Bucuria de a nu mai regăsi trecutul

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Bucuria de a nu mai regăsi trecutul

[2009-04-12]

pr. Alessandro Pronzato

I s-a întâmplat un accident morţii

Prietene cititorule, scuză-mă dacă te interpelez direct. Dar la Paşti reuşesc să vorbesc numai astfel. Simt nevoia de a te numi tu. Pot să te întreb, deci, cu ce intenţie ai venit în biserică astăzi? Nu este o chestiune secundară, crede-mă. Evanghelia de astăzi vorbeşte de "alergări". Să examinăm câteva pasaje. "Maria Magdalena a mers la mormânt dis-de-dimineaţă..." Putem să ne imaginăm pasul ei. Este tipic al celui care merge la cimitir. Nu se aleargă desigur când avem o întâlnire cu moartea. Aşa cum nu se aleargă atunci când cineva însoţeşte un cortegiu care merge după un coşciug. Nu se aleargă când cineva merge să verse lacrimi pe mormântul aceluia în care au fost investite toate speranţele proprii, care era iubit mai mult decât toate şi toţi.

Mersul Mariei Magdalena spre mormânt este acela, apăsător, obositor, dureros, resemnat, a uneia care a văzut smulsă iubirea, viitorul, şi aduce cu sine numai amintiri şi regrete ale trecutului. Dar iată că devine pe neaşteptate martora unui incident. Incidentul cel mai incredibil care se poate imagina. Ca urmare a acestui incident se dezlănţuie o alergare de neoprit. Maria Magdalena aleargă spre casa unde stau prietenii lui Isus. La rândul lor, Petru şi Ioan, informaţi asupra incidentului, se pun pe fugă în acea direcţie. Ioan aleargă mai iute decât Petru şi soseşte primul la mormânt.

Toţi aleargă, se întâlnesc, fac chiar un pic de confuzie, ca atunci când are loc o neplăcere, căutând să se facă utili în vreun mod. Dar aici o neplăcere ireparabilă a lovit Moartea, după ce s-a încăierat cu Viaţa ("Moartea şi Viaţa s-au înfruntat - într-un duel minunat"). Şi a avut loc ceva grav, ireparabil, Morţii. Chiar ei, care părea stăpâna absolută a pământului, dominatoarea de necontestat din totdeauna, obişnuită să aibă totdeauna ultimul cuvânt..

Paştele este opus unei înmormântări

Prietene cititor, din întâmplare te-ai dezvăţat să alergi? Ţi-e ruşine, pretextând faptul că nu mai eşti un copil, şi anumite lucruri sunt nepotrivite pentru un om chibzuit? Ai devenit şi tu înţelept, prudent, controlat, ca acela care ştie că nu se merită să se obosească, care trebuie să se obişnuiască cu moartea? Şi chiar în această dimineaţă ai venit la biserică cu pasul tău obişnuit, liniştit, un pic lemnos, dispus să asişti la o liturghie calmă, să asculţi o predică liniştită?

Sunt oameni care "fac Paştele" cum se face o înmormântare. Cu o oarecare moderaţie, pocăinţă, căutând să ai o anumită ţinută, să-şi ia un oarecare aer de om cum se cade, să apară politicos, amabil. Nu se întâmplă nimic. Totul este în ordine, prevăzut, ordonat. Nici o surpriză.

Ziua în care nici pietrele nu rămân la locul lor

"Maria a văzut că piatra a fost răsturnată de pe mormânt..." Iată neprevăzutul, incidentul neaşteptat. Acela care schimbă totul. Dacă această piatră, care sigila un mormânt, nu mai stă la locul său, nimic nu mai este la locul său. Dacă nu mai este ordine nici în cimitir, atunci într-adevăr orice lucru este răsturnat. Dacă şi semnele de neatins ale morţii au fost răvăşite, nu ne mai regăsim nicăieri. Aşa zisele "curăţenii de Paşti": au devenit o scadenţă care nu suportă amânare. Chiar şi pentru sufletul nostru.

