Parintele Patriarh Daniel: „Cladirea in care s-a decis Unirea” - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2024 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Părintele Patriarh Daniel: „Clădirea în care s-a decis Unirea”

[2018-01-24]
de Sorin Ionițe

În ziua aniversării a 159 ani de la Unirea Principatelor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vorbit în cadrul Sesiunii de comunicări de la Palatul Patriarhiei despre clădirea în care s-a înfăptuit Unirea Principatelor. Preafericirea Sa a subliniat totodată contribuția Bisericii la înfăptuirea idealului de unitate națională.
Redăm în continuare cuvântul integral, intitulat „Clădirea în care s-a decis Unirea”:
Astăzi, la aniversarea a 159 de ani de la Unirea Principatelor Române, în acest Palat al Patriarhiei ne aflăm de fapt pe locul unde a fost vechea clădire a Mitropoliei Țării Românești în care s-au desfășurat lucrările Adunării elective de la București, din anul 1859, care a ales în ziua de 24 ianuarie pe domnitorul Moldovei Alexandru Ioan Cuza și domnitor al Țării Românești, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.
În acest loc, pe cunoscutul Deal al Mitropoliei, reper al istoriei, credinței și culturii, loc al binecuvântărilor care aduc bucurie oamenilor, s-au desfășurat în urmă cu 159 de ani ceasurile Unirii, binecuvântate și susținute de rugăciunea Bisericii, momente pe care noi astăzi le aniversăm, cu respect și recunoștință.
Fosta clădire în care s-a realizat Unirea Principatelor Române se afla aici, pe vechea colină a Mitropoliei Țării Românești, numită anterior Dealul Podgorenilor, clădire funcțională până în anul 1906, când a fost demolată, iar în locul ei a fost construit Palatul Camerei Deputaților, realizat în trei etape, între anii 1906-1916[1]. În anul 1996, actuala clădire a fost dată în folosință Patriarhiei Române, iar în anul 2010 (HG 1229, 6 decembrie) a fost trecută în proprietatea Patriarhiei.
Vechea clădire a Divanului domnesc sau a Sfatului Țării de pe Dealul Mitropoliei aparținea Mitropoliei, iar mitropolitul Țării Românești era președintele Divanului domnesc. Devenirea sau transformarea cu timpul a acestei clădiri în sediu al Adunării Obștești, al Camerei Deputaților, al Marii Adunări Naționale, și din nou al Camerei Deputaților, a fost determinată de contextul mutațiilor politice produse în țara noastră.
În istoria zbuciumată a Bucureștilor, când sediul Curții Domnești de pe malurile Dâmboviței căzuse în ruină, după multe incendii, jafuri ale trupelor de ocupație și abandonarea lui de către domnitorii ultimelor decenii ale secolului al 17-lea, Divanul domnesc, Sfatul Țării, sau Adunarea Obștească, se întrunea în această clădire a Sfintei Mitropolii, conform tradiției preluată și de Regulamentul Organic (1831-1832).
Vechea clădire a Mitropoliei era o construcție simplă, după cum este descrisă de unii călători străini în Țările române[2]. Aceasta era compusă dintr-un vestibul, urmat de o sală lungă. La capătul opus al sălii, pe un podium, se afla jilțul președintelui Adunării Obștești.
În clădirea Adunării Obștești aflată pe Dealul Mitropoliei s-a reunit, în anul 1857, Adunarea Ad-Hoc a Țării Românești, având ca președinte pe Mitropolitul Nifon Rusailă[3] (1850-1875). Adunarea Ad-Hoc, conform hotărârii Tratatului de pace de la Paris (1856), a stabilit și votat rezoluția care conținea în principal „ dorința cea mai mare (…) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România”[4]. În aceeași clădire a Adunării Obștești din incinta Mitropoliei, la 24 ianuarie 1859, Adunarea electivă din București a ales un nou domnitor al Țării Românești.
Mulțimea adunată pe Dealul Mitropoliei, precum și la baza acestuia, a fost cuprinsă de o bucurie de nedescris când a aflat că domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales și domnitor al Țării Românești: „tot Bucureștiul era în picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, până la Băneasa”[5], nota un cronicar al vremii.
La 8 februarie 1859, noul domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat în Catedrala Mitropolitană din București de către mitropolitul Nifon al Țării Românești, care a oficiat slujba de Te Dwum. În cuvântul său de bun venit adresat domnitorului, mitropolitul Nifon a spus: „poporul nu se îndoiește că Măria Ta ești cel trimis de Providență ca să pui sfârșit suferințelor și durerilor lui; (…) să-l luminezi cu înțelepciunea Măriei Tale și să pregătești un viitor fericit și demn de gloria strămoșilor noștri”[6].
