PORUNCA I - Adoraţie şi jertfă

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA I - Adoraţie şi jertfă

[2005-11-24]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA I
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

Adoraţie şi jertfă
Catehismul Bisericii Catolice notează cu privire la adoraţie: "Adoraţia este actul principal al virtuţii religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte ca Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Domnul şi Stăpânul a tot ce există, Iubirea nemărginită şi îndurătoare. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte, în respect şi supunere absolută, «nimicnicia creaturii» care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări şi a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat... Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului şi de idolatria lumii" (2096-2097).

Păgânii Sfântului Pavel, pentru care Apostolul nu găseşte scuză, au căzut în idolatrie şi în sclavia păcatului tocmai fiindcă nu l-au adorat pe Dumnezeu care li s-a făcut cunoscut şi nu i-au adus slavă. Aşadar, a-l adora pe Dumnezeu înseamnă a te smeri şi a-ţi recunoaşte nimicnicia. În această privinţă Kierkegaard scrie nişte cuvinte admirabile: "Omul, al cărui trup stă ridicat către cer, este o fiinţă care adoră. Poziţia lui verticală este semnul care îl deosebeşte de celelalte animale, dar capacitatea lui de a se arunca la pământ în adoraţie e o caracteristică şi mai înaltă încă. Gloria lui supremă constă în a fi un nimic care adoră. Unii consideră asemănarea cu Dumnezeu în puterea de a domina. Dar omul nu e asemenea lui Dumnezeu dominând ca Dumnezeu. Asemănarea se găseşte într-o deosebire infinită. Mă explic: omul şi Dumnezeu se aseamănă într-un raport nu direct, ci invers proporţional. Pentru ca între ei să fie asemănare e necesar ca Dumnezeu să devină obiect de adoraţie eternă şi omniprezentă, iar omul să devină o creatură care adoră fără încetare. Dacă omul pretinde să devină asemenea lui Dumnezeu dominând, el uită de Dumnezeu şi, odată dispărut Dumnezeu, o face, în absenţa lui, pe suveranul. Tocmai acesta este păgânismul: viaţa omului lipsit de Dumnezeu" (Discursuri edificatoare). Iar în spaţiul lăsat gol de Dumnezeu intră idolii.

Dacă Dumnezeu ne cere adoraţie, adică ne cere să ne smerim recunoscând că suntem nimic, în acest caz nu este el un tiran "oriental însetat de onoruri în tronul său, ceresc" aşa cum afirma Nietzsche? Nu, căci la drept vorbind, Dumnezeu nici nu are nevoie de adoraţia noastră. Spunem la una din prefeţele liturghiei: "Cu umilinţă recunoaştem că tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău ca să-ţi arătăm recunoştinţă căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine harul mântuirii".

Dumnezeu, spune Sfântul Augustin, e fericit şi ne face fericiţi. Dacă ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, înseamnă că vrea să fim fericiţi ca şi el. Şi dacă ne asemănăm cu Dumnezeu în raport invers proporţional, cum zice Kierkegaard, înseamnă că beneficiarul adoraţiei care înseamnă smerenie şi aruncare cu faţa la pământ - termenul biblic pentru a adora în limba greacă e proskyneo, adică a se arunca cu faţa la pământ - e omul. Bucuria sfinţilor, pe pământ şi mai ales în cer, e aceea de a-l adora pe Dumnezeu.

La moartea lui B. Pascal a fost găsit un bileţel cusut în interiorul hainei sale în dreptul inimii. Filosoful a purtat toată viaţa bileţelul cu aceste cuvinte scrise într-o noapte în care a făcut experienţa de foc a prezenţei Dumnezeului celui viu: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob: nu al filosofilor şi al învăţaţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurii. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Uitare a lumii şi a toate, afară de tine. Îl găsim numai pe calea învăţată de Evanghelie. Măreţie a sufletului omenesc. Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut. Nimic să nu mă despartă de el în veci. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie".

