Lăcrimioara Nemţanu, preoteasă şi psihopedagog: „Copiii au nevoie de adulţi care trăiesc ceea ce spun”

Acasă > Ştiri > Ştiri Actuale

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Lăcrimioara Nemţanu, preoteasă şi psihopedagog: „Copiii au nevoie de adulţi care trăiesc ceea ce spun”

[2026-09-25]

Redacţia

Pentru Lăcrimioara Nemţanu, viaţa de familie, şcoala şi parohia nu sunt lumi separate, ci spaţii care se completează şi se susţin reciproc. Preoteasă, mamă şi profesor psihopedagog, Lăcrimioara s-a implicat de-a lungul anilor în viaţa comunităţii, în special în activităţile dedicate copiilor şi tinerilor.
În jurul bisericii a crescut, pas cu pas, grupul „Bucuria”, în care copiii şi adolescenţii se întâlnesc pentru activităţi catehetice, seri de colinde, film şi alte proiecte de comunitate. În acest interviu, Lăcrimioara Nemţanu vorbeşte despre familie, vocaţie, educaţie, apropierea de copii şi tineri şi despre felul în care o comunitate poate deveni un sprijin pentru cei care trec prin momente dificile. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviaţă.
Alexandra Nadane: Ce înseamnă pentru dumneavoastră viaţa de familie ca soţie, mamă, preoteasă şi cum v-a format această experienţă în relaţia cu oamenii din comunitate?
Lăcrimioara Nemţanu: Pentru mine, toate trei se cuprind una în alta, nu sunt roluri separate, ba chiar aş îndrăzni să spun că se completează într-o armonie dată, parcă, de Cel de Sus. Ca soţie de preot am învăţat de la început ce este jertfa. În familia noastră, soţul meu este mai întâi al lui Dumnezeu şi apoi al parohiei. Iar noi suntem inima lui. Învaţă să îşi împartă timpul, inima şi puterile cu fiecare om care bate la uşă.
Iar eu am învăţat să nu fiu geloasă pe această împărţire, ci să o binecuvântez. E o jertfă tăcută, de zi cu zi, să rămâi în linişte acasă cu copiii când el spovedeşte până târziu, dar această jertfă m-a format ca mamă şi ca om. M-a învăţat că dragostea nu se micşorează când se împarte, ci creşte. Pentru că, fiind mamă acasă, am învăţat să fiu mamă şi în parohie. O mamă ştie să asculte un plâns, să lege o rană, să se bucure de un lucru mic. Aşa îi întâlnesc şi pe oamenii din micuţa comunitate – nu de sus, ci ca o mamă şi ca o soră între fraţi.
A.N.: Cum aţi ajuns să vă implicaţi atât de mult în viaţa parohiei şi, în mod special, în activităţile cu copiii şi tinerii?
L.N.: Am avut modelul meu încă din copilărie. Orfană de tată, mi-am luat model chiar pe preotul din sat, un om blând, înalt, cu multă voinţă şi disponibilitate pentru ceea ce îşi dorea sfinţia sa să facă din noi. El a făcut un cor de copii, ne numeam pe atunci „Lumină lină”, iar eu am fost selectată alături de alţi copilaşi din sat.
Ne-a învăţat răspunsurile Sfintei Liturghii, ne-a încurajat să citim la strană şi multe rânduieli bisericeşti. Aveam inima plină de bucurie şi recunoştinţă că cineva crede în puterile mele, dându-le o mare valoare. Dar şi eu mi-am luat foarte în serios menirea de cântăreţ şi mic enoriaş.
Tare mult l-au iubit copiii pe părintele din sat, la fel şi eu. Chiar şi astăzi îl port în inima mea, dar şi în rugăciunile mele. Aşa a fost şi în parohie. Am pornit de la un gând: „Oare cum ar fi să îi urmez modelul, să adunăm pe tinerii parohiei şi să-i cunoaştem?”. Nu a fost un plan, a fost firesc.
Când ai copii mici în braţe şi vii la biserică, în jurul tău se adună alţi copii. Am început cu 9-10 copilaşi la o după-amiază de pricesne, chiar după hramul parohiei noastre, Sf. Parascheva, apoi încă trei şi încă patru şi tot aşa. Copiii cheamă copii. I-am adunat prin cântec, am format un grup frumos numit „Bucuria”.
Iar astăzi, prin pronia bunului Dumnezeu, tinerii se bucură şi îşi desfată sufletele la activităţi catehetice, ateliere de poveşti, seri de colinde, seri de film şi alte activităţi. Preoţii slujesc la altar, iar noi, preotesele, avem altarul nostru printre oameni, lângă copii. Aici m-a aşezat Dumnezeu şi aici am rămas.
