Protos. Simeon Cuţui: Rugăciunea la Sf. Ioan Casian, care a făcut cunoscut în Occident monahismul răsăritean

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Protos. Simeon Cuţui: Rugăciunea la Sf. Ioan Casian, care a făcut cunoscut în Occident monahismul răsăritean

[2022-11-25]

de Ştefana Totorcea

Protos. Simeon Cuţui, Secretarul Sectorului Exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a prezentat joi, la Sinaxa Monahală a Arhiepiscopiei Bucureştilor, referatul „Rugăciunea la Sfântul Ioan Casian”.
„Operele sale au influenţat în mod decisiv toate celelalte lucrări similare ale teologiei creştine duhovniceşti, deopotrivă răsăritene şi occidentale. Sfântul Fotie al Constantinopolului menţiona că învăţătura sfântului dobrogean s-a fixat în tradiţia Bisericii prin apoftegmele părinţilor, iar în Occident a fost recomandat pentru lectură zilnică fiind amintit de Sfântul Benedict de Nursia, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Urban şi mulţi alţii”, explică autorul.
Text integral:
Rugăciunea la Sfântul Ioan Casian
„Ţelul unui monah şi culmea desăvârşirii lui constă în practica rugăciunii.”
— Sfântul Ioan Casian
Repere biografice
Sfântul Ioan Casian s-a născut în provincia romană Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, în jurul anului 360 d. Hr. Cele două inscripţii descoperite de Vasile Pârvan în anul 1912 care atestă existenţa hotarelor casienilor, i-a făcut pe cercetători să afirme că sfântul părinte şi-a luat numele de la ţinutul său natal. Născut fiind într-o familie înstărită, acesta a primit o educaţie aleasă, cunoscând bine operele autorilor greci şi latini.
De mic intrat în viaţa monahală, după propriile sale cuvinte din prefaţa Aşezămintelor mănăstireşti unde afirmă că „din copilărie m-am aflat printre călugări”, el a deprins de la monahii mai sporiţi în virtute meşteşugul lucrării duhovniceşti.
În anul 380, împreună cu prietenul său, Sfântul Gherman, şi cu sora sa, Sfântul Ioan Casian porneşte într-un lung pelerinaj la locurile din Ţara Sfântă. După ce petrece cinci ani într-o mănăstire din Betleem aflată în apropierea peşterii naşterii Mântuitorului, pleacă în Egipt unde, prin convorbiri cu părinţii pustiei ce duceau o viaţa duhovnicească înaltă, caută să afle calea dreptei vieţuiri creştine, a despătimirii şi a unirii cu Hristos. Aceste întâlniri avute în Egipt vor fi sursa Convorbirilor duhovniceşti pe care Sfântul Ioan Casian avea să le scrie mai târziu, între anii 420 şi 429.
Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia. Sursa foto: Protos. Simeon Cuţui
În jurul anului 400, este hirotonit diacon la Constantinopol de Sfântul Ioan Gură de Aur, iar în anul 405 merge la Roma unde îl cunoaşte pe diaconul Leon, cel care va deveni Sfântul Ierarh Leon, Episcopul Romei. Anul 415 îl găseşte la Marsilia unde a fost hirotonit preot şi unde a întemeiat două mănăstiri, una de călugări a Sfântului Victor şi alta de maici a Mântuitorului Hristos, prin care va face cunoscut în Occident monahismul răsăritean.
În anul 435 Sfântul Ioan Casian îşi încredinţează sufletul în mâinile Domnului şi este îngropat în ctitoria sa din Marsilia pusă sub ocrotirea Sfântului Victor.
Operele sale au influenţat în mod decisiv toate celelalte lucrări similare ale teologiei creştine duhovniceşti, deopotrivă răsăritene şi occidentale. Sfântul Fotie al Constantinopolului menţiona că învăţătura sfântului dobrogean s-a fixat în tradiţia Bisericii prin apoftegmele părinţilor, iar în Occident a fost recomandat pentru lectură zilnică fiind amintit de Sfântul Benedict de Nursia, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Urban şi mulţi alţii.
