© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0,31s...
Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii[2006-03-31]Fragmente din convorbirea Cardinalului Joseph Ratzinger cu Peter SeewaldPuteți cumpăra cartea prin librăria electronică Presa Bună, de pe siturile Ercis.ro și Catholica.ro Editura Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași a publicat în acest an volumul "Sarea pământului. Creștinismul și Biserica Catolică la cumpăna dintre milenii", rezultatul unei convorbiri a jurnalistului Peter Seewald cu - pe atunci - Cardinalul Joseph Ratzinger. Este a doua carte - apărută la această editură - a celui care astăzi este Papa Benedict al XVI-lea, prima fiind lucrarea "Introducere în creștinism: prelegeri despre Crezul apostolic", apărută în 2004. Editura Sapientia mai are în plan tipărirea a încă două cărți-interviu, ale aceluiași Peter Seewald, cu Cardinalul Ratzinger. Volumul, tradus de Tudor Soroceanu, are trei mari capitole: Persoana; Problemele Bisericii Catolice; și În pragul noului timp. Prin întrebări nu de puține ori incomode, Seewald abordează cu adevărat o puzderie de teme. Unele se fac glas frământărilor credincioșilor; altele iscodesc viața în Vatican. Găsim întrebări despre cine este, ce face și ce gândește (să spunem omul) Ratzinger. Răspunsurile denotă mult calm și o deosebită deschidere; unele sunt scurte, comunicând esențialul, în timp ce altele ar putea fi catalogate drept articole prin întindere. Puse una lângă alta, răspunsurile ne dau o idee despre modul în care percepe Papa problemele lumii și ale Bisericii, respectiv chiar și răspunsurile pe care le considera valide cel puțin în acel moment. Avortul, celibatul, divorțații recăsătoriți sunt alte teme considerate "fierbinți", pe lângă cele câteva selectate mai jos. Acestea fiind spuse, vă invităm la lectura selecției, cu speranța că ea vă va conduce la lectura cărții. * * * - Se pare că multe dintre avertismentele și apelurile dumneavoastră nu au dat roade vizibile. La fel, nu ați reușit să declanșați o mișcare de proporții împotriva curentelor timpului și o schimbare de gândire pe scară largă. Ce-i drept, v-ați consolat gândindu-vă că Dumnezeu conduce Biserica pe cărări tainice. Nu este totuși deprimant că discuția se învârte în cerc, că, dimpotrivă, nivelul dezbaterilor a scăzut, de fapt, și mai mult? Uneori se pare că adevărurile de credință au pierdut tot mai mult din semnificație, că în toate problemele a intervenit o indiferență tot mai mare. - Nu mi-am închipuit niciodată că aș putea întoarce, ca să zic așa, cârma istoriei. Iar dacă însuși Domnul nostru sfârșește mai întâi pe cruce, din aceasta se vede că drumurile lui Dumnezeu nu duc așa de repede la succese palpabile. Aceasta este, cred eu, extrem de important. Ucenicii i-au pus anumite întrebări: ce se întâmplă de fapt, de ce nu mai merge nimic înainte? Iar el le răspunde cu pildele despre sămânța de muștar, despre aluat și prin multe altele asemănătoare, și le spune că statistica nu este una dintre măsurile lui Dumnezeu. Cu semințele de muștar și cu aluatul se petrece totuși ceva extrem de important și de hotărâtor, pe care voi acum tot nu-l puteți vedea. Astfel privind lucrurile, trebuie, cred eu, să renunțăm la etaloanele cantitative ale succesului. Fiindcă noi nu suntem o întreprindere comercială, care să se poată ghida după cifre: am dus o politică eficientă și vindem mereu mai mult. Dimpotrivă, noi facem un serviciu pe care îl punem, în cele din urmă, în mâinile Domnului. Pe de altă parte însă, nu se poate spune nici așa, că ar merge cu totul în gol. Există totuși, mai ales printre