"Ungerea", omagierea Domnului

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

"Ungerea", omagierea Domnului

[2009-04-12]

pr. Mihai Tegzeş

Centrul activităţii lui Isus este Galileea, iar Ierusalimul este oraşul care îl refuză pe Isus şi unde poporul îi pregăteşte "crucea". "Săptămâna Sfântă" - a patimilor Domnului - începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim. Misiunea începută de Isus în Galileea se apropie de sfârşit. Ultimul popas este Betania, lângă Muntele Măslinilor, cum notează evanghelistul Marcu (11, 1-10).

Prima parte a Evangheliei de astăzi ne relatează "ungerea lui Isus", eveniment pe care îl vom analiza, pornind de la gestul Mariei şi de la reacţiile lui Iuda şi Isus.

Pericopa scoate în relief opoziţia dintre gestul generos, minunat al Mariei şi nemulţumirea lui Iuda; descrie tensiunile care apar între Isus şi autorităţile religioase ale epocii. În faţa reacţiei poporului, care crede în Isus, căpeteniile hotărăsc uciderea Lui. Căpeteniile încercaseră de mai multe ori să-L omoare, astfel încât, Isus ducea o viaţă ca un "clandestin", putând oricând să fie prins (cfr. Io 10, 40; 11, 54). Isus fusese la Betania înainte cu câteva zile pentru a-l învia pe Lazăr, dar se îndepărtase, ca urmare a hotărârii sinedriului de a-L ucide.

Persecutat de iudei, cu şase zile înainte de Paşti, Isus pleacă la Betania, la prietenii Săi, Betania însemnând "casa sărăciei". Reîntoarcerea la Betania arată că şi Isus "are nevoie de odihnă" în compania prietenilor Săi adevăraţi, care-L primesc cu iubire sinceră. Domnul era urmărit de autorităţile (cfr. Io 11, 57) care doreau să-L ucidă (cfr. Io 11, 50). Ştiind că este căutat, prietenii Îl primesc şi-I dau să mănânce. Maria-L omagiază prin ungerea picioarelor cu ulei parfumat.

Dacă la Ierusalim Domnul a fost aclamat "Rege al iudeilor", "Fiul lui David", acum El caută persoane care să-L iubească cu adevărat, nu pentru titlurile Sale ci pentru ceea ce El este. Fraţii din Betania nu-L văd doar ca pe un Mesia, ci şi ca pe un prieten. Isus are nevoie de această căldură umană, dezinteresată, înainte de a înfrunta jertfa crucii.

Era periculos să ospătezi un om urmărit, dar iubirea celor trei fraţi este mai mare decât frica lor de pedeapsă. Iudeii au hotărât să-l ucidă pe Lazăr, deoarece învierea sa era proba clară că, Isus era Mesia: "Numai Dumnezeu poate să învie morţii". De aceea lumea-l căuta, dorind să vadă îndeaproape "proba vie"a puterii lui Isus. O comunitate sfântă este mereu în pericol de moarte, pentru că este dovada incontestabilă, a faptului că Evanghelia este adevărată.

Gestul Mariei

În timpul cinei, Maria unge picioarele Domnului cu jumate de litru de ulei parfumat (cfr. Lc 7, 36-50). Ea împlineşte un ritual de omagiere al oaspetelui, în conformitate cu tradiţia iudaică. Era un ulei scump. O livră avea 330 de grame, şi costa 300 de dinari. Vocea Mariei nu se aude. Ea doar acţionează. Gestul ei vorbeşte pentru ea. Ungându-I picioarele, se declară slujitoarea Domnului. Isus va repeta acest gest la Cina cea de taină (cfr. Io 13, 5).

La Betania, în casa prietenilor, Isus a dorit să-şi petreacă ultimele zile şi să trăiască clipe plăcute în compania lor.

Maria vrea să-I arate toată prietenia şi iubirea ei. Se pare că ea este singura care înţelege că Isus se apropie de clipa în care îşi "dăruieşte" întreaga viaţă.

