Divina Vindecare - Zile de slujire - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2025 BISERICI.org

Acasă > Știri > Arhivă Știri
Știri de azi
Știri Actuale
Arhivă Știri 2025
Arhivă Știri 2024
Arhivă Știri 2023
Arhivă Știri 2022
Arhivă Știri 2021
Arhivă Știri 2020
Arhivă Știri 2019
Arhivă Știri 2018
Arhivă Știri 2017
Arhivă Știri 2016
Arhivă Știri 2015
Arhivă Știri 2014
Arhivă Știri 2013
Arhivă Știri 2012
Arhivă Știri 2011
Arhivă Știri 2010
Arhivă Știri 2009
Arhivă Știri 2008
Arhivă Știri 2007
Arhivă Știri 2006
Arhivă Știri 2005
Top Toate Știrile
Top Știri Actuale
Știri necitite
Sugerați Știri
eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Divina Vindecare - Zile de slujire

[2007-01-02]
Niciodata mai inainte nu avusese lumea parte de zile ca acestea. Cerul fusese adus pe pamant pentru oameni.
In caminul pescarului din Capernaum, mama sotiei lui Petru zace bolnava, cuprinsa de friguri mari, si ei L-au rugat pentru ea pe Isus. El s-a plecat spre ea, a certat frigurile, si au lasat-o frigurile, iar ea s-a ridicat si ii slujea Mantuitorului si ucenicilor Sai (Luca 4,38; Marcu 1,30; Matei 8,15).
Vestea s-a raspandit cu repeziciune. Minunea fusese savarsita in Sabat si, de teama rabinilor, oamenii nu indrazneau sa vina pentru vindecare pana nu apunea soarele. Dupa aceea, din case, dughene, piete, locuitorii cetatii se grabeau catre locuinta umila care-L adapostea pe Isus. Bolnavii erau adusi pe paturi, veneau ajutandu-se de toiege sau sprijiniti de prieteni, clatinandu-se cuprinsi de slabiciune in prezenta Mantuitorului. Ore in sir veneau si plecau; caci nici unul dintre ei nu putea sti daca a doua zi aveau sa-L mai gaseasca pe Vindecator in mijlocul lor. Cetatea Capernaum nu mai fusese vreodata martora unei zile ca aceasta. Vazduhul era plin de glasuri triumfatoare si strigate de izbavire. Isus nu Si-a incetat lucrarea pana cand nu a fost usurat si ultimul suferind. Era noaptea tarziu cand a plecat multimea, si peste casa lui Simon s-a asternut tacerea. Ziua cea lunga si agitata trecuse, iar Isus cauta odihna. Dar, in timp ce orasul era cufundat in somn, Mantuitorul S-a sculat, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu. Si Se ruga acolo (Marcu 1,35). Dis-de-dimineata, Petru si tovarasii lui au venit la Isus, spunandu-I ca oamenii din Capernaum il cautau deja. Spre surprinderea lor, ei au auzit cuvintele lui Hristos: Trebuie sa vestesc Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu si in alte cetati; fiindca pentru aceasta am fost trimis (Luca 4,43).
In agitatia care cuprinsese atunci cetatea, exista pericolul ca oamenii sa piarda din vedere obiectul misiunii Sale. Isus nu era satisfacut sa atraga atentia asupra Sa numai ca Unul care face minuni sau ca Vindecator de boli fizice. El cauta sa-i atraga pe oameni la Sine ca Mantuitor al lor. In timp ce oamenii erau dornici sa creada ca El venise ca imparat pentru a intemeia o imparatie pamanteasca, El dorea sa le abata mintile de la cele pamantesti la cele spirituale. Doar succesul lumesc ar fi impiedicat lucrarea Sa. Si admiratia multimii nepasatoare provoca un adevarat chin duhului Sau. Nici o dorinta de afirmare de sine nu se facea simtita in viata Sa. Cinstea pe care lumea o acorda pozitiei sociale, bogatiei sau talentului era straina de Fiul omului. Nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a castiga loialitatea sau a impune respectul nu a fost folosit de Isus. Secole inainte de nasterea Sa a fost proorocit: El nu va striga, nu-Si va ridica glasul, si nu-l va face sa se auda pe ulite. Trestia franta n-o va zdrobi, si mucul care mai arde inca, nu-l va stinge. Va vesti judecata dupa adevar (Isaia 42,2.3).
Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3,14.15)
Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii. (Ioan 12,32)
Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis; si Eu il voi invia in ziua de apoi. (Ioan 6,44)
Fariseii cautau sa se deosebeasca prin ritualismul lor scrupulos si caracterul ostentativ al inchinarii si faptelor lor de milostenie. Ei isi dovedeau zelul pentru religie, facand din aceasta o tema de discutie. Disputele dintre sectele potrivnice erau indelungi si galagioase si nu era un lucru iesit din comun sa auzi pe strazi glasurile manioase ale polemicii dintre invatatii specializati in studiul Legii. Intr-un vadit contrast cu toate acestea, era viata lui Isus. In acea viata nu s-a vazut nicicand vreo disputa zgomotoasa, o inchinare ostentativa, nici o fapta spre a castiga aplauze. Hristos era ascuns in Dumnezeu, iar Dumnezeu era descoperit in caracterul Fiului Sau. Catre aceasta descoperire dorea Isus sa se indrepte mintile oamenilor. Soarele neprihanirii nu S-a aratat lumii in splendoarea Sa, pentru a orbi simturile cu slava Lui. Despre Hristos este scris: Caci El Se iveste ca zorile diminetii (Osea 6,3). Cu gingasie si in tacere, zorii zilei se arata pe pamant, risipind intunericul si trezind lumea la viata. Tot asa a rasarit si soarele neprihanirii, si tamaduirea va fi sub aripile Lui (Mal. 4,2).
Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic... Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar. (1 Cor. 13, 1-6)
Iata Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, in care isi gaseste placere sufletul Meu. (Isaia 42,1)
Caci Tu ai fost un loc de scapare pentru cel slab, un loc de scapare pentru cel nenorocit in necaz, un adapost impotriva furtunii, un umbrar impotriva caldurii. (Isaia 25,4)
Asa vorbeste Domnul Dumnezeu, care a facut cerurile si le-a intins, care a intins pamantul si cele de pe el, care a dat suflare celor care-l locuiesc, si suflet celor ce merg pe el: Eu, Domnul, Te-am chemat ca sa dai mantuire si Te voi lua de mana, Te voi pazi si Te voi pune ca legamant al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor, sa deschizi ochii orbilor, sa scoti din temnita pe cei legati si din prinsoare pe cei care locuiesc in intuneric. (Isaia 42,5-7)
Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, ii voi povatui pe carari nestiute de ei; voi preface intunericul in lumina, inaintea lor, si locurile strambe in locuri netede; iata ce voi face, pentru ei, si nu-i voi parasi. (Isaia 42,16) Cantati Domnului o cantare noua, cantati laudele Lui pana la marginile pamantului, voi, care mergeti pe mare si cei care locuiti in ea, ostroave si locuitorii lor! Pustia si cetatile ei sa inalte glasul! Satele locuite de Chedar, sa-si inalte glasul! Locuitorii stancilor sa sara de veselie; sa strige de bucurie din varful muntilor! Sa dea slava Domnului, si sa vesteasca laudele Lui in ostroave! (Isaia 42, 10-12)
Bucurati-va, ceruri! Caci Domnul a lucrat; rasunati de veselie, adancimi ale pamantului! Izbucniti in strigate de bucurie, muntilor! Si voi, padurilor, cu toti copacii vostri! Caci Domnul a rascumparat pe Iacov, Si-a aratat slava in Israel. (Isaia 44, 23)
Din temnita lui Irod, Ioan Botezatorul, care privea si astepta cuprins de dezamagire si uimire lucrarea Mantuitorului, a trimis pe doi dintre ucenicii sai la Isus cu solia: Tu esti Acela care are sa vina sau sa asteptam pe altul? (Matei 11,3) Mantuitorul nu a raspuns imediat la intrebarea ucenicilor. In timp ce ei stateau, neintelegand tacerea Sa, cei napastuiti veneau necontenit la El. Glasul puternicului Vindecator penetra urechea surda. Un cuvant, o atingere a mainii Sale deschideau ochii nevazatori, pentru a privi lumina zilei, peisajele naturale, fetele prietenilor si fata Izbavitorului. Glasul Sau ajungea la urechile celor muribunzi si ei se ridicau plini de sanatate si vigoare. Demonizati care erau paralizati se supuneau cuvantului Sau, nebunia ii lasa, iar ei I se inchinau. Bietii tarani si muncitori, care erau trecuti cu vederea de catre rabini ca fiind necurati, se adunau in jurul Sau si El le spunea cuvintele vietii vesnice. In felul acesta, ziua se apropia de sfarsit, iar ucenicii lui Ioan vedeau si auzeau tot. In cele din urma, Isus i-a chemat la Sine si i-a indemnat sa mearga la Ioan si sa-i spuna ce vazusera si auzisera, adaugand: Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire. (Matei 11,6). Ucenicii au dus solia, si aceasta a fost de-ajuns.
