De la apa potopului la nisipul deşertului

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

De la apa potopului la nisipul deşertului

[2009-03-01]

pr. Alessandro Pronzato

Dintre nori, răsare surâsul lui Dumnezeu

Şi Dumnezeu, după pedeapsa potopului, hotărăşte să facă pace cu omul, să restabilească contactele cu pământul. După chipul supărat, prezintă pe cel binevoitor, simbolizat de curcubeu. Dintre noi răsare surâsul lui Dumnezeu. Este interesant de notat cum alianţa este oferită întregii creaţii, fiind cuprinse şi animalele: "Păsări, animale domestice şi animale sălbatice..." Cine ştie dacă şi omul nu ar trebui să se hotărască, o dată, după exemplul lui Dumnezeu, să stabilească raporturi bune, nu numai cu semenii săi, dar şi cu natura, inclusiv animalele.

Avea dreptate p. Turaldo să se roage:
"Dar acum ne este teamă, Doamne,
că tu nu vei mai trimite potopul,
dar noi înşine riscăm să distrugem
cu mâinile noastre creaţia ta:
pământul este plin de otrăvuri, Doamne,
şi noi nu mai ştim să ne oprim
pe aceste căi fatale ale morţii:
Doamne, nu ne lăsa în stăpânirea noastră,
Ci salvează-ne de catastrofele iminente. Amin"

Dumnezeu, după ce omul a adus dezordinea în creaţia care ieşise perfectă, "frumoasă", din mâinile sale, hotărăşte să dăruiască încă binecuvântarea sa asupra "tuturor fiinţelor vii". Astfel relaţiile între creaturi, alterate de violenţă, vor putea să fie restabilite, şi curcubeul din nori" devine semnul vizibil al acestei posibilităţi de reconciliere universală: de sus în jos. Exegeţii observă că şi cuvântul ebraic pe care noi îl traducem cu "curcubeul" se referă mai degrabă la arcul înţeles ca armă de război. Nu-l va mai folosi niciodată.

Dumnezeu suportă încă lumea, în ciuda a toate. Ştie că omul va continua să ruineze creaţia sa, să strice ordinea stabilită, să semene ruine, să se lase dominat de instincte distructive. Totuşi Dumnezeu va interveni numai cu bunătatea sa şi răbdarea sa. Va cufunda lumea, dar numai cu milostivirea sa Va îneca oamenii, nu cu apele potopului, ci în cele ale botezului (toată liturgia de astăzi se referă la botez). Petru, în lectura a doua, foloseşte o expresie foarte frumoasă: "Când bunătatea Domnului răbda în zilele lui Noe..." Dar nu numai în acele zile.

Dumnezeu a stabilit să prelungească răbdarea (a sa nu are limite). Răbdarea lui Dumnezeu continuă şi astăzi să aibă răbdare...

Armonia regăsită luptând

Armonia, poate fi regăsită, însă, numai printr-o luptă neîncetată şi îndârjită. Aceasta ne-o aminteşte pagina Evangheliei, care are drept cadru deşertul, unde Duhul "îl împinge" pe Isus pentru a înfrunta ispita din partea Satanei. Deşertul, în Biblie, este considerat într-o dublă perspectivă: locul unde se realizează o experienţă de intimitate cu Dumnezeu; locul încercării, unde se descoperă ceea ce este în adâncul inimii (Dt 8, 2-3).

Pagina din Marcu se referă la această a doua semnificaţie (chiar dacă nu este exclusă şi prima: este suficient să ne gândim la îngerii care îl slujeau pe Isus). Lecţia, pentru noi, apare destul de transparentă: omul trebuie să înfrunte o luptă interioară împotriva forţelor care ar putea să-l facă să devieze de la linia vocaţiei sale de fiu al lui Dumnezeu. Omul reuşeşte să recupereze armonia primitivă (cu Dumnezeu, cu sine, cu toată creaţia) numai dacă este dispus să coboare pe terenul aspru al luptei cu Inamicul.

Imaginea deşertului - şi respectivele ispite - exclude orice interpretare idilică a experienţei creştine. Orice spiritualitate adevărată are, aş îndrăzni să spun, o componentă de "sălbăticie", şi nu se poate dizolva într-un intimism vaporos şi suspinător. Dacă un creştin dormitează într-o viziune elegiacă, legănat într-un vis mistic, nu vor veni îngerii să-l trezească. Va avea grijă de asta răgetul leului ("Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, căutând pe cine să înghită", 1 Pt 5,8).

Penultima ispită

Cea mai mare ispită constă în absenţa ispitelor. Ora cea mai tragică, pentru noi, nu este cea în care vine ispita, ci cea în care ne socotim scutiţi de ispită. Dacă Dumnezeu nu mă pune la încercare, o încercare serioasă, pot să mă îndoiesc că are vreun proiect cu privire la mine. Dacă diavolul este departe, am motiv să mă tem că şi Dumnezeu este departe. Dacă Adversarul nu mă ia în consideraţie, trebuie să presupun că şi Tatăl nu se ocupă mult de mine. Printre altele, ispita constituie antidotul cel mai eficace împotriva prezumţiei.

Dostoevski s-a oprit la paginile Evangheliei care relatează ispitirile lui Cristos, găsind în ele tot misterul şi sinteza istoriei lumii. Poate să fie istoria oricărui discipol, care este ispitit să parcurgă o cale care să-l îndepărteze de cea a Calvarului, paşi care să ocolească Crucea. Trebuie să ne convingem: nu există o altă cale. Unicul drum de străbătut pentru urmaşul lui Cristos este cel unde s-au imprimat urmele sângeroase ale Învăţătorului. Şi nu este deloc o a treia cale.