Ioan ne relatează că Maria unge picioarele lui Isus, pregătindu-L pentru îngropare: nu se ungeau picioarele unei persoane vii, ci picioarele unui cadavru, ca parte a unui ritual care pregătea tot trupul pentru înmormântare. Prin urmare, ungerea lui Isus, pe care Maria o împlineşte, este un semn profetic al ceremoniei înmormântării, prevestind uleiul cu care trupul Său urma să fie uns după moarte. Totodată ungerea reprezintă şi un gest de prietenie, de primire călduroasă, de duioşie. Acest ulei, vărsat înainte de moartea Domnului, exprimă siguranţa Mariei, în urma episodului învierii lui Lazăr, că Isus nu poate să moară.

Gestul ungerii este uman, înălţător, prin faptul că exprimă sentimente de o adevărată iubire, plină de admiraţie faţă de Maestru. La prefacere, auzim cuvintele lui Isus, care ne spun că şi-a dăruit trupul pentru noi; ungerea săvârşită de Maria este mulţumirea pentru jertfa lui Isus, pentru ceea ce Domnul a făcut pentru noi toţi, săracii pământului.

Prin gestul său, Maria ne învaţă cum să fim alături de Isus, de săraci. Calea pe care a urmat-o până a-I săruta picioarele Maestrului, este calea ce duce la mântuire, la apropierea de Isus. Săracii sunt mereu cu noi şi pot să ne spună câtă nevoie au de "uleiul" iubirii şi al dreptăţii.

Făcându-se sărac între săraci, Isus ne învaţă cum să cheltuim "uleiul", duioşia şi iubirea noastră, ca dar al vieţii noastre, în favoarea celor din urmă, a săracilor. Cei săraci nu au nevoie doar de lucruri materiale, cum credea Iuda, ci şi de iubirea şi de afecţiunea noastră. Evanghelia trage un semnal de alarmă faţă de gesturile pe care le facem celor de lângă noi.

Isus apreciază "cheltuiala" Mariei: cheltuiala mare reprezintă o iubire mare. Cel care iubeşte, gândeşte cu inima şi nu economiseşte în iubire. Iubirea dă tot, fără să pună o limită (cfr. Elena Bosetti).

Reacţia lui Iuda

Iuda consideră gestul Mariei, o cheltuială inutilă: el nu a înţeles cine era Isus. Maria era singura dintre toţi care a priceput că Isus se apropie de moarte. Ea a înţeles că în acea clipă, Domnul era cel mai sărac dintre toţi şi că acel ulei îi aparţinea.

Cei care nu cred, nu apreciază şi nu sunt de acord cu gestul Mariei. Iuda, spera într-un câştig. Evanghelistul ne spune că "era un hoţ"... Iuda este supărat. Inima lui era stăpânită de profit. Înşelătorul ban îl va împinge la trădarea lui Isus, pentru 30 de dinari.

Văzându-l ca pe o cheltuială fără rost, Iuda critică gestul Mariei. De fapt, 300 de dinari era salariul pentru 300 de zile de muncă. Iuda spune că banii ar fi trebuit daţi săracilor. Evanghelistul Ioan adaugă că lui Iuda, un hoţ, nu-i păsa de săraci. De fapt, Ioan îl condamnă pe Iuda şi nu interesul său pentru săraci, ci faptul că se slujeşte de săraci pentru a se îmbogăţi. Gândindu-se doar la interesele sale egoiste, Iuda nu înţelege ce are Maria în suflet, criticând-o. Isus citind în inima Mariei, o apără: "Las-o! Să-l pună în păstrare pentru ziua înmormântării Mele!" Şi imediat adaugă: "Săracii îi aveţi mereu cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi pentru totdeauna" (Io 12, 7-8).

Discursul lui Iuda scoate şi mai mult în relief credinţa şi iubirea Mariei faţă de Domnul. Ea a înfăptuit un gest duios, tandru, fără să ţină seama de preţ. În schimb, Iuda îşi descoperă inima meschină, urmărind ca suma de bani să ajungă în mâinile sale, pentru a şi-o însuşi.

Chiar dacă Iuda Îl însoţea aproape de trei ani pe Isus, iar Maria îl vedea pe Domnul, o dată, de două ori pe an, când Isus urca la Ierusalim, Maria ne demonstrează că-i mai aproape de Domnul. A sta cu cineva fără să-l iubeşti, nu te ajută să-l cunoşti. Dimpotrivă, te orbeşte. Iuda era orb. Asemenea lui Iuda, mulţi creştini frecventează Biserica şi se roagă, dar nu-L cunosc pe Domnul (cfr. Mt 7,21).