Ioan si-a reamintit profetia cu privire la Mesia: Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, caci Domnul M-a uns sa aduc vesti bune celor nenorociti: El M-a trimis sa vindec pe cei cu inima zdrobita, sa vestesc robilor slobozenia, si prinsilor de razboi izbavirea; sa vestesc un an de indurare al Domnului si (...) sa mangai pe toti cei intristati (Isaia 61,1.2). Isus din Nazaret era Cel fagaduit. Dovada divinitatii Lui s-a vazut in lucrarea Sa de slujire pentru nevoile umanitatii suferinde. Slava I s-a aratat prin bunavointa fata de starea noastra decazuta.
Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi, si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! Ci isi gaseste placerea in Legea Lui! El este ca un pom sadit langa un izvor de apa, care isi da rodul la vremea lui, si ale carui frunze nu se vestejesc: tot ce incepe duce la bun sfarsit. (Psalmi 1, 1-3)
Lucrarile lui Hristos n-au aratat doar ca El este Mesia, ci au facut dovada modului in care avea sa fie stabilita imparatia Sa. Lui Ioan i-a fost descoperit acelasi adevar pe care il intelesese Ilie in desert, cand inaintea Domnului a trecut un vant tare si puternic, care despica muntii si sfarama stancile. Domnul nu era in vantul acela. Si dupa vant, a venit un cutremur de pamant. Domnul nu era in cutremurul de pamant. Si dupa cutremurul de pamant, a venit un foc: Domnul nu era in focul acela. Si dupa foc, a venit un susur bland si subtire (1 imp. 19, 11,12). In acelasi fel avea sa-Si faca Isus lucrarea, nu prin rasturnarea scaunelor imparatesti si a imparatilor, nu cu pompa si printr-o etalare exterioara ostentativa, ci vorbindu-le oamenilor, printr-o viata de indurare si jertfire de sine. Imparatia lui Dumnezeu nu vine in asa fel, incat s-o putem vedea. Ea vine prin blandetea inspiratiei din Cuvantul Sau, prin lucrarea interioara a Duhului Sau, prin intovarasirea sufletului cu Acela care este viata sa. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede in natura umana adusa la desavarsirea caracterului lui Hristos. Urmasii lui Hristos trebuie sa fie lumina lumii; dar Dumnezeu nu-i indeamna sa faca un efort de a straluci. El nu aproba nici o straduinta a multumirii de sine de a etala o bunatate infatuata. El doreste ca sufletele lor sa fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind in contact cu lumea, ei vor da pe fata lumina care este in ei. Fidelitatea lor statornica in fiecare fapta a vietii va fi un mijloc de iluminare.