Rugăciunea de obşte
Cele două lucrări asupra cărora ne vom opri sunt Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti. La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, Sfântul Ioan Casian scrie Aşezămintele mănăstireşti pentru folosul obştilor întemeiate de el. În această lucrare descrie modul de vieţuire în chinovii al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, căci el spune: «Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi». El descrie apoi căile de vindecare pentru cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai târziu el a completat această învăţătură prin cartea Convorbirilor duhovniceşti în care înfăţişează treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi pe care îi întâlnise în Egipt.
În Aşezămintele mănăstireşti, de la bun început, Sfântul Ioan Casian prezintă tradiţia rugăciunii liturgice, în comun, din timpul nopţii şi din timpul zilei, practicată de monahii egipteni. El face acest lucru deoarece întâlnise în Apus situaţii în care rugăciunea de obşte din anumite chinovii fusese rânduită cu râvnă către Dumnezeu, dar fără pricepere (Rm. 10:2), adesea cuprinzând exagerări, stabilindu-se „după cum i-a dus mintea felurite norme şi reguli”.
Acestor rânduieli, Sfântul Ioan Casian le propune ca alternativă tradiţia comună şi unitară de rugăciune a mănăstirilor din Egipt şi Tebaida. Sfântul întăreşte şi legitimează această practică păstrată până în zilele lui spunând: „tocmai de aceea durează timp de atâtea veacuri, necălcat până acum, la toate mănăstirile acestor provincii, fiindcă se afirmă că, nu după descoperire omenească l-au stabilit cei vechi, ci că le-a fost trimis din cer părinţilor noştri prin înger”, Sfântul făcând referire aici la regulile monahale ale Sfântului Pahomie cel Mare. Mai mult, monahii egipteni dintru început „au primit regula de vieţuire de la evanghelistul de fericită pomenire Marcu, cel dintâi episcop al oraşului Alexandria”. Aşadar contrar unei învăţături omeneşti despre rânduiala rugăciunii în comun, aşa cum o înfăţişează pe cea occidentală, tradiţia răsăriteană îşi are rădăcini îngereşti şi apostolice.
Rânduiala slujbelor de seară şi de noapte amintită cuprindea cântarea a doisprezece psalmi, urmaţi de o citire din Vechiul Testament şi alta din Noul Testament. Între psalmi părinţii păstrau scurte momente de meditaţie şi de rugăciune particulară, rânduite de cel care conducea slujba, Sfântul Ioan Casian spunând despre lungimea acestora următoarele: „pentru aceasta părinţii socotesc mai de folos să fie făcute rugăciuni scurte dar foarte dese: dacă sunt dese, tot rugându-L pe Dumnezeu într-una, ne putem alipi Lui mai strâns; dacă sunt scurte, ne ferim de săgeţile uneltirilor diavoleşti, care tocmai când ne rugăm urmăresc să ne lovească”.
Rugăciunile din timpul zilei cuprindeau rânduiala ceasurilor trei, şase şi nouă, existând în Cartea a III-a a Aşezămintelor mănăstireşti şi o informaţie de interes pentru liturgişti, şi anume o primă menţiune a introducerii Ceasului I.
Aşadar din Cărţile a II-a şi a III-a ale Aşezămintelor mănăstireşti aflăm o descriere detaliată a ceea ce reprezenta practica liturgică a rugăciunii canonice la călugării din Egipt. Sfântul Ioan Casian se ocupă de aspectul exterior al rugăciunii la începutul operelor sale duhovniceşti deoarece doreşte să arate că modalitatea concretă prin care se manifestă rugăciunea practică, influenţează semnificativ evoluţia către rugăciunea contemplativă.
Rugăciunea particulară
Sfântul Ioan Casian asociază rugăciunea canonică (cea în comun din biserică) cu mişcarea omului din afară şi o consideră o temelie a rugăciunii, necesară construirii templului sufletului însă ea nu este suficientă de una singură. El afirmă că această lucrare se potriveşte mai bine cu „vieţuirea omului din afară şi cu aşezământul călugărilor”, iar cei care o vor urma „se vor afla pregătiţi măcar în parte cu privire la forma rugăciunii”. Totuşi, cel care doreşte desăvârşirea, trebuie să adauge „disciplina omului lăuntric” descrisă în Convorbirile duhovniceşti care duce la curăţirea inimii şi întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu. De aceea, după terminarea rugăciunii canonice în comun, fiecare monah se retrăgea la chilia sa unde continua lucrarea rugăciunii, ca o „jertfă a fiinţei lui” adusă lui Dumnezeu. Astfel monahii „se ostenesc nu numai cu braţele să lucreze cu toată osârdia cele îngăduite de lumina zilei, dar şi cu râvna minţii cele ce nici întunericul adânc al nopţii nu-i poate împiedica”.