Dar Paştele, aşa cum este descris în Evanghelie, nu este un element de ordine, ci de dezordine. Învierea Domnului este "perturbatoarea" ordinii pe care aşa am stabilit-o noi. Are dreptate prietenul meu A. Maillot: "Paştele este Anarhie". Paştele aruncă zăpăceala în toate, descumpăneşte, răstoarnă orice lucru: bucuria, tristeţea, raţiunea, speranţa, posibilitatea. "Nici moartea nici viaţa nu mai sunt ceea ce au fost până acum. Nici o persoană nu mai este pur şi simplu ceea ce vedem. Eu însumi nu mai sunt eu". La Paşti se realizează o răsturnare generală, o răvăşire totală: obiceiuri, tradiţii, legi, necesităţi, exigenţe. Este inutil să vrem să reluăm controlul situaţiei după formulele omologate. Acceptă deci, prietene, dezordinea Paştelui. Eu vin la casa ta, cu condiţia că mă asiguri că este toată răvăşită.

Dacă o piatră de mormânt nu mai este la locul ei, dacă nici măcar un cadavru nu mai stă acolo unde a fost aşezat, dacă Maria Magdalena are senzaţia că l-a pierdut de două ori (viu şi mort) pe Acela pe care îl iubea, atunci unicul mod de a fi raţionali, de Paşti, dragul meu prieten, este cel de a ne pierde capul.

"Bucuria pascală"

Şi semnul fundamental că ţi-ai pierdut capul este acela al bucuriei tale. Nu o bucurie oarecare, dar bucuria pascală. De Paşti nu este permis să umbli cu o bucurie de circumstanţă, scoasă din experienţele noastre precedente, dintr-o lume veche, de acum lichidată definitiv. Nu, la Paşti ne trebuie o bucurie total nouă, diferită, niciodată trăită, expresia unei lumi noi. Nu un surâs pios un pic nătâng. Anumite surâsuri ale unor persoane religioase amintesc ideea morţii, sunt cele mai macabre din câte cunosc eu, mi se par rânjetul unei ţeste, constituie un "memento mori" fără promisiunea, sau cel puţin prevestirea învierii.

Vrem o "bucurie pascală". Ceva zguduitor, provocator, nepoliticos, de care morţii îi este frică. Prietene, să nu contribui şi tu ca să pui în circulaţie imaginea unui Dumnezeu trist, a unei Biserici triste şi severe, a unui creştin trist, adormit şi plictisit. Lasă să fie luat Dumnezeul tău trist ("L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus!"). Lasă ca alţii să meargă să-l găsească, cu pas lent şi ritmat, la cimitir. Tu părăseşte cortegiul trist şi uneşte-te sub drapelul martorilor care se răspândesc pe străzi pentru a comunica singura certitudine: "A înviat!".

Duminica, întorcându-ne de la Liturghie

În Spania, când corida are o desfăşurare dezamăgitoare, ziariştii recurg la o măsură cu un efect sigur: "oamenii stăteau ca la Liturghie...". Pentru a spune că ei căscau, că erau lipsiţi de interes. Scriitorul J. Green, în pragul convertirii sale, înainte de a face pasul decisiv, se posta la uşile bisericilor şi rămânea în aşteptare. Se gândea: "Dacă aceştia cred cu adevărat la ceea ce participă, trebuie să iasă de aici cu feţele strălucitoare, ochii aprinşi de lumină, cu focul în inimă". În schimb se afla în faţa unor indivizi stinşi, cu priviri opace, cu obrajii alungiţi, cu chipuri fără suflet. Şi comenta cu amărăciune: "Coboară de pe Calvar şi vorbesc despre timp căscând".