Bogatia sau o pozitie sociala inalta, echipamentul costisitor, forma arhitecturala sau mobilierul nu sunt esentiale pentru inaintarea lucrarii lui Dumnezeu; si nici realizarile care castiga aplauze din partea oamenilor si starnesc vanitatea. Etalarea lumeasca ostentativa, oricat ar fi ea de impunatoare, nu are nici o valoare in ochii lui Dumnezeu. Deasupra celor vazute si trecatoare, El pune pret pe cele nevazute si vesnice. Primele au valoare numai in masura in care le dezvaluie pe cele din urma. Cele mai alese realizari artistice nu au frumusetea care se poate compara cu frumusetea caracterului care este rodul lucrarii Duhului Sfant in suflet. Cand Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau pentru lumea noastra, El a inzestrat fiintele umane cu bogatii nepieritoare - bogatii care, comparate cu averile adunate de oameni, fac ca acestea din urma sa para nimic. Hristos a venit pe pamant si a stat inaintea copiilor oamenilor cu tezaurul iubirii vesniciei, si aceasta este comoara pe care, prin legatura noastra cu El, urmeaza sa o primim, sa o dezvaluim si s-o impartasim. Efortul omenesc va fi eficient in lucrarea lui Dumnezeu numai corespunzator devotamentului in consacrare a lucratorului - dand pe fata puterea harului lui Hristos de a transforma viata. Noi trebuie sa ne deosebim de lume pentru ca Dumnezeu Si-a pus sigiliul asupra noastra, pentru ca El isi manifesta in noi propriul Sau caracter al iubirii. Rascumparatorul nostru ne acopera cu neprihanirea Sa.
Cand alege barbati si femei pentru slujba Sa, Dumnezeu nu intreaba daca ei au bogatie lumeasca, invatatura sau elocventa. El intreaba: Umbla ei intr-o asemenea umilinta, incat sa-i pot invata calea Mea? imi pot pune Eu cuvintele pe buzele lor? Ma vor reprezenta ei? Dumnezeu Se poate folosi de fiecare persoana exact in masura in care isi poate pune Duhul in templul sufletului. Lucrarea pe care o va accepta este lucrarea care reflecta chipul Sau. Urmasii Sai trebuie sa poarte, ca dovezi de acreditare inaintea lumii, caracteristicile de nesters ale principiilor Sale nemuritoare.
El va aduna mieii cu bratul Sau
In timp ce Isus isi face lucrarea pe strazile cetatilor, mamele isi croiesc drum prin multime, purtand in brate pe micutii lor bolnavi si pe moarte, cautand sa ajunga atat de aproape, incat sa poata fi vazute de El. Priviti aceste mame palide, ostenite, aproape deznadajduite, si cu toate acestea hotarate si perseverente. Purtand po-vara suferintei lor, ele il cauta pe Mantuitorul. Pentru ca sunt impinse inapoi de valurile de oameni, Hristos isi face drum catre acestea, pas cu pas, pana cand Se afla in imediata lor vecinatate. Speranta le umple inimile. Lacrimile lor de bucurie se revarsa cand El le observa si privesc in ochii care exprima atata mila si iubire. Luand deoparte pe una din femeile din acel grup, Mantuitorul ii incurajeaza increderea, zicand: Ce sa fac pentru tine? Ea ii spune, printre suspine, marea ei dorinta: Stapane, daca vrei, vindeca-mi copilul. Hristos il ia pe micut din bratele ei, iar boala il paraseste la atingerea Sa. Paloarea mortii a disparut; curentul datator de viata ii curge prin vene; muschii primesc tarie. Mamei ii sunt adresate cuvinte de mangaiere si pace. Si apoi I se prezinta un alt caz, la fel de urgent. Din nou Hristos isi pune la lucru puterea datatoare de viata si toti ii dau lauda si cinste Celui care face aceste lucruri minunate.
