A se urca pe un scaun pentru a-l vedea pe Dumnezeu

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

A se urca pe un scaun pentru a-l vedea pe Dumnezeu

[2009-03-08]

pr. Alessandro Pronzato

Dumnezeu uneori, exagerează

Nu, nu sunt suficiente intenţiile bune. Mi s-a întâmplat să ascult pe un predicator care interpreta în acest sens "minimalizând" episodul răscolitor al lui Abraham căruia i s-a cerut de către Dumnezeu să sacrifice pe fiul promisiunii. După el, totul se reducea simplu la o chestiune de disponibilitate, dorinţă, chiar intenţii bune. "Nu este cazul să exagerăm, Dumnezeu se mulţumeşte cu puţin, este înţelegător", concludea acel preot, lăsând să se întrevadă că Domnul face reduceri la preţul credinţei, şi chiar al moralei.

Prea comod, amice. Am fi dispuşi să dăm totul. Numai să nu ni se ceară (aproape) nimic. Capabili de a părăsi toate. Numai să nu fim luaţi în serios. Gata de a spune "iată-mă!" Numai să nu fiu chemat. Reuşim chiar să oferim ceea ce ţinem ca cel mai scump. Dar cu intenţia secretă (şi aici nu suntem pe terenul "intenţiilor bune") de a-l recupera în orice chip, permiţându-ne diferite forme de compensaţie. În sfârşit, suntem determinaţi să înălţăm mâna. Numai ca Dumnezeu să ne-o oprească. În schimb, Dumnezeu nu totdeauna se mulţumeşte cu intenţiile bune.

Mai mult, aproape niciodată. Pentru a pune la încercare credinţa noastră, vrea să vadă ceva mai mult, aşteaptă demonstraţii practice. Însuşi Abraham nu şi-a pus pe faţă învelişul confortabil al intenţiilor bune. S-a pus pe drum, a săvârşit gesturi concrete, a înălţat mâna... Nu totdeauna Dumnezeu spune "ajunge, am văzut inima ta bună..." Adesea nu ne cruţă dezlipirea dureroasă, sfâşierea. El însuşi "nu l-a cruţat pe Fiul său propriu, ci l-a dat pentru noi toţi" Dacă suferă cineva ceva, Dumnezeu acceptă. Dacă îţi înalţi mâna, El nu ţi-o respinge. Dacă spui "iată-mă!" te ia în serios. Întreaga situaţie a lui Abraham (şi nu numai episodul de la care am plecat) lasă să înţeleagă clar că Dumnezeu nu se mulţumeşte cu puţin.

"Totul" este cifra iubirii, pe lângă cea a credinţei. Şi când ai dat totul, poţi fi sigur că îţi mai cere ceva.

Haină de lumină

Este normal ca tradiţia primitivă, gândindu-se la faptul istoric trăit de Petru, Iacob şi Ioan, să aibă o semnificaţie deosebită, care o susţinea în situaţia dificilă pe care o traversa. "Astăzi, pe munte, acela care era îmbrăcat în acele veşminte triste din piele, a îmbrăcat haina divină, "s-a îmbrăcat cu lumină ca şi cu o haină" Ps 103,2" (Anastasie Sinaitul). Consider că este potrivit să ne oprim asupra frazei lui Petru: "Învăţătorule, ce frumos este pentru noi să stăm aici". După unii interpreţi, ea ar fi fost înţeleasă într-o dimensiune concretă: "Este un lucru bun că noi suntem aici". Adică: Petru ar fi afirmat utilitatea prezenţei sale, împreună cu cei doi tovarăşi, pentru a putea înălţa trei corturi. În sfârşit, propunerea sa ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât propunerea cu totul normală de ospitalitate.

Eu văd aici mai degrabă un înţeles de plinătate şi de fericire, care ar fi voit să se prelungească la infinit. Dorinţa sa este spontană de a "eterniza un moment privilegiat" (X.L.Dufour). Cortul este adesea considerat ca locuinţa divinităţii (Ex 26,7). Se poate gândi la intenţia lui David de a construi lui Dumnezeu o locuinţă asemănătoare cu casa proprie. Şi aici se face o referire la sărbătoarea corturilor, sau a colibelor. Era sărbătoarea prin excelenţă a evreilor, şi dura şapte zile. Mai întâi celebrare agricolă, mai târziu s-a transformat amintind un eveniment salvific: şederea "sub corturi" în timpul Exodului. Avea loc la începutul toamnei. Orice familie lăsa casa proprie şi mergea să locuiască în colibe făcute din ramuri împletite, şi sub corturi!