oamenii tineri din toate continentele, deschideri spre credință. Probabil că trebuie să ne luăm rămas-bun de la ideea unei Biserici a maselor largi. E posibil să avem înaintea noastră o epocă nouă a istoriei Bisericii, altfel structurată, în care creștinismul va sta din nou sub semnul bobului de muștar, în grupuri mici, aparent neînsemnate, care însă se împotrivesc cu intensitate răului și poartă binele în lume; care-l lasă pe Dumnezeu înăuntru. Văd că aici este prezentă din nou foarte multă mișcare de acest gen. Nu aș vrea să dau vreun exemplu. Sigur că nu există convertiri în masă la creștinism, nici o schimbare istorică a paradigmelor sau o întoarcere la stânga-mprejur. Există totuși indicii puternice ale prezenței credinței, care-i însuflețește din nou pe oameni, oferindu-le energie și bucurie; prin urmare, o prezență a credinței care înseamnă ceva pentru lume. - Cu toate acestea, tot mai mulți oameni se întreabă dacă această corabie, Biserica, va mai merge. Mai merită să te îmbarci pe ea? - Da, cred cu fermitate acest lucru. E o corabie încercată de multă vreme, și totuși, tânără. Tocmai diagnoza prezentului arată și mai clar că este nevoie de ea. Ar fi de-ajuns să-ți imaginezi doar o dată, în plan mental, această corabie ca fiind scoasă din paralelogramul de forțe al prezentului nostru, și atunci s-ar vedea ce prăbușire ar avea loc, ce prăbușire de forță sufletească. Se poate observa, de asemenea, că această prăbușire a Bisericii și a creștinismului, pe care am trăit-o în ultimii 30-40 de ani, a contribuit la colapsurile sufletești, la dificultățile de orientare, la decăderile pe care le observăm. În acest sens, eu aș spune: Dacă nu ar exista încă această corabie, ar trebui să fie inventată. Ea corespunde unor cerințe omenești așa de adânci, e așa de profund ancorată în ceea ce este, în ceea ce are nevoie și în ceea ce trebuie să fie omul, încât, după cum cred, în omul care nu-și va pierde forțele lui esențiale, sălășluiește și garanția că această corabie nu se duce, pur și simplu, la fund. * * * - Nu s-ar putea accepta ideea că cineva ar putea obține mântuirea și printr-o altă credință decât cea catolică? - Este foarte posibil ca cineva să primească de la religia lui îndrumările ajutătoare prin care să devină un om curat, îndrumări prin care el, dacă vrem să folosim expresia, să placă, de asemenea, lui Dumnezeu și să obțină mântuirea. Acest fenomen nu este deloc exclus, dimpotrivă, el există într-o mare proporție. Ar fi însă greșit să se tragă din aceasta concluzia că religiile sunt, pur și simplu, egale, ca un mare concert, că se raportează unele la altele ca într-o mare simfonie, că, în cele din urmă, ele înseamnă același lucru. Însă religiile pot și îngreuna drumul omului spre a fi bun. Aceasta se poate întâmpla și în creștinism, prin forme false de trăire a credinței creștine, prin figuri de sectante, și așa mai departe. De aceea, în istoria religiilor și în cosmosul acestora, o purificare a religiei este întotdeauna o mare necesitate, pentru ca ea să nu devină o piedică în raportul autentic cu Dumnezeu, ci să-l conducă pe om, de fapt, pe drumul cel drept. Aș spune că, dacă creștinismul, pornind de la figura lui Cristos, s-a constituit ca adevărata religie în istoria religiilor, aceasta vrea să exprime tocmai ideea că autentica forță purificatoare a apărut în figura lui Isus cuprinsă în cuvântul lui Dumnezeu. Ea nu este trăită de creștini din necesitate întotdeauna bine și corect, dar ea aduce cu sine etalonul și direcția pentru purificarea neîncetată, pentru ca religia să nu devină un sistem al oprimării și al înstrăinării, ci, într-adevăr, un