Staruim mult asupra maretiei vietii lui Hristos. Vorbim despre lucrurile minunate pe care le-a infaptuit, despre minunile pe care le-a facut. Insa atentia pe care a acordat-o El lucrurilor considerate minore este inca o dovada, si mai mare, a maretiei Sale. Printre evrei, era un obicei ca sa fie adusi copiii la vreun rabin, pentru ca acesta sa-si poata pune mainile asupra lor, in semn de binecuvantare; insa ucenicii considerau lucrarea Mantuitorului prea importanta pentru a fi intrerupta in felul acesta. Cand mamele au venit cu dorinta ca El sa-i binecuvanteze pe micutii lor, ucenicii le-au privit cu dezaprobare. Ei credeau ca acesti copii erau prea mici pentru a putea beneficia de o audienta la Isus si au tras concluzia ca El ar fi nemultumit la vederea lor. Insa Mantuitorul a inteles grija si povara mamelor, care cautau sa-si educe copiii dupa Cuvantul lui Dumnezeu. El le auzise rugaciunile. El insusi le atrasese in prezenta Sa.
O mama isi luase copilul si plecase de acasa pentru a-L gasi pe Isus. Pe drum, i-a spus unei vecine unde voia sa mearga, iar vecina a vrut ca Isus sa-i binecuvanteze copiii. In acest fel, mai multe mame au venit aici impreuna cu micutii lor. Unii dintre copii trecusera dincolo de anii de pruncie, la copilarie si tinerete. Cand mamele si-au facut cunoscuta dorinta, Isus a ascultat cu simpatie cererea timida si udata de lacrimi. Insa El a asteptat sa vada cum aveau sa le trateze ucenicii. Cand i-a vazut pe ucenici mustrandu-le pe mame si indepartandu-le, crezand ca ii fac o favoare, le-a aratat greseala lor, zicand: Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti; caci imparatia lui Dumnezeu este a celor ca ei (Marcu 10,14). I-a luat pe copii in brate, Si-a pus mainile asupra lor si le-a dat binecuvantarile pentru care venisera. Mamele au fost mangaiate. S-au intors la casele lor, intarite si binecuvantate de cuvintele lui Hristos. Ele au fost incurajate sa-si ridice poverile cu o voiosie noua si sa lucreze pline de nadejde pentru copiii lor. Daca am putea sa vedem ce s-a petrecut dupa aceea in viata micului grup, le-am vedea pe mame aducandu-le aminte copiilor lor de scena din acea zi si repetandu-le cuvintele iubitoare ale Mantuitorului. Am vedea, de asemenea, cat de ades - in anii care au urmat - amintirea acestor cuvinte i-a pazit pe copii sa nu se rataceasca de la poteca asternuta pentru rascumparatii Domnului.
Hristos este astazi acelasi Mantuitor plin de compasiune, ca atunci cand umbla printre oameni. Este tot atat de mult Ajutorul mamelor acum, ca atunci cand i-a strans in bratele Sale pe micuti, in Iudea. Copiii caminelor noastre sunt tot atat de mult rascumparati prin sangele Sau, pe cat au fost acei copii de demult. Isus cunoaste povara inimii fiecarei mame. El, care a avut o mama care s-a luptat cu saracia si lipsurile, Se arata simtitor fata de fiecare mama in necazurile ei. El, care a facut o calatorie lunga pentru a usura inima zbuciumata a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de astazi. El, care i-a redat vaduvei din Nain pe singurul ei fiu si care, in agonia Sa de pe cruce, Si-a amintit de propria Lui mama, este atins astazi de suferintele mamei. In fiecare durere si in fiecare nevoie, El va mangaia si va da ajutor. Mamele sa vina la Isus cu dilemele in care se afla. Ele vor gasi suficient har pentru a le ajuta sa ingrijeasca de copiii lor. Portile sunt deschise pentru fiecare mama care isi va pune poverile la picioarele Mantuitorului. El, care a spus: Lasati copilasii sa vina la Mine si nu-i opriti (Marcu 10,14), inca le invita pe mame sa-i aduca pe micutii lor pentru a fi binecuvantati de El.
