cutare. Vei rezista?!” Acest lucru însă m-a întărit şi mai mult, pentru că eu am păstrat această dorinţă şi am văzut, în aceste provocări ale părinţilor, intenţia lor de a mă ajuta să iau decizia corectă. Am avut parte de părinţi care din fragedă copilărie m-au educat, m-au susţinut, s-au rugat foarte mult pentru mine şi a dat Dumnezeu ca ambii părinţi să mă vadă preot.
– Şi Episcop, nu?
– Din păcate, mama, la trei ani după ce am fost sfinţit preot, în timp ce eram eu la studii, la Roma, a fost chemată la cele veşnice. Şi nici tatăl meu nu m-a văzut Episcop, deşi a trecut din această viaţă la Domnul mai târziu, cu doi ani înainte de a fi eu numit. Din păcate, părinţii nu au avut această fericire să mă vadă Episcop.
– V-au asistat din Cer.
– Din Cer, cu siguranţă. De acolo m-au însoţit cu rugăciunea.
– Cum au primit părinţii Dvs vestea că vreţi să deveniţi preot? Eraţi copil unic? Mai aveţi fraţi?
– Mai am o soră, mai mică.
– Deci eraţi singurul băiat.
– Da.
– Şi ce au spus părinţii? În general, băieţii duc mai departe numele familiei.
– Nu cred că era aceasta o preocupare deosebită, dar în gândurile tatălui meu poate că era o rezervă. Însă ştiu cu câtă bucurie m-a însoţit după aceea, când a venit să mă conducă la Seminarul din Iaşi, pentru că m-a ajutat cu bagajele. Deşi am observat o preocupare când a venit vestea că am fost admis la seminar, cred că şi această rezervă a lor era tot un fel de încercare pentru mine.
– După ce aţi fost sfinţit preot, aţi fost vicar la Bacău.
– Atunci era singura parohie din Bacău, foarte mare, pentru tot oraşul, cu o biserică destul de mică şi preoţi puţini: era părintele paroh, Ştefan Erdeş, de fericită amintire, care era şi decan, şi mai eram doi vicari. Într-o parohie cu aproximativ 25 de mii de catolici şi o extindere destul de mare. Nu am stat mult, doar un an şi jumătate, dar a fost o pastoraţie foarte intensă. La un asemenea număr de credincioşi, cu o extindere atât de mare, numai doi preoţi vicari care, de fapt, duceau tot greul pe teren, nu a fost uşor, dar a fost…
– V-aţi călit.
– Da. A fost o perioadă în care am trăit din plin preoţia. Imediat după sfinţire, este frumos când intri în „ogor” aşa, din plin, şi simţi ce înseamnă să lucrezi în via Domnului.
– După aceea, PS Petru Gherghel v-a trimis la studii şi aţi ales să studiaţi, pentru început, teologie orientală. De ce această alegere? Sau nu aţi ales Dvs?
– Alegerea a fost foarte curioasă, pentru că, având această posibilitate de a studia în străinătate, orientarea spre o anumită disciplină de studiu a fost în funcţie de necesităţile Institutului Teologic de la Iaşi, de disciplinele care trebuiau acoperite. Înainte de plecare, toţi profesorii de la Seminar îmi dădeau sugestii, cam ce aş putea studia, pentru a fi apoi de folos pentru acoperirea unor discipline teologice. Primii preoţi care s-au întors de la studii aveau deja catedrele principale de teologie dogmatică, liturgică, morală, filosofie, şi insistau să studiez Sfinţii Părinţi. Ajungând la Roma, am căutat să văd unde aş putea studia patrologia. Există un institut, Augustinianum, unde se studiază patrologia, dar eu ajungând mai târziu…
– În noiembrie aţi ajuns…
– Da, pentru că aşa era atunci, cu actele… Am ajuns prea târziu şi, în plus, trebuia să dau şi nişte examene. Şi atunci am mers la Institutul Oriental, pentru că Secţia de dogmatică era foarte mult orientată după Sfinţii Părinţi.
– Şi apoi aţi continuat cu Teologia morală.
– Da. Eu am început să lucrez şi la doctorat, tot la Institutul Oriental, unde era un renumit profesor, ajuns mai târziu Cardinal, Tomáš Špidlík SJ, cu care am făcut şi licenţa şi urma să fac şi teza de doctorat. După circa un an de zile, când ÎPS Robu a fost chemat aici, la Bucureşti, şi a preluat conducerea Arhidiecezei, mi s-a comunicat: „Când vei veni acasă, va trebui să predai teologie morală.” Atunci am renunţat la proiectul de doctorat şi m-am înscris la Academia Alfonsiana, unde este Facultate de Teologie Morală, şi am ales o a doua licenţă în teologie morală.
– Deci aţi fost succesorul ÎPS Ioan şi la Catedra de teologie morală, nu doar la Catedra de la Bucureşti, ca Arhiepiscop Mitropolit.
– Da. După ce am terminat Academia Alfonsiană, întorcându-mă la Iaşi, prima misiune a fost aceea de a preda teologia morală.
– După aceea aţi fost numit Cancellarius.
– Preasfinţitul Gherghel era atunci Ordinarius, pentru că nu era Episcopie la Iaşi. Şi m-a ales să fiu Cancellarius secretar. Desigur, nu aveam o Curie diecezană cum este aceasta [de Bucureşti], dar îl însoţeam, îl ajutam la secretariat, aşa cum putea să funcţioneze Biserica locală ca un mic centru episcopal, deşi nu era recunoscut de stat. În acelaşi timp, predam la Seminar.
– Şi aţi fost şi rectorul Institutului Teologic, chiar într-o perioadă de trecere a României de la dictatura lui Ceauşescu la democraţie.
– Cu câteva luni înainte de căderea regimului comunist am fost numit rector, la 1 august, aşa încât, mai apoi, m-am gândit că, iată, în timp ce eram rector a căzut regimul comunist. Dar mă gândeam în mod fericit la acest lucru, deoarece această schimbare a regimului politic a însemnat şi o schimbare pentru Biserica noastră Catolică, în ţară, dar şi la nivelul Diecezei de Iaşi, şi implicit pentru Institutul Teologic. Până la acea dată, Institutul Teologic din Iaşi era aşa-zisa „secţie română” a Institutului Teologic din Alba Iulia. Rectorul propriu-zis era la Alba Iulia; iniţial, eu am fost numit prorector. Aşa încât, la căderea regimului, am început toate demersurile pentru recunoaşterea drepturilor Institutului Teologic, cu rector propriu, recunoaşterea diplomelor…
– S-a deschis numărul celor admişi…
– Da, pentru a nu mai exista acel numerus clausus pentru admiterea seminariştilor. În câţiva ani, au fost foarte multe lucruri de realizat şi de schimbat la nivelul Seminarului. Acestea făceau parte, desigur, din planul de refacere a structurilor diecezane, ale Diecezei de Iaşi, pentru că la scurt timp după schimbarea regimului a urmat şi numirea Preasfinţitului Petru Gherghel ca Episcop de Iaşi.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 852, Ultimul acces: 2023-09-21 05:33:19

Timp total: 0,09s...