drum al omului către Dumnezeu și către sine însuși. * * * - Crucea este un simbol groaznic? Tânărul Ratzinger - Într-o anume privință, crucea are, fără îndoială, în sine o componentă groaznică, pe care n-ar trebui s-o îndepărtăm. Crucea era cel mai cumplit mod de execuție pe care l-a cunoscut antichitatea și care nu era îngăduit să fie aplicat cetățenilor romani, căci, prin aceasta, ar fi fost pătată însăși onoarea romană. A vedea că cel mai curat dintre oameni, care este mai mult decât un om, este executat într-un chip așa de cumplit, poate mai întâi să ne înspăimânte peste măsură. Însă este necesar să ne încerce spaima care vine peste noi și care poate ieși din propria noastră comoditate. În acest sens, mă gândesc, Luther a spus o vorbă potrivită, și anume că omul trebuie mai întâi să fie zguduit peste măsură pentru a găsi ulterior drumul cel drept. Dar nu se rămâne doar la spaimă, nu este doar o simplă spaimă, pentru că de sus, de pe cruce, nu ne privește o epavă de om, un disperat sau o cumplită victimă a omenirii, pentru că acest Răstignit ne spune altceva decât Spartacus și partizanii lui care dăduseră greș, fiindcă de pe această cruce ne privește o bunătate ce îngăduie ca în spaimă să înceapă o viață nouă. De sus ne privește însăși bunătatea lui Dumnezeu, care se dă în mâinile noastre, ni se încredințează nouă și, ca să zic așa, poartă împreună cu noi întreaga grozăvie a istoriei. Văzut mai în adâncime, acest semn al crucii, care ne îngăduie să privim primejduirea ființei umane și întreaga ei urâciune, ne lasă să-l contemplăm, în același timp, pe Dumnezeu cel care e mai puternic, mai puternic în slăbiciunea lui, dar și ce înseamnă a fi iubit de Dumnezeu. Crucea este, prin urmare, și un semn al iertării, care nutrește speranța chiar și în abisurile istoriei. Se pune astăzi adesea întrebarea cum se mai poate vorbi de Dumnezeu și face teologie după Auschwitz. Eu aș spune că crucea rezumă anticipat oroarea Auschwitz-ului. Dumnezeu este răstignit și ne spune că acest aparent așa de slab Dumnezeu este Dumnezeul cel neînțeles de iertător, mai puternic în chiar aparenta lui absență. * * * - Câte căi duc spre Dumnezeu ? - Atâtea drumuri, câți oameni există. Căci și în interiorul aceleiași credințe, drumul fiecăruia dintre oameni este unul cu totul personal. Avem cuvântul lui Cristos: "Eu sunt calea". Așadar, există, în ultimă instanță, o singură cale, și oricine este în drum spre Dumnezeu, se află cumva și pe calea lui Isus Cristos. Însă, ținând cont de conștiință și voință, aceasta nu înseamnă că toate drumurile sunt identice, ci, dimpotrivă, că fiecare drum este atât de mare, încât el devine în fiecare om drumul lui personal. * * * - Îi este permis unui cardinal să vorbească despre sex? - Firește. El trebuie să vorbească întotdeauna despre ceea ce este omenesc. Iar sexul nu trebuie etichetat imediat ca păcat, fiindcă este, înainte de toate, un dar al creației. În meseria pe care o fac acum, chiar trebuie să vorbesc deosebit de mult despre acest lucru. Căci încerc să evit vreo constatare în sensul că noi am reduce morala sau chiar creștinismul la cea de-a șasea poruncă, însă problemele creștinătății, care năvălesc asupra noastră, ne obligă tot timpul de a avea de-a face cu acest sector al existenței umane. - Ați definit o dată sexualitatea ca pe un fel de mină plutitoare și ca pe o putere omniprezentă. Aceasta sună, mai degrabă, ca o încadrare declinantă a sexualității. - Nu, nu este cazul, căci atunci s-ar situa împotriva credinței care ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu în totalitatea lui și că el a fost creat ca bărbat și