In copiii care au fost adusi in contact cu El, Isus a vazut pe barbatii si femeile care ar trebui sa fie mostenitori ai harului Sau si supusi ai imparatiei Sale, dintre care unii aveau sa devina martiri pentru El. El stia ca acesti copii voiau sa-L asculte si sa-L accepte ca Rascumparator al lor cu mult mai grabnic decat voiau cei maturi, dintre care multi erau intelepti in felul lumii si cu inima impietrita. Invatandu-i, El a coborat la nivelul lor. El, Maiestatea cerului, a raspuns la intrebarile lor si a simplificat lectiile Sale importante, pentru ca acestea sa corespunda intelegerii lor de copii. El a sadit in mintile lor semintele adevarului, care aveau sa se inalte in anii urmatori si sa aduca roada in viata vesnica. Cand le-a spus ucenicilor sa nu-i opreasca pe copii sa vina la El, Isus Se adresa urmasilor Sai din toate veacurile - slujbasilor din biserica, pastorilor, ajutoarelor lor si tuturor crestinilor. Isus ii atrage pe copii la Sine si ne porunceste: Lasati-i sa vina, vrand sa spuna cu aceasta: Ei vor veni, daca nu-i impiedicati. Caracterul vostru necrestin sa nu-L reprezinte gresit pe Isus. Nu-i tineti pe micuti la distanta de El, prin raceala si asprimea voastra. Nu le dati niciodata motiv sa simta ca cerul nu ar fi un loc placut pentru ei, daca ati fi si voi acolo. Nu vorbiti despre religie ca fiind un lucru pe care copiii nu il pot intelege si nici nu va purtati ca si cum nu este de asteptat din partea lor sa-L primeasca pe Hristos in copilarie. Nu le dati impresia gresita ca religia lui Hristos este o religie a intristarii si ca, venind la Mantuitorul, ei trebuie sa renunte la tot ceea ce face viata fericita. Pe masura ce Duhul Sfant influenteaza inimile copiilor, alaturati-va lucrarii Sale. Invatati-i ca Mantuitorul ii cheama, ca nimic nu-I poate provoca o bucurie mai mare decat aceea ca ei sa I se predea in floarea si prospetimea anilor lor.
Responsabilitatea parinteasca
Mantuitorul priveste cu o duiosie infinita asupra sufletelor pe care le-a rascumparat cu sangele Sau. ii pretinde ca rod al iubirii Sale. Ii priveste cu o dorinta de nespus. Inima Sa nu este atrasa numai de copiii cei mai draguti si mai bine pregatiti, ci si de aceia care, prin mostenire si prin neglijenta, au trasaturi de caracter inadmisibile. Multi parinti nu inteleg cat de mult sunt raspunzatori de aceste trasaturi ale copiilor lor. Ei nu se poarta cu blandete si intelepciune cu cei gresiti, pe care ei insisi i-au facut ceea ce sunt. Insa Isus ii priveste pe acesti copii cu mila. El face legatura de la cauza la efect.Lucratorul crestin poate fi unealta lui Hristos, pentru a-i atrage la Mantuitorul pe cei gresiti si cu lipsuri. Prin intelepciune si tact, el ii poate lega de inima sa, le poate da curaj si speranta si, prin harul lui Hristos, ii poate vedea transformati in ce priveste caracterul, astfel incat sa se poata spune despre ei: Imparatia lui Dumnezeu este a celor ca ei.