Reacţia lui Isus

Cu ce stare de suflet Domnul a înfruntat zilele patimilor? Cu câtă speranţă, frică, tulburare a urcat la Ierusalim? Poate că Isus se întreba: oare într-adevăr va servi cuiva, faptul că îmi jertfesc viaţa? Va înţelege, în sfârşit, omul, cine este Dumnezeu şi cât de mult iubeşte?

Isus ia apărarea Mariei şi ne explică faptul că sensul gestului ei este profetic, prevestind ungerea trupului Său înainte de moarte.

Două afirmaţii ale lui Isus merită să le analizăm acum, mai îndeaproape.

a) "Pe săraci îi aveţi mereu cu voi".

Oare Isus vrea să ne spună că nu trebuie să ne preocupăm de săraci, pentru că "sărăcia" lor este un destin impus de Domnul? Ce să înţelegem din spusele Lui? În timpul lui Isus evreii cunoşteau pe de rost VT. Era îndeajuns ca Isus să spună doar începutul unei fraze din VT şi ei cunoşteau continuarea acesteia. În acest caz, fraza începe astfel: "Pe săraci îi aveţi mereu cu voi!" (Deut 15, 11a) şi se continuă cu: "De aceea îţi poruncesc eu: deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău" (Deut 15, 11b). În conformitate cu legea aceasta, comunitatea trebuie să-i primească pe săraci şi să împartă cu ei din darurile sale.

Iuda dorea să ajute săracii, dar cu banii altora. Sunt mulţi care, asemenea lui Iuda, îşi fac "publicitate" cu banii de pe urma vânzărilor bunurilor altora şi nu cu banii proprii. Cel care este asemenea lui Isus, aminteşte altora de obligaţia de a-i primi pe săraci şi de a împărţi cu ei bunurile proprii, deranjându-i pe alţii şi se supunându-se riscului de a fi condamnat.

Prin cuvintele: "Pe săraci îi aveţi mereu cu voi", Isus nu doreşte să descurajeze preocuparea noastră faţă de săraci, ci să ne amintească faptul că întotdeauna şi în orice fel de acţiune, are întâietate atenţia faţă de Dumnezeu, rugăciunea.

b) "Ca să îl păstreze pentru ziua înmormântării Mele".

Moartea pe cruce era o pedeapsă teribilă, adoptată de romani pentru a-i pedepsi pe cei care se revoltau faţă de Imperiu. Persoana condamnată la moarte nu putea fi nici îngropată, nici unsă. Rămânea pe cruce până când cadavrul era mâncat de animale sau, era înmormântat simplu, asemenea săracilor. Mai mult, după Legea VT, răstignitul trebuia să fie considerat o persoană "blestemată de Dumnezeu" (cfr. Deut 21, 22-23). Isus a fost condamnat la moarte, pentru grija Sa faţă de săraci şi pentru fidelitatea Sa faţă de planul Tatălui. Nu ar fi trebuit să fie îngropat. De aceea, odată mort, nu mai putea fi uns. Ştiind acestea, Maria anticipează ritualul ungerii, ungându-L înainte de a fi răstignit. Prin gestul său arată că-L recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia, chiar dacă este un crucificat.

Ca Dumnezeu, Isus s-a dăruit prin întrupare, acum îşi dă viaţa ca om. Se face sărac şi cel mai nevoiaş, dorind mângâiere, iar acel ulei vărsat cu atâta duioşie este "rugăciunea", răspunsul omului faţă de un Dumnezeu, care s-a făcut om.

Fraţilor! Isus ne cere să ne facem timp pentru rugăciune şi nu să ne dedicăm doar activităţilor practice, chiar şi când acestea sunt în favoarea aproapelui. Caritate fără rugăciune nu există! Isus ne aminteşte că iubirea necesară pentru a ne trăi viaţa ca o slujire, trebuie să o cerem de la El. Putem considera gestul Mariei ca fiind o rugăciune.

Iubiţi credincioşi! Evanghelia ne spune că Isus are nevoie de timpul prietenilor Săi. Să încercăm, în aceste zile care ne-au rămas până la sărbătoarea Învierii, să dăm din timpul nostru săracilor, nevoiaşilor, marginalizaţilor. Acest fel de a fi, de a acţiona, depinde libertatea noastră de a alege şi de a ne deschide inima iubirii. Isus este singur. Aşteaptă, se roagă, mănâncă împreună cu prietenii Săi, cu gândul îndreptat la ceea ce se va întâmpla. Şi noi suntem chemaţi să medităm aceste simţiri. Suntem chemaţi să aducem lauda şi recunoştinţa noastră pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi.

