Cultura populară a colindelor – tradiţie şi înnoire

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cultura populară a colindelor – tradiţie şi înnoire

[2017-01-15]

de Iulian Dumitrascu

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, duminică, 15 ianuarie 2017:
„Azi cu strămoşii cânt în cor
colindul sfânt şi bun,
tot moş era şi-n vremea lor
bătrânul Moş Crăciun”
Colindele – cultură populară de inspiraţie religioasă: credinţă profundă exprimată în cuvinte simple
Sărbătoarea Zilei Culturii Naţionale, organizată şi anul acesta cu solemnitate de Academia Română, ne propune să medităm asupra identităţii româneşti.
Noi vom prezenta doar câteva note şi elemente specifice ale unui valoros patrimoniu al identităţii româneşti, şi anume: colindele româneşti, care se disting prin mulţimea, diversitatea şi spiritualitatea lor! Ritualul colindatului la români a fost de-a lungul timpului subiect al diferitelor cercetări şi studii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice. În acord cu cercetările recente ale unor etnologi români, care argumentează că ritualul colindatului la români „nu este o practică arhaică, păgână, peste care sâ€‘au suprapus, ulterior, elemente creştine”[1], dorim să evidenţiem prezenţa intensă a spiritualităţii creştin-ortodoxe în creaţia populară a colindelor româneşti.
Demersul nostru se înscrie în preocuparea firească şi tot mai necesară a recuperării dimensiunii creştine a creaţiei populare româneşti privind Naşterea Domnului Iisus Hristos în Betleem.
În colinde se regăsesc unele dintre dovezile cele mai vii ale culturii noastre populare, prin care s-a exprimat poetic taina iubirii smerite a Fiului veşnic al lui Dumnezeu pentru oameni, Cel ce S-a făcut Om muritor pentru a dărui oamenilor viaţă veşnică.
La români, colindele se remarcă prin profunzimea teologică şi simplitatea artistică a formei, ca manifestare vie a culturii teologice şi duhovniceşti populare.
Bogăţia teologică şi spirituală a colindelor de Crăciun derivă din învăţătura Bisericii Ortodoxe, inspirată de textul Evangheliei şi de scrierile Sfinţilor Părinţi, care au meditat profund la taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, arătată nouă prin Întruparea şi Naşterea Fiului Său, Cel ce S-a făcut Om din iubire faţă de oameni (Cf. Ioan 3, 16).
Influenţa învăţăturii Bisericii Ortodoxe în cultura religioasă populară a românilor se poate observa mai ales în modul cum colindele româneşti afirmă în acelaşi timp dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi omenitatea Lui smerită: „Astăzi Sâ€‘a născut Cel făr’de-nceput, cum au spus prorocii”; „Mititel şiâ€‘nfăşăţel, în scutec de bumbăcel / Neaua ninge, nuâ€‘L atinge, vântul bate, nuâ€‘L răzbate”. Aceeaşi abordare se vede în modul cum sunt descrise evenimentele legate de Taina Naşterii Domnului: călătoria Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif la Betleem, cântarea îngerilor, închinarea păstorilor, arătarea stelei şi venirea magilor de la Răsărit care aduc daruri Pruncului Iisus, furia lui Irod şi salvarea Pruncului Iisus prin fuga (exilul) în Egipt, toate transpuse, cu evlavie şi emoţie, în creaţiile poetice ale colindelor.
În acest sens, un colind străvechi ne spune: Peştera-ntunecoasă/a fost a Domnului casă. Adică, Fiul veşnic al lui Dumnezeu Se întrupează ca om de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, pentru a sfinţi umanitatea din interiorul ei. El Se naşte în peşteră, în interiorul pământului, ca să sfinţească şi pământul sau întreg universul material.
Pruncul Iisus, Cel născut în peşteră, este aşezat apoi în iesle, sfinţind astfel regnul vegetal împreună cu regnul animal. „Pat moale, pe fân uscat/numai vitele i-au dat”, continuă versurile colindului. Dar ieslea are aici şi un înţeles duhovnicesc. Prorocul Isaia zice: „Boul şi asinul îşi cunosc stăpânul lor, dar Israel nu cunoaşte pe Domnul său” (Isaia 1, 3). Pornind de la această constatare a prorocului Isaia, foarte adesea în iconografia creştină, lângă ieslea unde a fost aşezat Pruncul Iisus, apar boul şi asinul, care, deşi sunt animale necuvântătoare, sunt mai ascultători faţă de stăpânul lor decât mulţi oameni care uită adesea de Dumnezeu Creatorul lor şi nu mai simt prezenţa Lui în lume.