Cele cinci paini de orz au hranit multimea
Toata ziua venisera o multime de oameni dupa Hristos si ucenicii Sai, in timp ce El ii invata, langa mare. Ascultasera cuvintele Sale pline de har, atat de simple si lamurite, incat erau asemenea balsamului din Galaad pentru sufletele lor. Puterea vindecatoare a mainii Sale divine adusese sanatate celor bolnavi si viata celor muribunzi. Ziua le paruse ca fiind cerul pe pamant si nu-si dadeau seama cat timp trecuse de cand mancasera ceva. Soarele cobora spre apus si oamenii inca mai zaboveau. In cele din urma, ucenicii au venit la Hristos, sustinand ca, pentru binele lor, multimea ar trebui sa fie lasata sa plece. Multi venisera de departe si nu mancasera nimic de dimineata. In cetatile si satele din vecinatate, ei ar fi putut gasi ceva de mancare. Dar Isus a zis: Dati-le voi sa manance (Matei 14,16). Apoi, intorcandu-Se catre Filip, El a intrebat: De unde avem sa cumparam paini ca sa manance oamenii acestia? (Ioan 6,5)
Filip a privit asupra multimii de capete si s-a gandit ca ar fi imposibil sa procure hrana pentru o asemenea masa de oameni. El a raspuns ca nu va fi suficienta painea pe care ar putea s-o cumpere, de doua sute de dinari, ca s-o imparta intre acestia, incat fiecare sa poata avea putin. Isus S-a interesat ce cantitate de hrana se poate gasi printre cei adunati acolo. Este aici un baietel, a zis Andrei, care are cinci paini de orz si doi pesti; dar ce sunt acestea la atatia? (Ioan 6,9). Isus a dat porunca sa le aduca. Apoi le-a zis ucenicilor sa le spuna oamenilor sa se aseze pe iarba. Cand acest lucru s-a facut, a luat hrana, Si-a ridicat ochii spre cer, a binecuvantat, a frant painile si le-a dat ucenicilor, iar ei le-au impartit noroadelor. Toti au mancat si s-au saturat; si s-au ridicat douasprezece cosuri pline cu ramasitele de firimituri (Matei 14,19.20).
Printr-o minune a puterii divine a hranit Hristos multimea; si totusi, cat de umila a fost masa oferita - doar pestii si painile de orz, care constituiau hrana zilnica a pescarilor din Galilea. Hristos ar fi putut intinde o masa bogata pentru popor, insa hrana pregatita numai pentru satisfacerea apetitului n-ar fi dus la nici o lectie care sa fie pentru binele lor. Prin aceasta minune, Hristos dorea sa dea o lectie despre simplitate. Daca oamenii de astazi ar pastra simplitatea in obiceiurile pe care le au, traind in armonie cu legile naturii, asa cum au facut-o Adam si Eva la inceput, ar exista o cantitate abundenta de hrana pentru nevoile familiei omenesti. Insa egoismul si ingaduinta apetitului au adus pacatul si mizeria, din pricina excesului, pe de o parte, si a lipsei, pe de alta parte.
Isus nu a cautat sa-i atraga pe oameni la Sine, satisfacand dorinta care vizeaza belsugul. Pentru acea mare multime, obosita si infometata in urma unei zile lungi si pline de emotii, hrana cea simpla a constituit o asigurare atat a puterii Sale, cat si a delicatei Sale purtari de grija fata de ei, in nevoile obisnuite ale vietii. Mantuitorul nu le-a fagaduit urmasilor Sai viata de abundenta; soarta lor poate sta sub semnul saraciei; insa cuvantul Sau sta drept chezasie ca nevoia lor va fi satisfacuta, iar El a promis ceva mai bun decat binele pamantesc - mangaierea constanta a propriei Sale prezente. Nu va ingrijorati dar, zicand: Ce vom manca? Sau: Ce vom bea? Sau: Cu ce ne vom imbraca? ...Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.(Matei 6, 31-33)
Dupa ce multimea fusese hranita, a ramas o mare cantitate de hrana. Isus le-a zis ucenicilor Sai: Strangeti firimiturile care au ramas, ca sa nu se piarda nimic (Ioan 6,12). Aceste cuvinte insemnau mai mult decat a pune alimentele in cosuri. Lectia era dubla. Nimic nu trebuie irosit. Nu trebuie sa lasam sa se piarda nici un avantaj vremelnic. Nu ar trebui sa neglijam nimic din ceea ce ar putea sluji spre folosul unei fiinte omenesti. Sa fie strans tot ceea ce va acoperi din necesitatile celor flamanzi de pe pamant. Cu aceeasi grija trebuie sa tezaurizam painea venita din cer, pentru a satisface nevoile sufletului. Trebuie sa traim prin fiecare cuvant al lui Dumnezeu. Nu trebuie sa fie pierdut nimic din ceea ce a spus Dumnezeu. Nu trebuie sa neglijam nici macar un singur cuvant de care se leaga vesnica noastra mantuire. Nici un cuvant nu trebuie sa cada nefolositor pe pamant. Minunea inmultirii painilor invata dependenta de Dumnezeu. Cand Hristos i-a hranit pe cei cinci mii, hrana nu era la indemana. Dupa toate aparentele, El nu avea sub stapanire nici un mijloc. Si iata-L cu cinci mii de oameni, in afara de femei si copii, in acel loc salbatic. El nu chemase acea multime sa-L urmeze acolo. Dornici de a se afla in prezenta Sa, ei venisera fara invitatie sau porunca; dar El stia ca, dupa ce ascultasera indrumarile Sale toata ziua, erau infometati si slabiti. Erau departe de casa si se apropia noaptea. Multi dintre ei nu aveau cu ce sa cumpere hrana. El, care postise de dragul lor patruzeci de zile in pustie, nu-i putea lasa sa se intoarca postind la casele lor. Providenta lui Dumnezeu il adusese pe Isus in locul in care Se afla; iar El depindea de Tatal Sau ceresc pentru a capata mijloace prin care sa faca fata acelei necesitati. Cand ajungem in stramtorari, trebuie sa fim dependenti de Dumnezeu. In orice stare de urgenta, trebuie sa cautam ajutor de la Cel care are la indemana resurse infinite.