A doua parte a pericopei de astăzi prezintă intrarea triumfătoare a lui Isus în Ierusalim. Ea este o prevestire a victoriei Sale împotriva păcatului şi a morţii.

Marcu relatează că Isus trimite pe doi dintre ucenicii Săi ca să-i aducă "un măgăruş". Acest lucru înseamnă că Domnul vrea să intre în Ierusalim într-un mod nou; doreşte să arate misiunea Sa de adevărat păstor al lui Isdrael, chiar dacă acest fapt îl va costa moartea. Acesta a fost momentul crucial pentru misiunea şi viaţa Sa. Sosise "ceasul" Său, momentul pentru care a venit în lume, în mijlocul oamenilor.

Isus nu a intrat în Ierusalim într-un car, cum ar face căpetenia oştilor eliberatoare, ci pe "mânzul asinei", împlinind profeţia din Zah 9, 9. Prin urmare, Isus intră în Ierusalim ca Rege, ca şi Mântuitorul pe care Dumnezeu L-a trimis pentru eliberarea poporului Său. Acest tablou era semnul datorită căruia poporul trebuia să-L recunoască pe Regele său.

În centrul evenimentului "intrării în Ierusalim" se află Isus, ucenicii şi mulţimile fiind în planul al doilea.

Mânzul asinei reflectă profeţia din (Gn 49, 11) care relatează despre binecuvântarea lui Iacob, fiului său Iuda. Mesia era aşteptat să vină din tribul lui Iuda. Versetul de dinainte (Gn 49, 10) zice: "Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele". Isus este stăpânitorul popoarelor, vestit de patriarhul Iacob.

Isus pe mânzul asinei este semn al faptului că, acum a venit în Israel Regele adevărat al poporului. Dacă lumea, din gesturile şi din vorbele sale, se pare că a înţeles, ucenicii vor înţelege doar după un timp, adevărata regalitate şi mărire a Celui înviat.

Despre acest Rege mântuitor, Isaia (62, 11) şi Zaharia (9, 9) vestiseră că va aduce pacea peste Ierusalim şi îndemnară locuitorii oraşului să-L primească cu bucurie! Dar Ierusalimul nu se bucură, nu are nevoie de Regele-Isus, care aduce pace şi mântuire poporului aflat în suferinţă: "arcul de război va fi distrus, va vesti pacea între popoare" (Zah 9, 9-10).

Isus nu se prezintă ca un rege care judecă şi pedepseşte, ci ca un rege blând şi bun. Doreşte să-i dăruiască mântuirea Ierusalimului, iar Ierusalimul este invitat să o accepte. Isus este singurul care poate scăpa oamenii de violenţă şi de război, de nedreptăţi şi sclavie; unicul care poate întoarce oamenii de la iubirea exclusivă de sine, la o viaţă mai umană, bazată pe solidaritate. Acest lucru îl deducem din exemplul vieţii Sale. El nu a venit să distrugă, ci, pentru mântuirea oamenilor; nu pentru a condamna, ci pentru a învia, iar acesta a fost scopul măreţ al vieţii Sale.

De fapt, la baza răscumpărării, a mântuirii noastre, se află patima, moartea şi învierea Domnului. Isus, Dumnezeul făcut om este cel care împacă omul cu Dumnezeu, pentru că în numele omenirii şi în folosul ei, repară refuzul lui Adam faţă de Dumnezeu, care cauzase moartea tuturor oamenilor: "Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia, mulţi oameni vor deveni drepţi" (Rm 5, 19).

În Ghetsimani, Isus se abandonează în mâinile Tatălui. "Tată, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu!" (Mt 26, 39). Dacă păcatul a fost un act de neîncredere în Dumnezeu, opusul său este un semn de încredere totală în Domnul. Acelui act de ascultare până la jertfa de Sine îi va răspunde Tatăl, înviindu-L din morţi şi ridicându-L şi cu umanitatea Sa în ceruri. Astfel, Isus a deschis umanităţii noastre, poarta cerului.