Însă aşezarea lui Iisus Hristos în iesle, după naşterea Sa ca Prunc în peştera din Betleem, mai are şi un alt înţeles duhovnicesc: oraşul Betleem înseamnă „Casa pâinii”, iar ieslea este locul unde animalele primesc hrana. Deci Pruncul Iisus este Pâinea care Se coboră din cer (…) din Care, dacă va mânca cineva, nu moare (…), ci va fi viu în veci (Cf. Ioan 6, 50-51). În Sinaxarul sărbătorii Naşterii Domnului se spune că Domnul Iisus Hristos S-a născut „în ieslea dobitoacelor ca pe noi oamenii de dobitocie să ne izbăvească”. Cu alte cuvinte, Iisus vine în lume să ne înveţe să nu trăim numai trupeşte, hrănindu-ne doar cu hrană materială din lumea pământească trecătoare, ci să ne hrănim şi spiritual cu Dumnezeu-Cuvântul, Care S-a făcut Om şi Se oferă oamenilor în Sfânta Euharistie spre viaţă veşnică. Deci sfinţirea omului prin hrănirea lui cu iubirea eternă a lui Dumnezeu-Omul, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie este înţelesul adânc al tainei aşezării Pruncului Iisus în iesle. De aceea, icoana ortodoxă a Naşterii lui Hristos în peşteră este pictată în Sfântul Altar la Proscomidiar, acolo unde se pregătesc, în rugăciune tainică, darurile pentru Sfânta Euharistie, înainte de începerea Sfintei Liturghii.
Un alt colind spune: „Din răsărit vin magi cu bucurie, cu dar de smirnă, aur şi tămâie!”
Colindele reamintesc adevărul că Mântuitorul Iisus Hristos este cinstit de cei trei magi sau crai de la Răsărit, de oameni înţelepţi de alt neam decât poporul evreu, veniţi de la mari depărtări, pentru că Dumnezeu voia să dea o lecţie lui Irod, regele Iudeii, al patriei în care S-a născut Pruncul Iisus. Regele Irod căuta să-L omoare pe Pruncul Iisus, însă alţi regi, de neam străin, I-au adus daruri Pruncului Iisus. Prin această lucrare tainică, neaşteptată, Sfânta Evanghelie a Naşterii Domnului ne arată că Dumnezeu doreşte să facă din oameni îndepărtaţi, oameni apropiaţi, să cheme şi alte popoare la mântuire, alături de poporul ales. Din străini Dumnezeu face prieteni şi închinători ai lui Iisus, din pelerini veniţi de departe Dumnezeu face mărturisitori apropiaţi ai dumnezeirii Pruncului Iisus şi ai împărăţiei Sale veşnice.
Darurile aduse de magi au şi ele înţelesuri profunde. Aurul este simbol al demnităţii împărăteşti a Pruncului Iisus. Tămâia Îl arată că Pruncul Iisus va fi Mare Preot Care aduce jertfă lui Dumnezeu, fiind El Însuşi jertfă şi jertfitor, iar smirna arată că, mai târziu, Iisus va trece prin moarte, pentru a dărui oamenilor muritori învierea şi viaţa veşnică.
Putem spune, aşadar, că textele colindelor româneşti ne surprind atât prin bogăţia semnificaţiilor teologice şi spirituale pe care le conţin, cât şi prin simplitatea formei artistice de exprimare a iubirii smerite şi a sfinţeniei Pruncului Iisus, Dumnezeu-Copilul, „Cel ce din pântecele Maicii Sale conduce întreg universul”, cum spunea Fericitul Augustin.
Colindele creează comuniune sincronică (între contemporani) şi diacronică între generaţii.
Fiind cultură creştină decantată prin cântare repetată şi îmbogăţită din generaţie în generaţie, colindele româneşti transmit, în cuvinte simple, adevăruri şi învăţături esenţiale pentru credinţa şi viaţa noastră. Aceste adevăruri esenţiale sunt pietre de temelie pe care putem cultiva cu bucurie, prin credinţă şi cântare comună, comuniunea noastră de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
În acest sens, credinţa în Dumnezeu, iubirea milostivă, bunătatea inimii, prietenia sinceră, precum şi toate valorile spirituale pe care le promovează colindele de Crăciun, ne cheamă la comuniune şi bucurie, la creştere şi îmbogăţire spirituală, la păstrarea tradiţiei strămoşeşti, dar şi la promovarea ei. Colindele promovează, aşadar, prin mesajul lor, comuniunea inimilor şi unitatea naţională sincronică, între contemporani, dar şi diacronică, peste timp, între generaţiile trecute şi cele viitoare.
Creştinii ortodocşi români au conştiinţa vie că în fiecare an colindele pe care le cântă ei nu le cântă împreună numai cu contemporanii lor, ci întrâ€‘o neîntreruptă legătură spirituală cu generaţiile trecute, cu strămoşii care au devenit creştini începând cu predica Sfântului Apostol Andrei în Dobrogea. „Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun/Tot Moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş Crăciun”. Acest cor tainic care leagă generaţiile între ele deâ€‘a lungul veacurilor întru mărturisirea iubirii milostive şi smerite a lui Hristos pentru oameni nu este un simplu cor muzical artistic, ci este mai întâi de toate comuniunea de iubire sfântă a credinţei în Dumnezeu – Izvorul vieţii veşnice, iubire mai tare decât moartea, care s-a arătat în Hristos Cel răstignit şi înviat, smerit şi preaslăvit, Creatorul universului şi Mântuitorul lumii.
În acest sens, colindele româneşti au ca bază de pornire viaţa liturgică a Bisericii. Ele sunt ecoul popular al ascultării Evangheliei şi al cântărilor liturgice din lăcaşul de cult, precum şi al binevestirii şi binecuvântării preotului care poartă icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos pe la casele oamenilor, împreună cu dascălul sau cântăreţul de la strană. Astfel, Biserica a cultivat, prin cult şi colinde, deodată cu unitatea de credinţă şi unitatea limbii române, precum şi conştiinţa unităţii şi identităţii noastre naţionale româneşti.