In acest miracol, Hristos a primit de la Tatal; El a dat ucenicilor, ucenicii oamenilor, iar oamenii, unii altora. Tot astfel, toti care sunt uniti cu Hristos vor primi de la El painea vietii si o vor da si altora. Ucenicii Sai sunt mijloacele hotarate de comunicare intre Hristos si popor. Cand ucenicii au auzit sarcina venita de la Mantuitorul: Dati-le voi sa manance, in mintile lor s-au ridicat tot felul de dificultati. Ei au intrebat: Sa mergem in sate sa cumparam hrana? Dar ce a spus Hristos? - Dati-le voi sa manance. Ucenicii au adus la Isus tot ce aveau; insa El nu i-a poftit sa manance. El i-a indemnat sa slujeasca poporului. Mancarea s-a inmultit in mainile Lui, iar mainile ucenicilor, care se indreptau catre Hristos, nu ramaneau niciodata goale. Mica provizie era suficienta pentru toti. Cand multimea s-a saturat, au mancat si ucenicii impreuna cu Isus din hrana pretioasa oferita de cer.
Cat de ades ni se descurajeaza inimile cand vedem necesitatile celor saraci, celor nestiutori, celor bolnavi! Noi intrebam: Ce pot face resursele noastre limitate si putina noastra tarie pentru a acoperi aceste nevoi teribile? N-ar fi mai bine sa asteptam ca altcineva, cu o pricepere mai mare, sa conduca lucrarea sau vreo organizatie sa se ocupe de ea? Hristos spune: Dati-le voi sa manance. Folositi mijloacele, timpul si priceperea pe care le aveti. Aduceti-va painile de orz la Isus.
Desi resursele voastre pot fi insuficiente pentru a hrani mii, ele pot fi indeajuns pentru a hrani o persoana. In mana lui Hristos, ele pot hrani pe multi. Asemenea ucenicilor, dati ceea ce aveti. Hristos va inmulti darul. El va rasplati simpla si sincera noastra nadejde pe care ne-o punem in El. Ceea ce nu pare sa fie decat un ajutor sarac se va dovedi o masa imbelsugata.
Cine seamana putin, putin va secera; iar cine seamana mult, mult va secera. (...) Dumnezeu poate sa va umple cu orice har, pentru ca, avand totdeauna in toate lucrurile din destul, sa prisositi in orice fapta buna, dupa cum este scris:
"A imprastiat, a dat saracilor,neprihanirea lui ramane in veac."
"Cel ce da samanta semanatorului si paine pentru hrana" va va da si va va inmulti si voua samanta de semanat si va face sa creasca roadele neprihanirii voastre. In chipul acesta veti fi imbogatiti in toate privintele, pentru orice darnicie. (2 Cor. 9,6-11)

Autor : E.G.White .

Sursa: www.Intercer.ro

Contor Accesări: 1673, Ultimul acces: 2025-01-15 22:52:29