Scopul rugăciunii este curăţirea inimii, iar curăţirea inimii reprezintă condiţia sine qua non pentru vederea duhovnicească, după cuvântul Mântuitorul Hristos spus în predica de pe munte Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5:8).
Sursa foto: Protos. Simeon Cuţui
În exerciţiul rugăciunii Sfântul Ioan Casian identifică două pericole lenevirea şi împrăştierea văzută din dublă perspectivă: a eşecului păstrării atenţiei la rugăciune şi, implicit, neluarea aminte la sensurile celor rostite, şi din perspectiva împrăştierii permanente, adică a grijilor şi a slujirilor ce trebuie îndeplinite.
Rostirea cu voce tare a textului Bibliei avea menirea de a umple mintea, inima şi trupul cu hrană duhovnicească, ţinând în afară gândurile păcătoase. Rugăciunea canonică reprezintă şi un test de perseverenţă, dar şi un mijloc de a aduna şi a păstra concentrată mintea rătăcitoare.
Exemplul Mântuitorului Hristos de a se retrage pe munte ca să se roage singur (cf. Mt. 14:23) ne învaţă că „dacă vrem să ne închinăm lui Dumnezeu cu inimă curată şi cu dragoste deplină, trebuie să ne ferim deopotrivă de orice nelinişte şi de orice amestec cu mulţimile, pentru ca, trăind în acest trup prin oarecare asemănare cu fericirea Lui, care este făgăduită în viitor celor sfinţi, să ne putem apropia şi noi de El, într-o măsură oarecare şi să ne fie «Dumnezeu totul în toate»”.
Întreaga învăţătură a Sfântului Ioan Casian despre rugăciune are în centru Sfânta Scriptură. El afirmă o legătură indisolubilă între rugăciune şi textul sacru, Biblia reprezentând fundamentul şi izvorul rugăciunii. Rugăciunea contribuie la curăţirea inimii de patimi, care la rândul ei face transparente pentru mintea omenească sensurile profunde ale Scripturii. Urmând îndemnul Mântuitorului Hristos de a arunca mreaja mai la adânc (cf. Lc. 5:4) Sfântul Ioan Casian, vorbind despre cunoaşterea duhovnicească, o identifică cu înţelegerea mai profundă a Sfintei Scripturi, convins fiind că Domnul Hristos, Dumnezeu Cuvântul, poate fi descoperit atât din cărţile Noului Testament cât şi din cărţile Vechiului Testament. De aceea, cunoaşterea şi înţelegerea sensurilor duhovniceşti ale Sfintei Scripturi ocupă un loc principal în programul său ascetic.
Treptele şi formele rugăciunii pe care Sfântul Ioan Casian le identifică evoluează de la forme şi cuvinte multiple, spre forme mai simple şi cuvinte mai puţine, în cele din urmă spre rugăciunea lipsită de cuvinte, însă baza fiecărei trepte este biblică. Textul Sfintei Scripturi, asemenea Domnului Hristos, deopotrivă istoric şi duhovnicesc, mediază între realităţile neputinţelor omeneşti şi făgăduinţa unei comuniuni intime cu Dumnezeu.
Înainte de a ne introduce în felurile rugăciunii, Sfântul Ioan Casian arată care trebuie să fie dispoziţia sufletească a celui ce se pregăteşte pentru rugăciune, pentru ca aceasta să se poată face cu puritate şi căldură. Astfel, după dezrădăcinarea patimilor, dobândirea smereniei şi cultivarea virtuţilor, care se încadrează în exerciţiile lucrării duhovniceşti practice, trebuie să alungăm din inima noastră tot ceea ce nu dorim să ne vină în minte atunci când ne rugăm. El spune că „tot ceea ce a gândit sufletul nostru înainte de ceasul rugăciunii, în mod necesar ne vine în minte când ne rugăm. De aceea, cum vrem să fim găsiţi când ne rugăm, aşa să ne pregătim înainte de timpul rugăciunii.”