La toate popoarele, în toate religiile, adoraţia este exprimată prin aducere de jertfe. "Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi de comuniune" - scrie Catehismul Bisericii Catolice (2099). Sunt două categorii de jertfe prin care îi aducem lui Dumnezeu adoraţia noastră. Mai întâi este jertfa interioară prin care sacrificăm şi îi oferim lui Dumnezeu eu-l propriu, autosuficienţa noastră. Astfel prin credinţă îi sacrificăm şi îi oferim lui Dumnezeu mintea noastră, prin speranţă voinţa noastră, prin iubire inima noastră.

Acceptând misterul, supranaturalul, revelaţia lui Dumnezeu, îi aducem lui Dumnezeu omagiul, adoraţia minţii.

Vizitând în februarie 1985 Peru, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a vizitat şi cartierul cel mai sărac al capitalei, Lima, în care toţi locuitorii trăiesc în barăci. Adresându-i cuvântul de bun-venit, un tânăr i-a amintit Papei marile suferinţe ale poporului său: foamea, şomajul, bolile, mortalitatea infantilă, exploatarea. "Şi totuşi, a strigat în încheiere tânărul, noi credem în Dumnezeul vieţii". În aceeaşi perioadă de timp un medic ilustru a publicat o carte de mare succes în care afirma că a văzut în viaţa lui de medic atâta suferinţă - a văzut-o la alţii, nu la el - încât nu poate crede în existenţa lui Dumnezeu. Credinţă la omul mic şi smerit, necredinţă la omul înţelept şi priceput. Necredinţa e mândrie, e pretenţia minţii de a înţelege totul, drept care respinge misterul lui Dumnezeu. Filosofilor păgâni, remarca Sfântul Augustin, în substanţă le-a lispit umilinţa. De aceea nu au acceptat Întruparea Fiului lui Dumnezeu, considerând-o absurdă şi ridicolă. La greci şi la păgâni, în general, umilinţa nu figura în lista virtuţilor. Şi dacă nu se umilea omul, cum să se umilească Dumnezeu până acolo încât să ia chipul sclavului?

Prin speranţă îi jertfim lui Dumnezeu voinţa noastră. Conştienţi de slăbiciunea şi neputinţa voinţei noastre, ne încredinţăm cu totul lui Dumnezeu, sperând de la el iertarea, mântuirea şi ajutoarele necesare pentru a ne mântui.

Sunt două păcate împotriva speranţei. Mai întâi e disperarea. Omul nu mai speră iertarea şi mântuirea personală. E păcatul lui Iuda. Păcatul lui de disperare, îşi dă cu părerea Sfântul Augustin, a fost mult mai grav decât păcatul de a-l fi vândut pe Cristos. Iar la extremitatea cealaltă este păcatul prezumpţiei; supraaprecierea capacităţilor tale: că poţi să fii bun şi să te mântuieşti cu puterile tale, că poţi să eviţi păcatul, deşi te expui pericolului,sfidând cuvântul lui Dumnezeu care spune clar că cine iubeşte pericolul va cădea în el, de pildă, prezumpţia că poţi citi orice, poţi privi orice, chiar filme murdare, poţi discuta cu oricine orice, şi să rămâi totuşi cast, căci eşti doar matur şi lucrurile astea nu te afectează! Mândria îşi spune cuvântul atât în prezumpţie cât şi în disperare deşi conştient că nu se poate salva cu propria voinţă, omul refuză să se arunce în braţele lui Dumnezeu.