Apoi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, împreună cu mitropolitul Nifon al Țării Românești și cu tot clerul, a intrat în sala de ședințe a Adunării Obștești, unde a rostit, cu mâna pe Sfânta Evanghelie și în fața icoanei Preasfintei Treimi, următorul jurământ: Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate și că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor![7].
În anul următor, 1860, mitropolitul Nifon al Țării Românești a tipărit o broșură cuprinzând Rânduiala rugăciunii care se va săvârși în toți anii la 24 ianuarie, ziua alegerii Prea Înălțatului nostru Domn Alexandru Ioan I[8].
Astfel, înțelegem că ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru istoria României un moment istoric fundamental în care ierarhii și clericii Bisericii, oamenii politici și poporul adunați pe Dealul Mitropoliei au avut un rol determinant pentru Unirea Principatelor Române. Istoria consemnează rolul important pe care l-a avut mitropolitul Nifon al Țării Românești ca președinte al Adunării Ad-hoc și al Adunării evective a Munteniei în desfășurarea evenimentelor, solicitând membrilor Adunării elective de la București, în dimineața zilei de 24 ianuarie 1859, angajament solemn (jurământ), că vor vota ca domnitor al Țării Românești pe Alexandru Ioan Cuza, fapt care s-a împlinit în după-amiaza aceleiași zile de 24 ianuarie 1859.
După tratative duse de partea română cu Puterea suzerană otomană și cu Puterile garante pentru recunoașterea Principatelor Unite, a urmat, la data de 11 decembrie 1861, în vechea clădire a Adunării Obștești de pe Dealul Mitropoliei, întrunirea Camerelor Deputaților din cele două Principate Române. În fața acestei adunări reprezentative a Moldovei și Munteniei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a anunțat recunoașterea Unirii Principatelor Române de către Înalta Poartă și de Puterile Garante, ca fiind o reușită a diplomației române și nu un cadou al marilor puteri, spunând: „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată!”[9].
În concluzie, Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 a fost Unirea de bază pentru organizarea Statului român modern, precum și o temelie solidă pentru Marea Unire din anul 1918.
Ne rugăm Preasfintei Treimi, izvorul și modelul unității și comuniunii eterne, să ne ajute să cultivăm permanent unitatea națională, conviețuirea pașnică și cooperarea demnă cu alte popoare spre binele României.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Nicolae Șt. NOICA, „Palatul Patriarhiei. Personalități și semnificații din istoria construcției sale”, Editura Cadmos, București, 2008, pp. 12-13.
[2] Gheorghe G. I. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, 1847, Anatol Demidov, pp. 217, 311, 367-369. Vezi și: Paul Emil MICLESCU, Monumentele de pe Dealul Patriarhiei, Editura Meridiane, București, 1967.
[3] Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe față de actul unirii Principatelor Române”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, p. 33 (articol publicat inițial în Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94); Pr. Corneliu Zăvoianu, „Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și Unirea principatelor”, în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 71.
[4] Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002, p. 176.
[5] Pr. Mircea Păcurariu, 120 de ani de la Unirea Principatelor, în Mitropolia Ardealului, anul XXIV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1979, Sibiu, p. 12.
[6] Acte și Documente relative la istoria Renașterii României, VI, Tipografia Carol Göbl, București, 1889, pp. 800-801, și Pr. Mircea Păcurariu, „Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe față de actul Unirii Principatelor Române”, în volumul Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009 (articol publicat inițial în revista Biserica Ortodoxă Română, 1967, 1-2, pp. 73-94).
[7] Acte și documente relative la istoria Renașterii României …, p. 96.
[8] Pr. Radu Mișu, „Clerici și mireni promotori ai Unirii Principatelor”, în volumul Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor, Editura „Cuvântul Vieții”, București, 2009, p. 257.
[9] Nicolae Iorga, „Conflictul cu puterile garante”, Istoria Românilor, X, Întregitorii, Cartea I-a, Lupta pentru Independență, București, 1939, p. 17;

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 1141, Ultimul acces: 2024-02-22 05:23:10