femeie. Sexualitatea nu este, așadar, ceva ce s-ar fi născut de-abia după păcatul originar, ci ține cu adevărat de planul creației lui Dumnezeu. Fiindcă a fi creat oamenii ca bărbat și femeie înseamnă tocmai de a-i fi creat cu capacități sexuale, așa că aceasta face parte nemijlocit din conceptul originar al creației și, prin aceasta, din zestrea primordială a acelui "a fi om". Dacă am spus așa cum ați citat dumneavoastră, am vrut să exprim faptul că tocmai imensele forțe - atunci când ele se detașează de centrul lor omenesc - pot să devină și cumplite forțe de distrugere. Sexualitatea plămădește omul în tot ceea este legat de trup, indiferent dacă este bărbat sau femeie, și din această cauză - tocmai pentru că este importantă și, fără ea, omul nu se maturizează și nu poate deveni el însuși - își pune amprenta pe o persoană în profunzime. Iată de ce, dacă ea părăsește unitatea persoanei umane, poate să-l sfâșie pe om și să-l distrugă. - Este cazul totuși să admitem că această imagine a sexualității este cea care se impune treptat, dar impetuos, ca o forță omniprezentă a zilelor noastre. - În mod manifest, această desprindere de ansamblul persoanei și de unitatea dintre bărbat și femeie a devenit posibilă, datorită tehnicii și a mass-media, într-o asemenea măsură cum mai de mult era de neconceput. Sexul realmente neutralizat poate fi oferit acum ca marfă. - Asta există totuși de vreo două mii de ani... - Firește, însă faptul de a putea cumpăra sex direct într-o prăvălie sau ca eu să recepționez oamenii în potopul corespunzător de imagini doar ca obiect sexual și, prin aceasta, să nu-i mai percep deloc ca persoane, acest lucru a intrat, prin comercializare, într-o nouă etapă. Posibilitatea de a transforma sexualitatea în marfă și de a o răspândi ca marfă în proporție de masă creează posibilități de înstrăinare, de abuz, care depășește tot ce se cunoștea până acum, în mod obișnuit. * * * - Nu ar fi imaginabilă o reactivare a vechiului rit? - Doar această reactivare, în sine, n-ar fi nici o soluție. Sunt, ce-i drept, de părere că vechiul rit ar trebui acordat cu mult mai multă generozitate tuturor celor care îl doresc. La el nu se poate vedea absolut nimic care să fie periculos sau inacceptabil. O comunitate ce interzice brusc ceea ce până atunci îi era lucrul cel mai sfânt și mai înalt, iar dorința după acest lucru o face să apară de-a dreptul nelalocul ei, se pune ea însăși sub semnul întrebării. Căci, la drept vorbind, ce mai este credibil la ea? Nu va interzice mâine din nou ceea ce recomandă astăzi? Dar o simplă întoarcere la vechea situație nu ar fi cum spuneam, o soluție. Cultura noastră s-a schimbat în ultimii treizeci de ani așa de radical, încât o liturgie slujită exclusiv în latină ar aduce cu sine o trăire de eterogenitate, care pentru mulți ar fi de nedepășit. Avem nevoie de o nouă educație liturgică, îndeosebi a preoților. Trebuie să devină din nou limpede că știința liturgiei nu există pentru a scoate mereu la iveală noi modele, cum poate că se potrivește în industria automobilistică. Știința liturgiei există pentru a te introduce în sărbătoare și în sărbătorire, pentru a-l face pe om apt pentru mister. În această privință, nu trebuie să învățăm doar de la Biserica Răsăriteană, ci de la toate religiile lumii, care știu că liturgia este cu totul altceva decât a născoci texte și rituri, că ea trăiește din ceea ce este de nemanipulat. Tineretul simte aceasta foarte puternic. Atrag centrele în care liturgia este sărbătorită cu evlavie și cu fast, fără a urmări efecte ieftine, chiar dacă nu se înțelege fiecare cuvânt. De asemenea centre-etalon