Prin iubire îi sacrificăm lui Dumnezeu inima noastră. Pe lângă păcatul urii directe împotriva lui Dumnezeu pe care îl practică cei care intră în sectele satanice, Catehismul enumără la păcatele împotriva iubirii lui Dumnezeu lâncezeala, lenea spirituală, mediocritatea care înseamnă refuzul de a te lăsa purtat de dinamismul iubirii. Păcatul celor nici calzi, nici reci, care provoacă greaţă pentru stomacul lui Dumnezeu. Păcatul celori comozi şi nepăsători, minimalişti, care fac calcule meschine: ăsta e păcat de moarte, ăsta e păcat mic. E păcatul cerlo care care drămăluiesc cu grijă ce-i dau lui Dumnezeu, ca să nu-i scape prea mult. A refuza dinamismul iubirii. Adică a primi de la Dumnezeu aripi spre a zbura spre înălţimi şi totuşi a fi incapabil să-ţi iei zborul de la pământ. Ca vulturul din povestea lui Anthony de Mello: "Un războinic indian a găsit un ou de acvilă pe vârful unui munte şi l-a pus laolaltă cu ouăle de găină pe care trebuia să le clocească o cloşcă. La vremea cuvenită, odată cu puii de găină a ieşit din găoace şi puişorul de vultur. După o bucată de vreme a învăţat să cotcodăcească, să scurme, să caute vermişori şi să urce cel mult pe un gard, ca toate găinile. Aşa îşi petrecea viaţa, convins că e o găină şi nu altceva. Era de acum bătrân când, într-o zi, privind în sus a văzut ceva extraordinar. Acolo sus, în azurul nesfârşit al cerului, a văzut o pasăre maiestuoasă care făcea rotocoale, fără cel mai mic efort. Bătrânul vultur a rămas impresionat. Se întoarce spre găina cea mai apropiată şi o întreabă: "Cine e pasăre aceea?" Găina priveşte spre cer şi îi răspunde: "Ah! E vulturul auriu, regele văzduhului. Dar nu te mai uita la el. Tu şi cu mine suntem aici, pe pământ". Vulturul nu a mai privit spre cer şi a murit convins că e găină. Aşa îl tratau toţi. Aşa a crescut, aşa a trăit, aşa a murit" (Instrucţiuni de zbor pentru vulturi şi găini). E povestea vieţii noastre lipsită de glorie, meschină, trăită în mediocritate.

În afară de cultul interior, de adoraţia dusă lui Dumnezeu prin jertfa minţii, a voinţei şi a inimii, porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere cultul exterior, cultul liturgic public, ca expresie vizibilă a cultului interior. Cultul exterior fără cultul interior - am vorbit despre acest lucru deja - nu e altceva decât formalism, ipocrizie, superstiţie, mormânt spoit. Este ipocrizia condamnată de Isus fără menajamente la farizei. "Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine".

Motivul pentru care se cere adoraţia publică, cultul exterior, noul Catehism ni-l aminteşte din nou: creştinii trebuie să dea mărturie publică pentru credinţa lor. De aceea li se cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica catolică şi apostolică (cf. nr. 2105, Vatican II, Dignitatis Humanae 1). Dar mai este şi un alt motiv foarte important, care nu trebuie trecut cu vederea. Adoraţia interioară a creştinului e unică, neîntâlnită în nici un sistem religios. Ea este adusă lui Dumnezeu prin Cristos, îşi găseşte valoarea întrucât este inclusă în actul de adoraţie adus Tatălui de Cristos. Iar adoraţia, Cristos o aduce Tatălui în celebrarea cultului liturgic, în special în Euharistie. Parafrazând puţin cuvintele Sfântului Augustin, adică schimbând cuvântul "se roagă" cu cuvântul "adoră", putem spune că "Isus Cristos, Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu e cel care adoră pentru noi, cel care adoră în noi, cel care este adorat de noi. Adoră pentru noi întrucât este preotul nostru, adoră în noi întrucât este Capul nostru, este adorat de noi întrucât este Dumnezeul nostru".

La Sfânta Liturghie sunt două ofertorii şi deci două acte de adoraţie. La prezentarea darurilor, când sacrificăm şi oferim mintea, voinţa şi inima noastră. Acesta e actul nostru de adoraţie. Şi al doilea, la doxologia finală, când este oferit trupul şi sângele lui Cristos: este actul de adoraţie al lui Cristos în care îşi găseşte plinătatea şi valoarea actul nostru de adoraţie. Să fim cu băgare de seamă ce sacrificăm şi ce oferim la primul ofertoriu, pentru ca la al doilea ofertoriu să avem dreptul să spunem: "Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie Dumnezeule, Tată atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea, în toţi vecii vecilor. Amin".

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1105, Ultimul acces: 2026-10-07 00:43:53

Timp total: 0.04s...

[]:1