Se dădea şi o interpretare sugestivă în cheie mistică a acestei locuiri familiare în colibe: "Din moment ce omul locuieşte în această colibă, Shekinah (adică, prezenţa lui Dumnezeu) întinde aripile sale asupra colibei şi se instalează în compania a şapte personaje biblice, adică: patriarhii Abraham, Isac, Iacob, Iosif cel drept, Moise profetul, Aron preotul, şi regele David. În fiecare seară cel credincios invită pe unul, începând cu Abraham pentru a sfârşi cu David. Aceste suflete sfinte îi însoţesc, pe rând, în timpul celor şapte zile cât durează sărbătoarea. Coliba este împodobită astfel ca "Templul spiritualităţii" (Zobar, III.).

Schimbarea la faţă ca o întrerupere

Va fi suficient să facem o apropiere. După întoarcerea celor Doisprezece, Isus spune: "Veniţi voi singuri, într-un loc singuratic, şi odihniţi-vă puţin" (Mc 6,3). Aici avem: "I-a condus pe un munte înalt, într-un loc izolat, numai pe ei singuri..." Motivul poate să fie acelaşi: oboseala şi nevoia de odihnă. În primul caz, este oboseala fizică, după obositoarea misiune apostolică. Aici este un alt tip de oboseală, căreia putem să-i dăm numele de tulburare, decepţie, descurajare, nesiguranţă, rătăcire. Isus, într-adevăr, a vorbit, cu o claritate extremă, despre patima şi moartea sa, şi a subliniat fără echivoc exigenţa, pentru discipoli să parcurgă acelaşi itinerar dureros. Şocul provocat de acea prevestire trebuie să fi fost însemnat, şi nu cu totul înţeles. Apostolii, de aceea, au nevoie să prindă puteri, să primească forţă şi curaj, să scoată un "da" după o astfel de întorsătură neprevăzută. Astfel şi în această împrejurare, ca şi în cele precedente, odihna are loc în jurul persoanei Învăţătorului.

Că este vorba de o odihnă benefică şi plăcută, cu toate efectele, o demonstrează Petru care, aşa cum am notat, ar vrea s-o prelungească pentru cine ştie cât timp. Deci, întreruperea-pauza în vederea unei călătorii anevoioase. În acest sens se poate interpreta şi prezenţa lui Moise şi Ilie, două personaje care au avut o experienţă excepţional de intimă a divinităţii în momente dramatice, de oboseală, să spunem şi de criză, în desfăşurarea misiunii lor. Întrerupere, dar şi început. Vestirea explicită a Pătimirii, într-adevăr, înseamnă o cotitură decisivă în magisterul lui Isus, ca şi în urmarea discipolilor. Şi un rol cu totul special, în această perspectivă, îl are "glasul din nori". Dumnezeu în persoană oferă propria garanţie reprezentanţilor discipolilor: Isus, Fiul său, cel iubit, este Profetul pe care trebuie să-l asculte (ascultare-obedienţă). Trebuie să ia în serios cuvintele sale, chiar şi atunci când vorbeşte despre suferinţă. Trebuie să-l urmeze pe drumul care, prin cruce, conduce la glorie. Poate, în acest punct, Petru începe să înţeleagă absurditatea cuvântului său care pretindea să-l abată pe Isus de a face acel drum dureros.

Muntele şi scaunul de bucătărie

Textul Schimbării la Faţă ne atinge de aproape. Descoperim că, cu Isus, a venit timpul în care oamenii pot să fie transformaţi. Există în creatură aspiraţia de a depăşi propriile limite. Omul este făcut pentru glorie. Isus le manifestă că este ceva, în El, care merge dincolo de ceea ce este şi ceea ce face. Are posibilitatea de a participa la vederea lui Dumnezeu însuşi, chiar în condiţia proprie umană. Este semnificativ faptul că nu se reuşeşte să se dea o aşezare precisă, din punct de vedere geografic, muntelui Schimbării la Faţă. El, de fapt, face parte din geografia noastră interioară. Poate să fie oricare loc "izolat". "Muntele înalt"poate să fie şi un scaun de bucătărie.

