„Toderiţă al mamei“ - Patriarhul românilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

„Toderiţă al mamei“ - Patriarhul românilor

[2015-02-07]

Puţini erau cei care auzeau o vorbă de evanghelie în limba dulce a Botoşanilor şi nu-şi dădeau seama cine este vorbitorul – Patriarhul de veşnică şi frumoasă amintire, Teoctist. Deşi plecase de mai bine de 50 de ani de pe plaiurile Moldovei şi se afla în inima Bucureştilor, sfinţia sa vorbea la fel ca în copilărie. Avea o vorbă dulce de la Tocileni, care umplea catedrala şi Reşedinţa Patriarhală.
Ne amintim cu drag de transmisiunile la televizor ale dumnezeieştilor Liturghii de la Catedrala Patriarhală, din anii '90. Vorba botoşăneană, simplitatea predicii, fastul şi rigurozitatea slujirii liturgice, toate erau uşor de observat, chiar pentru cineva care nu era familiarizat cu desfăşurarea cultului liturgic al Bisericii Ortodoxe. Pentru noi, copii pe atunci, altceva ieşea în evidenţă – o bunătate ce iradia din faţă blajină. Ceva dintr-o icoană, deşi aveam să aflu peste ani că nu era uşor să fii un colaborator apropiat al Patriarhului – acesta fiind un om foarte exigent, aşa cum mărturisesc cei care au avut cinstea să-i fie alături.
Când zicea mama că la televizor „slujeşte Teoctistul“ eram prezent în faţa ecranului, crezând că „Teoctist“ era cea mai înaltă funcţie a Bisericii. Nu înţelegeam eu foarte multe, dar era ceva biblic, liniştitor, în chipul şi vorba sa.
„Toderiţă al mamei“ – o viaţă pe calea Bisericii
Viaţa este cel mare dar a lui Dumnezeu pentru oameni. Indiferent unde vine pe lume un prunc, în palat ori în bordei, aduce cu el bucurie şi speranţă. Paradoxal, într-o epocă în care majoritatea familiilor au unul sau doi copii, bucuria darului lui Dumnezeu se trăieşte mai intens acolo unde vine şi al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Sunt noţiuni pe care omul contemporan le-a cam pierdut, dar care au fost trăite deplin de către părinţii şi bunicii noştri. Gândul la o familie numeroasă ne sperie, de cele mai multe ori. Însă, oare la ce se gândeau înaintaşii noştri?
Dumitru şi Marghioala Arăpaşu din Tocilenii Botoşanilor, în urmă cu exact o sută de ani, se bucurau de un nou dar al lui Dumnezeu – Toader, pe care l-au alintat Toderiţă. Într-o familie cu zece copii a văzut lumina zilei viitorul monah, exarh, arhiereu, rector, arhiepiscop, mitropolit şi apoi Patriarh Teoctist. În toate funcţiile pe care le-a împlinit a purtat cu sine moştenirea credinţei primite de acasă, de la mama şi de la tata.
Anii şcolii primare, petrecuţi cu învăţătorul Gheorghe Romanescu, căruia i-a purtat o recunoştinţă veşnică, biserica din satul natal, locurile copilăriei, toate le-a purtat cu dânsul până la mormânt. Trecut prin şcolile teologiei, prin experienţa administraţiei bisericeşti în timpul crunt al ateismului comunist, valorile după care s-a coordonat au fost, după cum îi plăcea să mărturisească, cele învăţate de acasă: „Cum aş putea să nu-mi arunc privirile minţii la tulpina odraslei mele trupeşti, la părinţii mei, ţărani săraci şi neştiutori de carte? Amintirea lor duioasă, cu podoabe sufleteşti, cu truda lor jertfelnică de a ne creşte fără nicio vătămare pe noi, copiii, zestrea lor de suflet, a fost povăţuirea mea în viaţă. Monah, preot sau arhiereu, nu am încetat să fiu Toderiţă al mamei“.
Teoctist monahul, ierodiaconul şi ieromonahul
Viaţa curată a românului de la ţară a făcut ca Toderiţă să devină, mai târziu, Teoctist. În Duminica Tomii a anului 1928, doi tineri străbăteau colinele Botoşanilor spre Mănăstirea Vorona. Cu dorul călugăriei, copilul de la Tocileni a schimbat pentru toata viaţa „cămeşa şi iţarii“ cu hainele călugăriei. Vorona şi apoi Bistriţa Neamţului i-au fost casă: „Voiam să învăţ carte, iar seminarul era Cernica, aici, lângă Bucureşti. Am plecat dimineaţa, cum am putut de la Vorona şi am înnoptat la Bistriţa, la Piatra Neamţ. Era sâmbătă seara şi trebuia să înceapă vecernia. Un călugăr m-a întrebat:ştii să baţi toaca?