Însă, în toate şi pe toate, împreună le fac alături de soţul meu şi cred că acest lucru ne-a ajutat să creştem şi duhovniceşte, şi în viaţa de familie.
A.N.: Sunteţi şi cadru didactic. Cum se întâlnesc experienţa de la şcoală, cea din familie şi cea din parohie în lucrul cu copiii?
L.N.: La şcoală am învăţat metode, în familie am învăţat dragostea, iar în parohie jertfa. La şcoală trebuie să fiu corectă cu elevii mei, în familie iertătoare, cu disponibilitate pentru cele trei minuni ale noastre, iar în comunitate, cu trecerea anilor, mi-am dat seama că este bine să fiu răbdătoare şi mereu dispusă să ascult.
Copiii simt imediat dacă îi vezi ca pe un număr din catalog sau ca pe un suflet. Dar, prin prisma funcţiei pe care o ocup în şcoală, cea de profesor psihopedagog pentru copii cu CES (cerinţe educative speciale), eu sunt profa care nu pune note şi, prin urmare, nu se simt etichetaţi. Mă străduiesc să îi văd ca pe sufletele pe care încerc să le văd şi acasă, la masa noastră. Şi atunci, nu de puţine ori, am simţit cum disciplina vine din dragoste, nu din frică.
A.N.: Grupul „Bucuria” a crescut în timp şi îi implică astăzi şi pe tinerii mai mari ca voluntari. Cum se construieşte această continuitate de la copilul care participă la tânărul care începe să îi ajute pe alţii?
L.N.: Au crescut pe lângă noi, pe mulţi i-am găsit aici, în parohie, pe când aveau 4-5 anişori, acum sunt tineri frumoşi, cu aspiraţii şi dorinţe. Mulţi dintre tinerii noştri au renunţat la activităţile bisericii, motivând că sunt prea mari pentru acestea. Aceasta este realitatea dureroasă, însă mă bucur să îi văd pe unii totuşi în biserică.
Este greu să ţii un tânăr în biserică, dacă părinţii lui nu vin niciodată la Sfânta Liturghie. Da, avem şi astfel de enoriaşi, care nu au călcat niciodată pragul bisericii lor din sat. Părintele nostru duhovnic ne-a încurajat, spunându-ne: „Din 40 de tineri creştini ortodocşi ai parohiei, dacă 10-20 vin constant, cu ei lucraţi şi veţi avea plată”.
Aşa facem şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfintei Parascheva, ne rugăm să le lumineze mintea şi să primească în inimile lor harul cel dulce care pe toţi ne ţine vii şi lucrători în via Domnului. Dar continuitatea cu cei prezenţi mereu s-a construit prin încredere şi prin consecvenţă din ambele părţi. Ei au crescut împreună, s-au împrietenit în pridvorul bisericii şi acum nu vor să se despartă.
A.N.: Ce aţi observat că au nevoie cel mai mult copiii şi adolescenţii de astăzi din partea adulţilor şi a comunităţii?
L.N.: Au nevoie de adulţi care trăiesc ceea ce spun. Au nevoie să fie ascultaţi fără să fie corectaţi imediat. Copiii de azi nu mai cred în vorbe frumoase, cred în oameni consecvenţi, oneşti, care observă potenţialul din ei şi îl fructifică.
Au nevoie de un loc unde să nu fie judecaţi pentru nota de la şcoală sau hainele pe care le poartă. Şi biserica poate fi acel loc. Să practicăm iubirea şi să începem de la cei mici, avem multe de învăţat de la ei.
A.N.: Parohia desfăşoară şi activităţi pro-viaţă. Ce poate face concret o comunitate parohială pentru femeile însărcinate şi mamele care trec prin situaţii dificile?
L.N.: Cel mai concret lucru este să nu fie lăsată singură. Faptul că părintele ştie greul prin care trece este primul pas spre ajutorarea mamei. O vorbă bună, o haină de copil şi un bănuţ strâns pentru ajutorarea mamelor totdeauna a trimis Dumnezeu.
Dar primul pas este ca părintele să ştie despre necazul sau criza prin care trece familia. Şi mai facem rugăciune. O femeie speriată are nevoie în primul rând să ştie că nu este singură, că prin rugăciune trimite Dumnezeu oamenii potriviţi la locul potrivit, iar noi am simţit nu de puţine ori acest lucru. Noi, aici unde ne aflăm, facem omeneşte ce este posibil, iar Dumnezeu face ceea ce noi nu putem.