Pornind de la această idee, Sfântul afirmă că singura modalitate prin care vom putea îndeplini îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat (cf. 1Tes 5:17) este ca mintea noastră să fie hrănită permanent cu hrană duhovnicească. În acest sens el spune: „nu vom putea îndeplini această poruncă, dacă mintea noastră nu va fi hrănită neîntrerupt prin contemplarea lui Dumnezeu cel Atotputernic, ferită de orice atingere cu viciile şi practicând virtuţile ca pe nişte bunuri fireşti.” Aşadar rugăciunea este atât o disciplină ascetică, în sensul că este un mijloc duhovnicesc de curăţire a inimii, dar este şi rodul unei vieţi disciplinate ascetic.
Nedesăvârşirea rugătorului va afecta calitatea rugăciunii, iar Sfântul Ioan Casian identifică trei împrejurări care pun în pericol profunzimea şi curăţia rugăciunii: dispoziţiile, stările conştiinţei şi etapele progresului duhovnicesc.
Felurile rugăciunii
Sf. Ioan Casian pictat de iconarul Răzvan Bădescu. Sursa foto: Protos. Simeon Cuţui
Despre felurile rugăciunii, pornind de la textul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1 Tim. 2:1), Sfântul Ioan Casian identifică patru tipuri de rugăciune. Aceste patru tipuri nu reprezintă pentru el variante alternative sau sinonime ale rugăciunii ci o progresie, o succesiune de etape în viaţa duhovnicească a monahului. Astfel cererile reprezintă rugăciunea pentru iertarea păcatelor trecute sau prezente, rugăciunile reprezintă făgăduinţele sau voturile monahale, mijlocirile reprezintă rugăciunea celor înaintaţi duhovniceşte pentru cunoscuţi, pentru pacea lumii sau pentru toţi oamenii, iar mulţumirile reprezintă contemplarea lucrării şi bunătăţii lui Dumnezeu din trecut, prezent şi viitor.
Din aceste patru feluri de rugăciune se nasc altele „mai înflăcărate” şi „mereu fierbinţi” care le cuprind deodată pe toate celelalte ca un foc mistuitor, revărsând către Domnul „rugăciuni vii şi foarte curate, pe care Duhul Sfânt, prin intervenţia Sa, le trimite către Dumnezeu, fără să ştim, când vede că noi, din cauza suspinelor nu le mai putem exprima.” La acest fel de rugăciune ne spune Sfântul Ioan Casian că se poate ajunge de pe orice treaptă s-ar afla rugătorul, duhul celui de pe prima treaptă putând avea aceeaşi vioiciune cu cel de pe ultima treaptă.
Trebuie remarcat aici că atât înaintarea în viaţa duhovnicească, cât şi descrierea rugăciunii celei mai înalte arată ancorarea Sfântului Ioan Casian în persoana Domnului Hristos, rugăciunea fiind prilej de întâlnire tot mai profundă cu El. În persoana Domnului Hristos se întâlnesc şi forma şi dispoziţia şi scopul rugăciunii, El devenind mai degrabă obiectul contemplaţiei decât învăţătorul rugăciunii.
Rugăciunea neîncetată
Oprindu-se asupra subiectului rugăciunii neîncetate, Sfântul Ioan Casian propune ca metodă prin care să se poată păstra atenţia şi concentrarea inimii la rugăciune repetarea neîncetată a versetului din psalmul 69: Dumnezeule, spre ajutorul mei ia aminte, Doamne să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te (Ps. 69:1) De ce a fost ales acest verset aflăm în Convorbirea a X-a: „Se găseşte în el chemarea ajutorului lui Dumnezeu împotriva tuturor primejdiilor, se găseşte umilinţa mărturisirii evlavioase, se găseşte scutul în faţa grijilor şi temerilor fără de număr, se găseşte recunoaşterea şubrezeniei omeneşti, încrederea mântuirii, convingerea că ajutorul Domnului este întotdeauna cu noi.”