Mulţimea din jurul lui Isus era cea a pelerinilor, care veniseră să sărbătorească Paştile şi nu locuitorii Ierusalimului. Ei aruncau înaintea Lui, hainele lor, gest care făcea parte din ceremonia de întronare a regelui; dar aruncau şi ramuri din copaci, ca semn de omagiere (cfr. 2 Regi 9, 13). Însă mulţimile care îl aclamau, după câteva zile vor striga: "răstigneşte-L". Iată că lumea se schimbă repede, lăsându-se influenţată de cine strigă mai tare, nu judecă, nu analizează şi nu decide în funcţie de adevăr.

Strigătul "osana" se traduce prin "ajută-ne, deci". În acest context se traduce cu "trăiască"! adresat lui Mesia, care vizitează oraşul Său.

"Bine este cuvântat, cel ce vine în numele Domnului" (Ps 118, 26) era salutul cu care erau întâmpinaţi pelerinii la poarta Templului, însă în contextul de faţă are un sens escatologic: şi Isus va fi salutat astfel, la a doua Sa venire (cfr. Mt 23, 39).

Iubiţi credincioşi! Isus, Mesia, nu profită de primirea călduroasă a mulţimilor, pentru că nu se lasă ispitit de mirajul puterii. Pentru ca să fim uniţi cu El, trebuie să ştim birui ispitele bogăţiei şi puterii. Prietenia noastră trebuie să-i vizeze pe cei nevoiaşi, pentru a aduce roade pentru Împărăţia cerurilor. Astfel, rugăciunile din Biserică să fie confirmate de viaţa noastră socială de într-ajutorare a săracilor, prin ascultarea răbdătoare, prin sfătuirea prudentă, alinându-i şi ajutându-i să treacă peste momentele dificile din viaţa lor.

Cadourile pe care regele Isus le aduce oraşului sunt: mila faţă de păcătoşi şi pacea, în opoziţie cu violenţa. Regele fără spadă şi scut va deveni victima oraşului său.

Ramurile de palmieri sunt simbolul martiriului, iar cele de măslin, simbolul păcii. Procesiunea cu ramurile de măslin înseamnă: să-L primim pe Isus, care actualizează gesturile sale mântuitoare, prin care ne dăruieşte mântuirea.

A duce ramurile de măslin la noi acasă, înseamnă a-L recunoaşte pe Domnul regele nostru, cu alte cuvinte, a participa la rugăciunile Bisericii şi la sfintele sacramente, pentru ca învierea Sa să ni se transmită şi nouă.

După puţine zile de la intrarea triumfătoare în Ierusalim, lucrurile se schimbă. Se ajunge repede la patima şi răstignirea Sa. Această duminică ne invită să trăim triumful şi patimile lui Isus, împreună cu El.

Intrarea în Ierusalim este cea a unui rege, dar singura cunună care i se pune pe cap este cea de spini!... Unicul baston... o trestie! Astfel ramurile de măslin, semn al sărbătorii, se schimbă în sudori de sânge, în faţa chinurilor şi a fricii de moarte.

Isus nu fuge de la Ierusalim. Acceptă crucea şi o poartă până la sfârşit. Cel care a creat bine toate lucrurile, este scos din oraş şi omorât. Aparent, Domnul a fost învins. Nu putea nici vorbi, nici vindeca. De fapt, moartea Lui a fost o victorie: era concluzia logică a unei vieţi cheltuite pentru Domnul şi pentru noi, oamenii! Numai Domnul putea muri aşa: să uite de Sine, pentru a Se dărui în întregime pentru alţii! Un păgân şi-a dat seama! Iar Tatăl bun L-a înviat pe Fiul Său. N-a permis morţii, să biruie Iubirea Sa.

Răul şi moartea nu sunt mai tari ca Iubirea. Ucenicii lui Isus continuă şi astăzi să-i iubească pe săraci, pe bolnavi, pe marginalizaţi, pe bătrâni, pe cei care nu au cu ce-i răsplăti, deoarece iubirea biruie puterea răului şi a morţii! Chiar dacă răul există, nu are ultimul cuvânt: mântuirea noastră se realizează dacă stăm aproape de Isus, care şi-a dat viaţa pentru noi şi pentru lume. Amin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 899, Ultimul acces: 2026-10-06 04:04:04

Timp total: 0.04s...

[]:1