Se povesteşte în schimb de un om de ştiinţă german care, căutând un loc liniştit unde să se aşeze, a sfârşit prin a alege o locuinţă care era în imediata apropiere a unei mănăstiri de clauzură. Nu era credincios, dar acea ambianţă prezenta avantajul de a fi ideal în privinţa liniştei pentru cercetările sale. "Aici cel puţin voi găsi tăcerea de care am nevoie pentru studiile mele şi experienţele mele" se gândea el. Previziunile sale s-au dovedit exacte numai parţial. De fapt, mare parte din zi casa sa era învăluită în tăcere, ruptă numai de sunetul unui clopot. Dar apoi veneau orele de recreaţie ale călugăriţelor. Şi atunci nu era chip de a se apăra de acea veselie explozivă. Explozia de râsete străpungea zidurile şi ferestrele.

Pentru omul de ştiinţă a devenit ca o obsesie. Se gândea: "Aceste femei sunt sărace, duc o viaţă de penitenţă, nu cunosc plăcerea. Cum fac de sunt aşa de mulţumite? Nu ar fi ceva dubios dedesubt?" A hotărât să se clarifice vorbind direct cu superioara. Aceasta i-a dat o explicaţie foarte simplă: - Suntem miresele lui Cristos... - Dar mirele vostru nu a murit acum două mii de ani? - a obiectat acela. - Mă scuzaţi, domnule profesor, dar Dumneavoastră nu aţi fost informat că după trei zile a înviat din morţi. Şi noi suntem martori, tocmai, a ceea ce a avut loc după trei zile. Prietene, nu ai vrea şi tu să continui să fii în întârziere cu trei zile, ca atâţia alţi creştini... Te opreşti la Vinerea Sfântă?

Au găsit absenţa

Şi lasă gol acel mormânt. Femeile şi apostolii nu au găsit acolo nimic. Nimic altceva decât o absenţă. Puţin asemenea cu primul soldat babilonian care, după cucerirea cetăţii, a intrat în Sfânta Sfintelor şi s-a uimit că nu a găsit nimic. Fără să-şi dea seama, evident, că Dumnezeul-prezent este cu precizie un Dumnezeu-absent în raport cu experienţa sensibilă. Acest "nimic" al mormântului îţi pune în faţă o alternativă. Sau au furat din el cadavrul, sau Cristos a înviat. Adică: cea mai meschină şi colosală impostură, sau mântuirea totală.

Ziua de Paşti, dacă tu crezi, nu te poate lăsa în nehotărâre. Paştele este siguranţa. Sau acel da al credinţei sau acel nu al necredinţei. Nu există o poziţie intermediară, care să gireze alibiurile noastre: să vedem. Nu sunt cuvinte ca: poate, însă, se poate, cine ştie... În mod normal totul se termină la cimitir. Aici totul începe de la un cimitir, de la un mormânt gol. Este riscul credinţei. Pentru a-l parafraza pe Pascal, se poate afirma că, cu mormântul gol, ni s-a dat suficient pentru a şti că credinţa noastră nu este fondată pe o halucinaţie, dar nu ni s-a dat destul pentru ca să putem substitui credinţa noastră cu o demonstraţie.

Oricum, acel mormânt trebuie să rămână gol. Să nu punem înăuntru, deci, cadavrele vechi ale urii, resentimentelor, vorbăriilor, stupidităţilor, problemelor uşuratice, polemicelor rele. Şi nici mumiile vechi ale egoismului, formalismelor, lăcomiei, ipocriziei. Aruncă în spate oboseala, neîncrederea şi disperarea, şi aleargă pe calea speranţei şi a umanităţii. Ia pe umeri numai greutatea viitorului.

De Paşti Cristos Înviat nu îţi restituie o relicvă a trecutului (mormântul este gol!), dar face prezent viitorul. Dă-ţi seama că răsturnarea din acea zi a fost determinată de faptul că nici femeile nici apostolii nu au mai regăsit trecutul...

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 845, Ultimul acces: 2026-10-05 05:42:04

Timp total: 0.04s...

[]:1