Din acest motiv, Poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, pe care-l sărbătorim astăzi în mod solemn, numea Biserica Ortodoxă Română: „Maica spirituală a poporului român”.
Colindele au aprofundat şi transmis o cultură a bucuriei şi a dărniciei
O altă componentă majoră a colindelor este cultivarea bucuriei şi a dărniciei. Sărbătoarea Naşterii Domnului este celebrată prin slujbe speciale de rugăciuni şi cântări, dar şi prin fapte de milostenie şi daruri oferite cu bucurie atât celor dragi şi apropiaţilor, cât şi celor pe care nuâ€‘i mai iubeşte nimeni, celor săraci, bolnavi şi singuri. Prin colinde suntem chemaţi să arătăm iubire şi dărnicie sau generozitate în jurul nostru: „Acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun/ Dar nu uita când eşti voios/ române, să fii bun!”
Atunci când oferim cu bucurie altora o parte din bunurile noastre materiale ne îmbogăţim sufletul cu iubire şi har de la Dumnezeu Cel milostiv (cf. Luca 6, 36). De aceea, înţelepciunea populară românească a formulat foarte plastic acest adevăr, spunând: „dar din dar se face rai”, adică dărnicia creează bucurie şi fericire celor ce primesc darul, dar şi celor care-l oferă cu suflet bun.
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne arată că toate cele făcute de Dumnezeu, toate făpturile văzute şi nevăzute, toate binefacerile văzute şi nevăzute, sunt daruri ale lui Dumnezeu oferite oamenilor în lumea aceasta pământească, însă viaţa veşnică este darul cel mai mare pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor prin Persoana şi lucrarea mântuitoare a Fiului Său, Iisus Hristos, Care S-a făcut Om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni. De aceea, de Crăciun, se răspunde la darul lui Dumnezeu pentru oameni cu daruri făcute de oameni pentru Dumnezeu: credinţă dreaptă şi rugăciune smerită, iar pentru semeni: gânduri frumoase, cuvinte calde şi fapte bune.
Colindele sunt lucrare misionară comună a clerului şi mirenilor pentru păstrarea şi promovarea culturii româneşti
Obiceiul de a colinda, de a merge pe la casele oamenilor pentru a vesti prin cântare Naşterea Pruncului Iisus în peştera din Betleem se păstrează şi astăzi în viaţa românilor, atât în ţară, cât şi în diaspora română prin comunităţile bisericeşti din ea. Deşi în mediul urban unele vechi datini şi tradiţii au dispărut, totuşi obiceiul de a colinda a rămas o componentă a sărbătorii, o bucurie mare a copiilor, tinerilor şi adulţilor care colindă, dar şi a celor care primesc cu bucurie pe colindători şi răsplătesc cu daruri osteneala lor.
Această tradiţie frumoasă este, de fapt, o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi asemenea îngerilor şi păstorilor de la Betleem, adică vestitor sau apostol al iubirii milostive a lui Hristos în lume. De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toţi să devenim colindători, martori şi vestitori ai venirii lui Hristos – Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace şi bucurie, mântuire şi viaţă eternă! Astfel, vom contribui cu bucurie şi bunătate sufletească la păstrarea şi promovarea culturii noastre naţionale de expresie populară.
Astăzi, poporul român are avantajul de a deţine încă valori patrimoniale vii, un patrimoniu imaterial bogat. Însă rămâne în responsabilitatea noastră, a tuturor celor care trăim şi simţim româneşte, grija de a păstra, promova şi evidenţia aşa cum se cuvine şi acest patrimoniu identitar – colindele neamului românesc – el fiind un valoros tezaur spiritual naţional.
Adresăm mulţumiri Domnului Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române, pentru invitaţia de a participa la această sesiune ştiinţifică dedicată Zilei Culturii Naţionale, felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care contribuie prin multiplele lor eforturi ca această Zi a Culturii Naţionale să devină o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale autentice, a identităţii şi demnităţii poporului român în context naţional şi universal.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Unele dintre cele mai recente şi complete studii pe această temă sunt cercetările D-nei Acad. Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, dintre care amintim: „Colindatul tradiţional românesc. Sens şi simbol” şi „O taină încifrată întrâ€‘un text de colind sau o reconsiderare pe temeiuri autentice a viziunii etnologice asupra colindei româneşti”.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1722, Ultimul acces: 2026-10-03 12:17:14

Timp total: 0.04s...

[]:1