Şi m-am dus şi am bătut, cum învăţasem la Vorona. Stareţului Ghenadie îi plăcea foarte mult să audă glasul toacei. Se aşeza pe un scaun pe cerdac şi asculta, apoi mergea la slujbă. Aşa a fost şi atunci. Cine a bătut în seara asta toaca? Un musafir care merge la Bucureşti, au răspuns călugării. Păi, să-l trimiteţi un pic la mine. Şi aşa am rămas pentru ani buni la Bistriţa“. Tot aici a primit numele de Teoctist. Peste ani, cu şăgălnicie îşi amintea cum a ajuns să fie numit aşa: „Aş fi dorit să port în călugărie numele Teodorit. Găsisem în cronica mănăstirii Bistriţa numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah învăţat, trăitor în Hristos şi bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinţa mea stareţului Ghenadie care, primind din mâna mea foarfeca, a tăiat din părul meu zicând:Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.Şi aşa mi-a rămas numele!“.
De la Bistriţa la Iaşi, de la Iaşi la Bucureşti, monahul şi apoi diaconul Teoctist s-a aflat pe calea Bisericii. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei a aprobat hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăuanul, în Biserica Precista din Roman. Apoi, în anul 1940 s-a înscris la facultatea de teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul „Magna cum laude“. Lucrarea de licenţă a fost susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea marelui profesor liturgist Petre Vintilescu, aşa explicându-se dragostea pentru slujirea frumoasă a sfinţiei sale.
Între timp, a fost transferat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. La picioarele Sfintei Parascheva a fost hirotonit ieromonah, de Buna Vestire a anului 1945, de către arhiereul Valeriu Botoşăneanul.
Arhiereu al lui Hristos
Apropierea sufletească manifestată faţă de Patriarhul Iustinian Marina avea să schimbe viaţa părintelui Teoctist. La 28 februarie 1950, Înaltpreacuviosul Arhimandrit Teoctist Arăpaşu era ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în slujirea de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de „Botoşăneanul“. A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie 1950, în Catedrala „Sfântul Spiridon-Nou“ din Bucureşti, de către Patriarhul Iustinian, Mitropolitul Firmilian al Olteniei şi Episcopul Chesarie al Dunării de Jos. Sosit în capitală, la o nouă slujire, a deţinut mai multe funcţii: secretar al Sfântului Sinod şi rector al institutului teologic, conducând diferite sectoare din cadrul Administraţiei Patriarhale.
Viaţa era să îl poarte în America, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În aprilie 1963, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de Episcop de Detroit, iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea. Însă, autorităţile au împiedecat ca Arhiepiscopul Teoctist să ajungă la turma încredinţată în America şi Canada. A luat drumul Oradei, 1969 - decembrie 1970, apoi a mers la Craiova până în anul 1977, când avea să se întoarcă acasă, în Moldova.
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
„Toderiţă al mamei“, la 25 septembrie 1977 a fost ales în slujirea de Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În plină epocă comunistă, Mitropolitul Teoctist a continuat o activitate ce o mai desfăşurase aici între anii 1945 -1950. Autorităţile interziceau orice mişcare în sânul Bisericii, iar Comisia Monumentelor Istorice nu mai permitea continuarea lucrărilor la şantierele deja deschise. Cele mai importante monumente istorice din Iaşi erau condamnate pieirii: „«Sfinţii Trei Ierarhi», Golia, Cetăţuia şi Galata se dărâmau. Ce aveam de făcut? Am mers la autorităţile de stat, le-am spus care era situaţia şi le-am cerut ajutor. Mi s-a spus că dacă nu le cerem bani şi materiale, putem să lucrăm. Şi am lucrat cum am putut, cu mari sacrificii!“, îşi amintea patriarhul într-un interviu.