avem nevoie. Din păcate, la noi, toleranța pentru amuzamente bizare este aproape nelimitată, dimpotrivă, toleranța pentru vechea liturgie este practic inexistentă. În acest fel, ne găsim, cu siguranță, pe drumul greșit. * * * - Permiteți-ne, vă rugăm, să vorbim despre dogma infailibilității. Ce exprimă, de fapt, această dogmă? Este corect sau fals redat, dacă pornesc de la ideea că tot ceea ce spune Sfântul Părinte este automat sfânt și corect? Aș pune această întrebare la. începutul acestui canon al criticii, pentru că ea, indiferent din ce motiv, îi tulbură în mod vădit pe oameni într-un mod cu totul aparte. Cardinalul Ratzinger - Ați luat deja în discuție o greșeală. Această dogmă nu înseamnă, într-adevăr, că tot ceea ce spune papa este infailibil. Ea înseamnă doar că, în creștinism, în orice caz, după credința catolică, există instanța unei ultime hotărâri. Că, în fine, se poate decide cu titlu de obligativitate în problemele importante și că noi putem fi siguri că ceea ce Cristos ne-a lăsat ca moștenire este corect interpretat. Într-o formă oarecare, această obligativitate este prezentă în oricare comunitate de credință creștină, fără a fi însă legată de papă. Chiar și pentru Biserica Ortodoxă este limpede că hotărârile Sinodului sunt infailibile, în sensul că eu mă pot baza pe ele: prin ele, moștenirea lăsată de Cristos este corect interpretată, aceasta este credința noastră comună. Nu mai e nevoie ca fiecare să distileze, aș zice, și să extragă din Biblie, ci Bisericii i-a fost dată posibilitatea unei siguranțe comune. Deosebirea față de ortodoxie constă doar în faptul că creștinismul roman cunoaște, în afară de conciliul ecumenic, și o altă instanță de asigurare, și anume pe urmașul lui Petru, care poate oferi, de asemenea, această asigurare. În acest caz, papa este legat, firește, de anumite condiții care garantează - obligându-l, altminteri, profund - că el nu hotărăște conform propriei conștiințe subiective, ci în marea comuniune a tradiției. - A fost nevoie, negreșit, de o foarte lungă perioadă pentru a găsi această soluție. - S-au ținut, desigur, și concilii înainte de a fi existat propriu-zis teoria conciliului. Părinții Conciliului de la Niceea, din 325, de fapt, ai primului Conciliu, nu știau absolut deloc ce este un conciliu, de altfel, împăratul îl și convocase. Cu toate acestea, pentru ei era deja clar că acum nu vorbiseră numai ei singuri, ci că au putut spune (ceea ce spune, de altfel, și conciliul apostolilor): "Căci Duhul Sfânt și noi am hotărât" (Fap 15,28), ceea ce înseamnă: "Duhul Sfânt a hotărât cu noi, prin noi". Conciliul de la Niceea vorbește apoi despre trei primate care există în Biserică, și anume: Roma, Antiohia și Alexandria. El numește astfel de instanțe de asigurare, care sunt, toate trei, corelate cu tradiția lui Petru. Roma și Antiohia au fost reședințe episcopale ale sfântului Petru, iar Alexandria a fost preluată în tradiția lui Petru ca scaun episcopal al lui Marcu și primită în această triadă. Episcopii de Roma au știut foarte de timpuriu destul de clar că se află în această tradiție petrină și că, o dată cu responsabilitatea, au și promisiunea care îi ajută să corespundă acestei misiuni. Lucrul acesta a devenit mai apoi, în criza ariană, foarte evident, atunci când Roma a fost singura instanță ce a putut să-i țină piept împăratului. Episcopul de Roma, care, firește, trebuie să asculte de întreaga Biserică și să nu fie el însuși creator de credință, are o funcție care se află pe linia făgăduinței petrine. Drept concept, ea a fost formulată definitiv, de fapt, de-abia în 1870. Poate că ar trebui să mai