Nu este vorba de o retragere totală din viaţa obişnuită. Deşi în cadrul lumii tale, este posibil să fii transferat într-o altă lume, fără a pierde pentru aceasta contactele cu realitatea obişnuită. Totuşi trebuie să fie momente "deosebite". Experienţa spirituală ne descoperă lucrurile exterioare obişnuite şi face loc la o explozie interioară, a cărei stâncă ascuţită luminoasă ar trebui să lumineze drumul în continuare. Rămâne fundamentală necesitatea suferinţei şi a morţii - în formele cele mai diferite pe care le pot lua - pentru a ne deschide unei înţelegeri noi, unei cunoaşteri diferite.

Plinătate şi nedesăvârşire

J. Becquet (Lecturi din evanghelii, Seuil 1972) notează că experienţa Schimbării la Faţă este semnul plinătăţii şi al nedesăvârşirii. Şi aduce acest exemplu: Să ne gândim la anumite întâlniri între prieteni. Este mereu un moment în care avem impresia că adunăm adevărul cel mai profund de la altul. Fiinţa sa apare ca şi goală. Sunt momente de extaz. Reîntorşi la realitate, însă, trebuie să admitem că nu este posibil să cunoaştem total pe celălalt. În el rămâne mereu o zonă de mister, încă de explorat mai departe. Şi totuşi se păstrează amintirea de nezdruncinat, tăiată în carne vie, a acelei experienţe privilegiate. Ea nu este încheiată, ne împinge mai departe, în aşteptarea cunoaşterii a altor momente tot atât de frumoase, şi în acelaşi timp în disponibilitatea de a face să moară, în sine, tot ceea ce ar putea fi un obstacol.

Apostolii, la Schimbarea la Faţă, au observat un sens de plinătate, au avut impresia că au prins identitatea adevărată a lui Isus. Şi totuşi s-au descoperit neputincioşi, nu numai pentru a prelungi acea experienţă după dorinţele proprii, dar şi să o repete (cel puţin până la venirea Duhului Sfânt la Rusalii). În sfârşit, seduşi şi învinşi. Trebuie, de aceea, să fim atenţi împotriva unei ispite care poate să atace pe creştin pe acest drum: "A ne opri la o etapă, a întrerupe drumul şi a absolutiza experienţa proprie ca şi cum ar fi definitivă, a canoniza punctele de vedere proprii, care, în ciuda a toate, rămân tot umane. În orice punct creştinul trebuie să se deschidă ca unul care este în mers, nu unul care a ajuns. Absolut nu este decât persoana lui Isus, pe care el îl urmează" (J. Bequet).

Misterul se descoperă puţin câte puţin. Şi orice experienţă, oricât de elevată, este mereu provizorie, niciodată încheiată sau definitivă. Aceste consideraţii ar trebui să ne poarte la adoptarea unei pedagogii particulare chiar spre alţii. Este necesar să respectăm etapele intermediare, să însoţim cu răbdare căutarea lor. Nu trebuie să ne grăbim să răspundem, mai ales când ei nu şi-au pus încă întrebările...

Dumnezeu din viaţa de fiecare zi

"Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei..." Şi, uneori, nu-l vezi nici pe El. Isus "singur cu ei" este cel care dispare, se ascunde, pare absent. Este Dumnezeul de fiecare zi. După orice experienţă de intimitate cu El, este o inevitabilă cădere în întuneric. Este mereu aceeaşi perspectivă de glorie, dar într-o formă diferită, cea a vieţii şi a ocupaţiilor din fiecare zi. Este vorba de a transfigura realităţile cele mai banale, obişnuitul. Trebuie să ne mulţumim cu Cuvântul său.

Creştinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realităţile cele mai dureroase ale existenţei nu sunt eliminate. Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Paul: "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?" Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric? Dacă Isus Cristos "mijloceşte" în favoarea noastră, de ce să cedăm descurajării după anumite păcate? Noi, prea adesea, nu reuşim să vorbim bine despre El. El, însă, ştie mereu să vorbească bine despre noi Tatălui.

Darul unei raze

"Ţi-am făcut darul glasului meu, / apoi... al unei raze. / Deci m-am descoperit ţie în iubirea mea ca o lumină. / Apoi am devenit un nor mic care părea de foc. / Venind de sus, şi oprindu-mă pe capul tău, / ţi-am acordat numai să contempli această aparenţă, / am consumat opacitatea din trupul tău, întunericul din capul tău..." (Simeon - noul teolog).

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 964, Ultimul acces: 2026-10-05 20:30:08

Timp total: 0.03s...

[]:1