Nu numai în plan arhitectonic s-a lucrat în acea perioadă la Iaşi, ci şi pe plan cultural, teologic şi duhovnicesc. Mitropolitul Teoctist a fost şansa multor monahi şi monahii din mănăstirile Moldovei. Încercaţi de către decretul 410, mulţi monahi tineri au fost trimişi la cursurile de muzeografi, cu scopul de nu fi depărtaţi de mănăstiri. În plus, pentru multe monahii scoase din mănăstiri s-a implicat să le găsească de lucru în localităţile apropiate metaniei lor. Pe plan cultural au văzut lumina tiparului mai multe cărţi de căpătâi pentru teologia românească. „Mitropolitul Iacob Putneanul“ – Mănăstirea Neamţ, 1978, „Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români“şi „Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc“ – 1980, „Dumnezeiască Liturghie“ a Mitropolitului Dosoftei – 1980, acestea sunt doar câteva dintre titlurile care au fost tipărite la Iaşi. Cu toate aceste activităţi solicitante, şi-a îndreptat atenţia şi spre satul natal. Pe locul „bisăricii din păpuşoi“, în anul 1984, în plin regim comunist ateu, mitropolitul a început construirea unei biserici de zid, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, în satul natal Victoria.
Buna slujire în Moldova, dar şi contextul politic şi social au făcut ca Mitropolitul Moldovei Teoctist să fie ales a fi cel de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Teoctist – Patriarhul românilor
Cu siguranţă, activitatea unui patriarh nu încape pe un petic de ziar, însă vom încerca să amintim câteva fapte care, din smerenia Patriarhului Teoctist, nu sunt cunoscute de foarte mulţi dintre noi. În toamna anului 1986, Colegiul Electoral Bisericesc alegea în scaunul patriarhal pe Mitropolitul Moldovei Teoctist, în vârstă de 71 de ani. Poate mulţi au fost sceptici privitor la acea numire, din pricina vârstei celui ales. Însă, timpul a demonstrat că a fost persoana providenţială care a ştiut să se jertfească pe sine ca persoană istorică, în schimbul binelui întregii Biserici.
În puţinele cuvinte despre sine dintr-un interviu, Patriarhul Teoctist amintea despre greutăţile prin care a trecut pentru salvarea unor importante monumente istorice din Bucureşti: „În 1986, când Sfântul Sinod m-a chemat la slujirea patriarhală, am găsit Biserica Sfântul Spiridon Nou cu zidurile Altarului în primejdie de a se dărâma, din pricina lucrărilor de construire a metroului. Chiar în noaptea Sfintelor Paşti, zidurile s-au prăbuşit. Am simţit atunci o mare tristeţe (…) Dumnezeu m-a luminat atunci şi mi-a scos în cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer Suman, care conducea lucrările de construcţii ale căminului studenţilor facultăţii noastre de teologie. Cu sprijinul acestuia şi cu dăruirea familiei de arhitecţi Constantin Pavelescu, am consolidat şi refăcut această frumoasă biserică, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictură a celebrului Gh. Tattarescu. Dacă nu se intervenea urgent şi cu curaj, n-am mai fi avut astăzi această adevărată catedrală în Bucureşti. Aşa s-a întâmplat la mai multe biserici ale capitalei… unde a vrut Dumnezeu!“.
Sunt printre puţinele cuvinte în care Patriarhul Teoctist a vorbit despre realizările sale. Modestia şi smerenia care l-au caracterizat au făcut ca multe dintre marile realizări din timpul păstoririi sale, atât în anii comunismului, cât şi după anul 1990, să le atribuie colaboratorilor săi. Şi, nu au fost puţine.
A lăsat în urmă o Biserică dinamică şi puternică, deşi el a preferat să fie condamnat de către generaţiile următoare, aducându-i-se învinuiri, de multe ori, dincolo de realitate. A tăcut. A fost demn până la capăt. Şi-a asumat vitregia istoriei, cu gândul la tânăra Biserică care a început să înflorească după anul 1990. Ceva mai trebuie reţinut: generaţiile de ierarhi, profesori de teologie, preoţi, monahi şi monahii, intelectuali şi credincioşi simpli, care astăzi fac cinste Bisericii, toţi sunt rodul jertfei personale a Patriarhului Teoctist.
Dacă ar trebui să rezumăm trăsăturile fundamentale ale vieţii patriarhului, ce am putea spune? O viaţă de om într-o frază: de la Toderiţă al mamei, până la Teoctist Patriarhul, drumul a fost închinat lui Dumnezeu şi jertfit pe altarul poporului român ortodox. (Articol publicat în cotidianul “Ziarul Lumina” din data de 7 februarie 2015)

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1030, Ultimul acces: 2026-08-31 12:11:32

Timp total: 0.05s...

[]:1