El subliniază faptul că acest verset este de folos fiecăruia dintre noi, în orice nevoie sau lipsă ne-am găsi, deschizând astfel posibilitatea rugăciunii neîncetate tuturor, indiferent de treapta duhovnicească pe care ne aflăm.
Prin folosirea neîncetată a acestei rugăciuni simple „se va îndepărta mulţimea şi prisosul tuturor cugetărilor”. Aici este şi aparenta contradicţie pe care Sfântul Ioan Casian ne-o arată, şi anume că renunţarea nu duce la abandonare şi destituire ci la fericire. El spune că: „mintea […] restrânsă la simplitatea acestui verset, va ajunge cu uşurinţă la acea fericire care deţine locul întâi între celelalte fericiri evanghelice. Căci se spune: «Fericiţi cei săraci cu duhul, ca a lor este împărăţia cerurilor»”. Mintea golită de gânduri şi imagini incorecte poate fi umplută cu Dumnezeu, ceea ce reprezintă scopul primordial al rugăciunii.
Rugăciunea de foc
Rugăciunea neîncetată se arată folositoare împotriva patimilor şi a demonilor, sprijin la vreme de încercare, paznic al minţii împrăştiate şi ajutor în dobândirea rugăciunii lipsită de cuvinte.
Sfântul Ioan Casian afirmă că această ultimă formă de rugăciune şi cea mai înaltă dintre ele că este de negrăit şi de nedescris. Ne spune Sfântul că:
„În timpul adevăratei rugăciuni nu vedem şi nu auzim pe nimeni, fiindcă ea ţâşneşte din mintea noastră înflăcărată de o pornire de nespus a inimii şi de înălţarea duhului. În această stare, fără să mai simtă sau să mai audă ceva din afară, sufletul nostru se dăruieşte în gemete şi suspine lui Dumnezeu”.
Din aceste cuvinte aflăm şi dificultatea pe care o întâmpină sfinţii în a vorbi despre experienţa acestei rugăciuni. Totuşi pentru a o descrie, Sfântul foloseşte expresii precum rugăciunea de foc, aprinsă, vie, curată, luminoasă şi nestricăcioasă.
Experienţa acestei rugăciuni este dincolo de voinţa omenească, este de negrăit, de nepovestit şi inexplicabilă, oferind totuşi o neaşteptată vioiciune, exuberanţă şi mare bucurie.
Rugăciunea de foc este, potrivit Sfântului Ioan Casian, foarte rară şi de scurtă durată, în afară de cazuri excepţionale. Toată lucrarea duhovnicească, rugăciunile de obşte sau de chilie, practicarea rugăciunii neîncetate îl pot pregăti şi conduce pe nevoitor spre acest vârf , dar nu o pot genera sau condiţiona, ea rămânând un dar al Harului şi al înţelepciunii lui Dumnezeu.
Concluzii
Învăţătura despre rugăciune ocupă un loc central în gândirea Sfântului Ioan Casian. Profunzimea şi echilibrul învăţăturilor sale, izvorâte din trăirea şi experienţa duhovnicească, au avut o influenţă decisivă atât asupra scrierilor duhovniceşti ulterioare, cât şi asupra vieţuirii celor ce îşi doresc desăvârşirea. Domnul Hristos ca îndrumător şi obiect al contemplaţiei, Sfânta Scriptură ca izvor şi fundament şi rugăciunea ca liant şi unealtă duhovnicească ce duce la aprofundarea celorlalte două reprezintă elementele centrale ale teologiei lui despre îndumnezeire. El spune:
„Acesta este scopul oricărei desăvârşiri, ca mintea, până aici liberată de orice legături trupeşti, să se înalţe zilnic la cele duhovniceşti, până ce toată viaţa şi bătaia inimii vor deveni o singură şi neîntreruptă rugăciune.”
„Atunci se va desăvârşi în noi acea rugăciune […] când iubirea desăvârşită prin care «mai întâi El ne-a iubit» va trece şi în adâncul inimilor noastre”.
Bibliografie
Izvoare scripturistice şi patristice
Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMO, Bucureşti, 2008.
Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese, colecţia PSB 57 (seria veche), trad. prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1990.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 558, Ultimul acces: 2026-10-01 00:16:18

Timp total: 0.03s...

[]:1