Vreau să spun, de o parte calea indicată de Dumnezeu, de altă parte cea sugerată de Ispititor, şi în mijloc a mea, care merge în zigzag, după cum ne convine, acum într-o direcţie acum în cealaltă, acum atingând voinţa lui Dumnezeu, acum îndepărtându-mă frapant când este prea angajantă, pentru a merge în zigzag, cel puţin pentru un timp, pe cealaltă. Nu. Căile se reduc la două. Nu mai este loc pentru o a treia. Şi, dacă sunt coerent, dacă nu vreau să mă înşel pe mine însumi, trebuie să mă conving că drumul este unul singur: cel mai dificil. Deoarece nu există o altă cale, astfel nu este o ultimă ispitire (pentru a mă referi la titlul unui film care a produs ceva zarvă). Nici pentru Cristos n-a fost ultima ispită. Învingând ultima ispită, trebuie s-o considerăm "penultima". Şi aşa mai departe.

Cuvinte în aşteptare

Timpul Postului reprezintă ocazie favorabilă pentru o revizuire a vocabularului creştin. Este posibil să controlăm cum anumite cuvinte nu au fost cenzurate pentru că ofensau sensul comun al modernităţii. În ciuda tentativelor repetate, făcute recent, pentru a le reda "vocilor antice", care trebuie evitate, sunt încă acolo, bogate în semnificaţii şi pentru lumea de astăzi, şi mai ales gata de a fi folosite. Nici un tăciune teologic n-a reuşit să le măture şi să le substituie cu altele mai seducătoare, a se citi, mai puţin obligatorii. Şi sfidez eu...Ar trebui şterse pagini întregi din Evanghelie, să fie trimise la topit tone de opere ale celei mai înalte spiritualităţi creştine (şi numai creştine).

Iată-le, deci, mereu la locul lor, după ce au sfidat uzura timpului, dispuse să se ofere oricui pentru a demonstra intenţiile serioase în privinţa lor: mortificare, penitenţă, convertire, sacrificiu, renunţare, tăcere. Sunt cuvinte serviabile: folositoare pentru viaţă. Dacă cineva nu are gustul vieţii, este mai bine să le ocolească. Sunt în serviciul seriozităţii. Cine concepe creştinismul ca vorbărie, reprezentare exterioară, nu va reuşi niciodată să le iubească. Seriozitatea, totuşi, nu înseamnă plictiseală, şi nici melancolie.

În ciuda unor reprezentări caricaturale, acele cuvinte, pentru cine le foloseşte, arată un aspect vesel. Şi dacă cineva, după ce le-a însuşit, se arată cu un aer trist, chipul "plouat", trăgând linia, puteţi fi siguri că le-a respins. Este vorba de a învinge repugnanţa instinctivă, să lepădăm greutatea prejudecăţilor, alimentate de campanii care le defăimează (sunt acuzate de atentate împotriva mântuirii şi a bucuriei, suspectate de practici obscure ilicite, de luat în râs). Dacă rămâi la distanţă, ţi se par neplăcute. Dar dacă încerci o apropiere personală, îţi dai seama că nu te înşeală. Printre altele, îţi vor permite să descoperi un teritoriu încă neexplorat din tine însuţi, un capitol surprinzător din creştinismul tău.

Din deşert la ciment

Nu este suficient să redescoperim cuvintele clasice ale ascezei creştine. Este interesant să acceptăm că şi astăzi sunt persoane care se aşează pe urmele tradiţiei călugărilor din vechime. Mi-ar fi uşor să fac o bogată demonstraţie luată dintr-o observare directă din numeroase mănăstiri. Prefer, în schimb, să relatez mici experienţe luate din lumea laicală. La sfârşitul unei cine, patronul unei administraţii, în faţa insistenţelor unor prieteni ca să accepte o cafea sau un lichior, s-a justificat cu cea mai mare simplitate, şi fără fală: "Trebuie să mă scuzaţi, dar soţia mea şi eu ne-am obligat ca, în perioada Postului, să ne abţinem de la cafea şi de la alcool..."

Un muncitor, fumător împătimit, mi-a mărturisit că, din acelaşi motiv, a eliminat ţigaretele. Un tânăr a propus să stingă televizorul când avea în program concursul de care era pasionat. Un altul renunţa la ascultarea discurilor rock-star preferate, şi să ofere câteva ore pe săptămână - cu acompaniamentul de chitară - unor bătrâni dintr-o Casă de odihnă. O fată s-a hotărât să se mulţumească numai cu săpunul. O casnică şi-a propus să se scoale în fiecare zi cu o oră mai degrabă pentru a confecţiona haine destinate misionarilor.

Un vizitator obişnuit al birtului, vinerea nu se prezenta pentru nelipsita partidă de cărţi. Un băiat a oferit jucăria de care nu se despărţea unui tovarăş mai puţin norocos. Un soţ, fără prea mare simpatie pentru feministe, a surprins-o pe soţie cu propunerea de a spăla el farfuriile, în fiecare seară până la Paşti . Şi aş putea continua o bună bucată. Precizez că toate episoadele s-au întâmplat în Postul din anul Domnului 1992. Este frumos să ne gândim că o fărâmă a deşertului "părinţilor antici" s-a prezentat pe asfaltul şi cimentul oraşelor noastre.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1072, Ultimul acces: 2026-10-05 05:08:31

Timp total: 0.04s...

[]:1