A.N.: După anii petrecuţi alături de copii, tineri şi familie, ne puteţi povesti o situaţie care v-a impresionat?
L.N.: Este greu să aleg din tot buchetul de amintiri doar una, însă vă voi povesti două întâmplări minunate.
Într-un an, cred că era al doilea an în această parohie, au scris toţi copiii din cor scrisori pentru Moş Crăciun, iar noi am colaborat pe atunci cu un grup de oameni din Bucureşti, cu diferite funcţii. Erau oameni cu o situaţie financiară foarte bună, care îşi doreau să ajute copiii parohiei. Înainte să trimit scrisorile, împreună cu părintele le-am citit şi, din acel punct, a început să lucreze Dumnezeu în chip minunat.
Într-o scrisoare, o fetiţă slabă, blondă, cu ochii mari, nu cerea nimic din ce ar cere un copil obişnuit… „Dragă Moşule, dorm în pat cu cele două surioare mai mici, cu mama şi tata. Îmi doresc un pat, îmi doresc să am unde să îmi întind picioarele”. Aşa suna cererea fetiţei.
Scrisoarea ei a sensibilizat foarte mult şi, cu mult efort, în timp, nu a primit doar un pat, ci o casă. „Casa Mădălinei” a fost un proiect de suflet şi o minune mare.
O altă întâmplare a fost legată de bunica Ana, cu care ne-am împreună rugat timp de şase ani la fiecare Sfântă Liturghie. Vârsta înaintată şi boala au ţinut-o la pat în ultimii ani din viaţă. În luna februarie am primit în parohie vizita Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pentru două zile.
Tare mult şi-a dorit Mitropolitul nostru să meargă la căpătâiul unui bolnav din parohia noastră, iar noi ne-am gândit la bunica Ana, care avea 92 de ani şi o problemă gravă de sănătate. Bunica s-a bucurat de rugăciunea de dezlegare de păcate şi de prezenţa atât de binecuvântată a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan, iar în aproximativ 5 luni de la venirea ierarhului, bunica Ana şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Înainte să moară, s-a spovedit, s-a împărtăşit, şi-a chemat apoi fata şi i-a spus că la capul ei stă îngerul păzitor şi în faţa ei Mântuitorul este cu Maica Domnului lângă o căsuţă… o aşteptau. Apoi, ca şi cum ar adormi un prunc, sufletul bunicii s-a întors acasă, în grija Preacuratei şi a Mântuitorului pe care i-a şi văzut. De când sunt preoteasă nu am mai auzit aşa ceva la un om simplu, decât poate în filele de pateric.
A.N.: Vă rugăm să spuneţi câteva gânduri pentru preotesele aflate la început de drum.
L.N.: La necazuri, întristări şi bucurii m-am rugat mult şi de aici am primit multă alinare. Mi-am făcut prieteni pe sfinţii noştri iubiţi şi de câţiva mi-am lipit inima şi îi chem în ajutor. Am urmat sfaturile bunicii mele: „Să fii binecuvântare acolo unde te-a aşezat Dumnezeu” şi „Să nu dai cinstea pe ruşine”.
Bunica şi mama au fost şi sunt „titanii ortodoxiei” copilăriei mele. Lor le datorez ceea ce sunt eu astăzi şi tot ele m-au pregătit pentru a fi preoteasă. Nu m-am comparat pe mine sau parohia pe care o avem cu alte parohii sau alte preotese, dar mi-a plăcut să iau ce a fost mai frumos şi ce m-a folosit pe mine ca om. Comparaţia strică bucuria.
Datoria mea ca preoteasă este să-mi odihnesc soţul în cele materiale şi în cele sufleteşti, şi să mă îngrijesc de pruncii pe care mi i-a încredinţat Dumnezeu. Aceasta este principala mea îndatorire. Şi un ultim lucru pe care l-am făcut a fost să folosesc darurile primite de la Dumnezeu pentru a le înmulţi în comunitate.
Scurtă biografie
Lăcrimioara Nemţanu (n. 1994) a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specializarea Psihopedagogie specială, iar ulterior a urmat programul de master „Diagnoză şi intervenţie la persoanele cu CES”, la aceeaşi universitate. În prezent, îşi desfăşoară activitatea la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Târgu Neamţ. Este căsătorită de 10 ani şi este mamă a trei copii: Doroteea, Caliopia si Spiridon

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 63, Ultimul acces: 2026-10-04 08:19:22

Timp total: 0.03s...

[]:1