notăm că, între timp, chiar și în afara creștinătății catolice, începe să se înțeleagă tot mai mult nevoia unei instanțe unitare pentru ansamblu. Acest lucru și-a găsit, de exemplu, expresia în dialogul cu anglicanii. Anglicanii sunt dispuși să recunoască o conducere providențială în legătura dintre tradiția primatului și Roma, fără a vrea să raporteze direct la papă cuvintele adresate lui Petru. Și în alte sectoare ale creștinătății evanghelice se recunoaște necesitatea unui purtător de cuvânt al creștinătății, ca să zic așa, care o exprimă în persoană. Chiar și în Biserica Ortodoxă se fac auzite voci critice în legătură cu împărțirea în autocefalii (Biserici naționale), considerând-se înțelept, în loc de acestea, să se recurgă din nou la principiul petrin. Aceste poziții nu reprezintă recunoașterea dogmei romane, însă convergențele se fac simțite tot mai limpede. * * * - Are nevoie Biserica de un al treilea Conciliu din Vatican pentru clarificare și îndrumare? - Aș zice că nu într-un viitor apropiat. În legătură cu aceasta, pot să vă povestesc o istorie. Cardinalul Cordeiro din Pakistan mi-a relatat odată cum se afla cu o ocazie într-un consiliu sinodal, acolo aflându-se și cardinalul Dopfner, iar cineva a spus: "ei bine, ar trebui să vină de-acum totuși un Vatican al III-lea". La care, Dopfner, cu o figură îngrozită, și-a ridicat amândouă mâinile în sus și ar fi spus: "Not in my lifetime!" Cu alte cuvinte, lui îi fusese cu totul de-ajuns experiența unui conciliu. Ajunsese, evident, la convingerea că asemenea experiențe pot să aibă loc doar la mari distanțe în timp. Un conciliu este, de fapt, cum s-a și arătat, un eveniment care tulbură și răscolește Biserica în totalitatea ei și care solicită un timp îndelungat pentru a fi asimilat. Noi nu am reușit nici pe departe să dominăm Conciliul al II-lea din Vatican. Un al treilea Vatican nu ar fi remediul pentru aceasta. Ceea ce are loc în mod regulat sunt sinoadele episcopilor. Eu cred că ele sunt un instrument mult mai adecvat, acesta este un etalon mai aproape de adevăr. În cadrul lui, sunt adunați aproximativ două sute de episcopi din toate părțile lumii, corespunzând unui anume sistem de reprezentare. Ei pot și trebuie să se ocupe împreună de prelucrarea situației actuale. Un conciliu ecumenic ar fi, chiar și numai prin proporțiile sale, un eveniment aproape imposibil de dominat. Ar trebui să contezi pe venirea a trei-patru mii de episcopi. Toate acestea sunt ordine de mărime, la care nu mai pot avea loc un adevărat schimb, adevărate convorbiri. Pentru a putea fi luate hotărâri salutare, acest lucru trebuie pregătit din interior. Un conciliu nu este un deus ex machina, unde brusc sunt luate hotărârile corespunzătoare, după care, totul merge iarăși pe drumul obișnuit. Nu poate fi luat în considerare decât ceea ce este deja viu, pentru a fi transformat ulterior în hotărâri. Iată de ce sunt, mai întâi, necesare răbdarea dezvoltării, răbdarea modelării vii a timpului și a întrebărilor, înainte ca aceasta să fie turnată în forma juridică a hotărârilor și a textelor. Nu sunt de părere că într-un conciliu se poate vedea un mijloc de vindecare miraculos. Dimpotrivă, un conciliu provoacă, de obicei, crize, care, firește, trebuie să fie crize ce duc la vindecare. În momentul de față, suntem preocupați cu prelucrarea Conciliului al II-lea din Vatican. Notă de final: pentru a cumpăra cartea, mergeți aici. autor: Peter Seewald, Card. Joseph Ratzinger traducător: Tudor Soroceanu sursa: © Editura Sapientia Sursa: www.catholica.ro Contor Accesări: 761, Ultimul acces: 2026-06-03 06:55:38
|
Timp total: 0,32s...
[]:1
